Lilia MANOLE: Fiori

Fiori peste nemărginirea caldă a inimii de mamă
Șoptesc elogii, ce ademenesc cântări cerești,
Împărății visate în zile bune, rele, în astă viață , -nseamnă-
Potop de dragoste, care inundă și durerea-n zâmbete copilărești.

 

Dorind să spui , de ești, nimic nu ai a spune, de nu ai suferit,
Printre ale lor zile, ani, de nu te-ai dăruit, din piept nu a zvâcnit
Curajul, semănat de-ai tăi părinți, și l-ai păstrat, ca un instinct,
Matern, gigantic paradis, în lumea mult umilă, un zbor cu aripi, de neostenit.

 

Astfel de traiectoriu e pământul, în jurul soarelui Matern, ce încălzește
Și munți de bucurie, și lacuri înghețate, cu stele-n ne-speranță,
Pe toate le-ntronează în suflet pur, în el, și iarbă înverzește,
Și păsări stau la umbra-i, elogiind făptura, prin cânt miraculos, povața.

Vor fremăta, în adieri de primăveri, lăuntrice simțiri, cu violet de dor,
Vor tresări copilărești priviri în ochii mamei- acoperiți de împliniri,
Și prin sorginți de rugi, minuni din mareția eu-lui de Mamă , cel mult visător,
Malefice petale, întârziate, parcă, se vor desprinde -n vânt, din albii trandafiri.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

Elena VOLCINSCHI: Alt an, alt început…

ALT AN, ALT ÎNCEPUT…

 

Și azi am să m-agăț cu îndârjire de soare,
Cu armuri de muguri noi, o să-mi apăr credința.
Și frunzele o să-mi cresc în crezul de adorare
Astfel să-mi oblojesc apusul, rănile, suferința.

Am rădăcină strâmbă dar, vie, neamorțită,
Știu coaja cum să-mi umplu cu sevă primăvara.
Coroana cum s-asmut spre lumina dezlănțuită
Și cum s-o cresc viril și în arșița de vară.

Nu uit cum să-nfloresc din mugur crud în fașă
Iert bruma ce-mi îmbracă între răceli foșnirea,
Prin cutezanța vie slobodă sau trufașă,
Trec dincolo de digul care-mi vrea vremuirea.

…………………………………………………
Atunci când arămiul îmi va-nnegri coroana
Și frunzele s-or cerne pe-alei covor durut…
Chiar și sub talpa ploii,îmi voi învinge teama
Și am s-aștept cuminte alt an, alt început…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpuri, 2019)

 

Ioana CONDURARU: Versuri

Ultima scrisoare

 

Se pierde spre zenit lumina,
Noapte coboară peste lume,
Din înalturi mândră luna
Trimite raze diamantine.

 

Un mic suspin se-aude tainic
Rupând tăcerea de cobalt,
Iar focul toarce enigmatic,
Ultimul jar care-a rămas.

Dezordonat părul plutește
Ajungând pân la pământ.
Mâna gingașă părăsește,
Perina moale ca de pluș.

O pleoapă leneșă deschide,
Felină se întindea pe pat
Și din fereastra cu lumină,
Văzu locul abandonat.

Mirată caută spre sobă,
Doar umbra lunii se vedea
Profilând o umbră sobră,
Pe sofaua de catifea.

Piciorul gol pășește-n aer,
Plutea ușor pe căi de dor
Iar părul său ca evantaiul,
În valuri cădea încetișor.

Privirea gingașă, firavă
I-a fost atrasă de-un răvaș,
Se pare, scris în mare grabă
Și lângă el un crin gingaș.

Cu mâna dalbă, tremurândă,
Luând hârtia cu mirare,
Văzu cum slova jucăușă,
Era adio, de plecare.

Sărută crinul cu mult drag
Și cu o disperare crudă,
Îl aruncă peste grilaj,
Iar jarul șuieră de ciudă.

Portița sobei o trânti
Cu disperare și durere.
Iubitul ei o părăsi
Pentru o clipă de plăcere.

Totul în jur plutea aievea,
Ea, prăbușită peste pat,
Tăcea și-și sfâșia durerea
În rugul unui gând firav.

Și parcă firul vieții sale
Atârna de acea iubire,
iar pleoapa ei înfloritoare
Trecu în veșnica, adormire.

E noapte-adâncă peste lume,
Doar un lătrat în depărtări
Se-aude parcă vrea a spune:
„-S-a stins o floare în plini zori!”

La început de dimineață
Un tânăr a intrat grăbit,
În locuința de la stradă
Dar a ieșit ca, amețit.

Era târziu pentru iubire,
Era târziu pentru-alinare.
Ce-a fost o dulce fericire,
S-a pierdut pe căi stelare.

 

Suspin

Mai suspini tu, poezie
Pe un petec de hârtie,
Adunând cu mare taină
Versul în propria haină!

Cu mister adaugi rima
Punând gingașă cununa,
Tandrei, sfintei poezii
Cu aripi de fluturi, mii.

Ghioceii înfloresc
Când adaugi vers domnesc,
Viorelele se-adună
Tot ținunâdu-te de mână.

Eu te caut printre vise
Și iubirile promise,
Cu speranța de a fi,
Rimă dragă inimii.

Mai suspini tu, poezie
Când cerul aduce mie,
Norii grei lăsând pe umeri,
Greutăți fără de număr!

La biroul meu te scriu
Vers gingaș, suflet târziu,
Călimara cea divină,
Dăruie cerneala fină
Rima să așez cu dor,
Murmur dulce de izvor.

———————————-

Ioana CONDURARU

Elena NEAGU: Să nu mă mai lași vreodată

Să nu mă mai lași vreodată

                            „Anumite gânduri, sunt rugăciuni.
                             Sunt clipe în care oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.” V. Hugo

 

Să nu mă mai lași vreodată
unde n-ai să fii în vis ,
să nu mă mai cerni prin sita
îndoielii c-am să plec ,
hai să facem doar naveta
între iad și paradis
și să fim numai nuntirea
clipelor care se trec…
Să nu mă mai lași nicicând ,
fără-o aripă să zbor ,
să nu dori ,să mă trezesc
când mă mai visez cocor ,
să te țip ultima oară ,
doar o jale de vioară…
Hai să fim măcar o vară
nunta macilor în ploi
și să înflorim bezmetic ,
un cireș ce doarme -n noi …

————————-

Elena NEAGU

 

 

Valeriu CÎMPEANU: Poeme

NOSTALGII

 

Cum aș putea uita
trilul privighetorii unduind
sub luna pădurii adormită
șipotul ploii prin teii
îmbătați de miresme
cerul picurând de stele
prin roua nopților senine
când mut de mirare
simt cum totul renaște
și curge prin mine
în nesfârșirea aceasta
ce mă dilată și doare…

Dă-mi Doamne, putere
să-ți pun la picioare
această celestă mirare
ce mă-nfioară și doare…

 

După potop

 

Trecuse potopul
Spulberase tot
Locuiam o vocală
a zeului Toth…
Se bucura iarba
Se bucurau florile
lumina mi se dădea-n dar
odată cu zorile

Undeva, de departe,
stăpână pe timp
îmi zâmbea Tristeţea
din alt anotimp…
Stătea lungită şi goală
într-o altă vocală
aşteptând peţitorii
s-o ceară…

Nu ştiu, era zi, era seară
eram eu, erai tu…
nu vor şti-o niciodată
clipele de-atunci, de-acu…

Ruguri in asteptare

Continue reading „Valeriu CÎMPEANU: Poeme”

Dorel SCHOR: Teste de cultură

Toată presa serioasă, de tineret şi pentru femei publică cu regularitate teste de verificare a cunoştinţelor, de cultură sau de inteligenţă. De ce nu am proceda şi noi la un asemenea test, câtă vreme se ştie că cititorii noştri au un I.Q. superior? Iata, aşadar cum procedăm: Eu voi nota câte o noţiune, iar dv. va trebui să alegeţi răspunsul corect. Nu e greu dar nici prea uşor.

TIBIA
a. Localitate în Egiptul antic, capitala regatului pe vremea lui Amenhotep al doilea, cuceritorul Nubiei.
b. Element arhitectonic în partea inferioară a frontonului sau arhitravei centrale.
c. Axul principal în mecanismele bazate pe osii şi arcuri tridiferenţiale subţiri.

ELITRA
a. Pompa principală de transfer, ataşată la bordul avioanelor comerciale de mare capacitate.
b. Maladie de nutriţie determinată de grava deficienţă a vitaminei E şi a micro-elementului litium.
c. Veche unitate de măsură în sistemul de capacitate anglo-saxon in perioada războiului de o sută de ani.

AXILE
a. Grup insular situat în Antilele mici. Posesiune franceză.
b. Erou grec, fiul zeiţei Thetis şi al muritorului Pelleus, bun prieten cu Patrocle.
c. Nume dat larvelor de insecte lepidoptere, diurne şi nocturne.

EFEB
a. Marchiz şi mareşal al Franţei, rămas celebru după luptele de la Montbrison (Loire).
b. Denumirea primei expediţii ruseşti în Antarctica, obţinuta prin abrevierea, pe ruseşte, a misiunii oficiale.
c. Derivat secundar al hidrocarburilor naturale (petrol şi gaze), utilizat în industria uleiurilor nevolatile.

KAOLIN
a. Medicament expectorant bazat pe extracte de plante şi adaus de antimoniu natural.
b. Gaz rar, existent în atmosferă, mai ales în urma descărcărilor electrice naturale sau accidentale.
c. Compozitor spaniol (Pablo).

MOLAR
a. Fizician american (Edwin) născut în California în 1907, descoperitorul a două elemente radioactive.
b. Formă particulară a budismului în Tibet şi Mongolia exterioară.
c. Om politic şi scriitor maghiar (Ferenc), autor de romane realiste, povestiri pentru tineret şi comedii.

PERONEU
a. Unul dintre fiii regelui Priamus, ucis în luptă de către Menelaus, sub zidurile Troiei.
b. Lanţ muntos, alcătuind graniţa naturală dintre Franţa şi Spania, pe o lungime de câteva sute de kilometri.
c. Perioadă istorică din neoliticul târziu, caracterizată prin apariţia primelor arme şi unelte cizelate.
x
Gata, trebuie să recunoaşteţi că nu e simplu. Vă sfătuiesc să nu consultaţi prieteni, elevi de liceu sau dicţionare enciclopedice, pentru că n-are rost. Rezolvaţi singuri şi satisfacţia va fi numai a dumneavoastră.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

3 aprilie 2019

Eleonora SCHIPOR: Fântâna Albă – tragedia unui neam

Anual, la 1 Aprilie freamătă pădurea de la Varnița, din localitatea Fântâna Albă, numită și Catânul românesc.

            Anul acesta s-au împlinit 78 de ani de la una dintre cele mai mari tragedii din istoria neamului românesc, tragedia de la Fântâna Albă, unde au fost împușcați mii de români nevinovați.

            Ne adunăm an de an aici unde freamătă pădurea verde a jale pentru a comemora martirii secerați de gloanțele soldaților ncevediști.

            Români, ucraineni, din Nordul Bucovinei, dar și din România, Moldova, reprezentanți ai diferitelor societăți, ai autorităților locale, intelectuali și oameni de rând, începând de la elevi și până la vârsta pensionară, vin aici pentru a depune coroane și buchete de flori, a păstra un moment de reculegere, a aprinde lumânări în capelița aflată vis a vis de monumentul principal.

            După slujba religioasă oficiată de un mare sobor de preoți, în frunte cu starețul mănăstirii Putna, Arhimandritul Mechisedec, au urmat câteva cuvântări rostite de lideri și reprezentanți ai diferitelor comunități. Printre ei s-au numărat Consulul general al României la Cernăuți, d-na Irina Loredana Stănculescu, deputatul român din Parlamentul Ucrainei Grigore Timiș ș.a.

 

 

            Grupul folcloric „Ai lui Ștefan noi, oșteni” de la gimnaziul „Ioan Nistor” din Vicovu de Sus conduși de profesorul Vasile Schipor au susținut un recital poetic comemorativ dedicat evenimentului în cauză.

            Gospodinele din satele vecine, Cupca, Carapciu i-au sevit pe toți cu sarmale și pifteluțe de post, călugării de la Putna au adus colivă pentru toți cei prezenți. Le mulțumim frumos.

            Mai ales ne stăruim să venim aici cu elevi din clasele superioare, pentru ca tânăra generație să cunoască aceste pagini de istorie scrise cu sânge în istoria românilor nord-bucovineni.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

1 Aprilie 2019

Anisoara Laura MUSTEȚIU: Amintiri de-acasă (poeme)

SATUL DE BASM      

 

A fost odată ca-n poveşti,

Un loc de vis şi-un suflet de copil,

Unde iubirea vieţuia în orice colţişor,

Şi două inimi sfinte l-aşteptau cu dor.

 

Iar dimineaţa, prin ogradă,

Copilul fugărea purceii, îi punea în cadă,

Când toţi mergeau pe deal la vie,

Se hârjonea cu puii pe câmpie.

 

Apoi, din nou ce fericire,

Când îşi julea genunchii în neştire,

Cu prietenii când se juca pe cale,

Şi inima-i zburda de bucurie, înspre soare.

 

Şi seara, când căpriţele veneau acasă,

Şi toţi ieşeau la poartă şi pe cale,

Se răspândea şi bunătatea pe la masă,

Când noaptea se lăsa încet, prin vii, peste izvoare.

 

Dar într-o zii pe-acel copil l-a părăsit norocul,

În lacrimi prigonit de-al lui destin, de un sarcasm,

Un suflet de copil rămas acolo, pe hotare,

Priveşte încă înspre soare, în satul lui de basm.

 

 

CUVÂNT DUMNEZEIESC NUMIT „ACASĂ”

 

Cândva era un loc pe-acest pământ,

Unde totul avea un rost, totul era sfânt,

Unde o rugăciune se rostea la masă,

Şi-un cuvânt Dumnezeiesc, numit „acasă”.

 

Unde domnea în legea firii şi dreptatea,

Şi-n vremuri grele, în fraţie, pietatea,

Şi când era vre-un ger şi când era ninsoare,

Oamenii îşi păstrau în suflet soare şi candoare.

 

Cândva, a fost un sat cu inimi calde,

Unde părinţii mai rosteau balade,

Printre copaci de argint, c-un glas fragil,

Se plimba senin un suflet de copil.

 

Cândva, a fost un sat unde a domnit cartea,

Unde copii au învăţat ce este cinstea, demnitatea!

Şi s-au mândrit cu Horea, Cloşca şi Crişan,

Şi cu umorul neîntrecut de ardelean.

 

Acolo unde au trăit în Munţii Apuseni,

Şi moşii şi strămoşii, atâţi viteji oşteni,

Acolo, azi un suflet de copil îndurerat mai iasă,

Printre livezi mai caută cu dor o inimă frumoasă,

Şi acel cuvânt dumnezeiesc, numit „acasă”.

––––––––––– 

Anisoara Laura MUSTEȚIU

24 martie 2019, Sydney

 

 

George ANCA: Dumitru DRĂGHICESCU – Ființă și revelație

Dumitru Drăghicescu – Ioan Groșescu – George Anca

DUMITRU DRĂGHICESCU

 

Adevăr și revelație

  Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

         Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi… căci viitorul său nu este înscris în trecutul său…”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

         Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

         Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

         Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

         Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l’Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

         Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  –  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă. Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

         Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi… căci viitorul său nu este înscris în trecutul său…”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

         Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

         Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

         Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

         Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l’Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

         Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  –  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă.

 IOAN GROȘESCU

Brovos, halal să-ţi fie! Salut. M-ai „teleportat” cu ceea ce mi-ai trimis despre Drăghicescu. F. interesant. Am pus şi pe Fb. ceea ce mi-ai trimis, să ştie cât mai mulţi. Eu unul am compătimit. Am folosit citate din el în volumul meu „Mahalalele Ploieştilor” (trimit extras) şi mi-am atras oprobriul unor tovarăşi, căci, vezi-doamne, aş critica poporul român.

De unde ni se trage felul de a fi?
Pentru că demersul meu are ca scop investigarea şi relevarea caracterului şi spiritului ploieşteanului, în împrejurările istorice trăite, socotesc că este potrivit să aduc în atenţia cititorului influenţele suferite de români, desigur, implicit de ploieşteni.

Ce schimbări au adus vremurile în sufletul etnic al românilor?

Căderea Ţărilor Române sub turci, începând cu secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, a însemnat instituirea haraciului, controlul graniţelor, numirea domnitorilor etc., ceea ce a avut urmări dezastruoase prin profunzimea lor asupra spiritului şi caracterului românilor.

Elementul de căpetenie al caracterului românesc, voinţa simplă, incultă dar temeinică, încăpăţânată, îndărătnică, voinţa neînfrântă, neînfrânată, straşnică, […] se slăbi, păli şi se topi în focul luptelor năpraznice cu turcii. În locul cura-jului şi îndrăznelii de altă dată, un fel de frică instinctivă pătrunse în sufletul românilor[1] Boierii privilegiaţi de domnitori, dăruiţi cu moşii pentru participarea lor la confruntările armate, au rămas cu privilegiile, fără să le mai merite pentru vreun serviciu. Căci de luptat, nu mai aveau cu cine. Mai mult, acum luptele se dădeau pentru slujbe şi dregătorii, după modelul de la Constantinopol. Astfel, s-au dezvoltat corupţia, intriga, decadenţa, trăda-rea; spiritul de independenţă manifestat de boieri în trecut faţă de puterile străine, a început să se manifeste faţă de domnitor, faţă de alţi boieri. Luând ca model boierul, nici cei simpli nu mai sufereau să aibă pe cineva deasupra lor. De aici, frecuşuri, chiar lupte.

Acapararea de către turci a venitului realizat din comerţ a făcut ca negustorii, de altfel foarte pricepuţi, să-şi piardă interesul pentru comerţ, pentru că foloasele nu mai erau motivante.

Pe de altă parte, jafurile turcilor şi tătarilor, autodistrugerea recoltelor şi caselor, pentru a nu cădea în mâna jefuitorilor, împreună cu jaful la care se dedau înşişi domnitorii – spre a-şi recupera repede peşcheşurile date Porţii pentru obţinerea firmanului – şi boierii – spre a-şi recupera mita dată pentru obţinerea de dregătorii, au făcut ca să se instaleze sen-timentul zădărniciei.

Îndrăzneala şi sentimentul de libertate s-au transformat, în două se-cole de dominaţie turcească (mai apăsătoare decât o ocupaţie), în însuşi-rea de a ascunde, de a apuca ce se poate, prin viclenie defensivă, în fă-ţărnicie şi amăgire.

Cu toate că teoriile susţinute de reputaţii istorici A. D. Xenopol şi Dimitrie Onciu, potrivit cărora boierii ar fi de origine slavo-bulgară (şi din acest motiv s-ar deosebi atât de mult de marea majoritate a românilor), au fost contrazise, chiar infirmate de Nicolae Iorga, P. P. Panaitescu şi alţii, eu – luând ca eşantion (atât cât mi-am putut da seama din sursele la care am ajuns) boierii ploieşteni – constat că destul de puţini erau de origine română.

Primii dintre români care s-au molipsit de caracterul oriental au fost boierii, după ei s-au luat slugile şi, îndeosebi, orăşenii. Aceştia din urmă nu numai că au împrumutat practicarea corupţiei, a intrigii, a fatalismului, de genul Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! (vezi Coranul), trândăvia corpului şi pasiunile lascive, dar şi îmbrăcămintea, făcută parcă anume ca să împiedice mişcarea.

Imitând, şi-au pus pe cap uriaşe işlice – căciuli îmblănite, cilindrice sau pătrate – şi calpace – căciuli de cel puţin cinci picioare în circum-ferinţă, confecţionate din 7-8 piei de miel –[2], anterie largi şi grele pe trup; au preluat manelele tărăgănate, interpretate la cobză, nai, darabană, geamparale şi caval, au luat obiceiul să tragă tutun din narghilea, tolăniţi pe pat, între perne.

Istoricii demonstrează cu documente că, după moartea lui Mihai Viteazul, influenţa orientală a fost atotcuprinzătoare, la rândul ei fiind sufocată şi înlocuită (aşa ne-a fost scris!) de cea rusă.

Dacă turcii au subjugat prin forţa armată, influenţând caracterul românilor, grecii au subjugat şi influenţat pe cale paşnică, amprenta lăsată de ei fiind mai profundă (aproape două secole, din 1658, odată cu înscăunarea lui Mihnea al II-lea, până în 1821, când i-a pus capăt, oficial, nu şi de facto, răscoala lui Tudor Vladimirescu).

[…] încălecarea grecilor peste români n-a fost cu putinţă decât în clipa în care ţările române ajunseseră într-o stare de desăvârşită slăbiciune morală şi materială. […] După ce turcii degradară aproape cu totul energia morală şi economică a ţărilor române, grecii veniră să desăvârşească opera lor de înjosire şi de distrugere[3]

Călugării răsăriteni, venind din părţi mai apropiate locului unde suferise Mântuitorul, erau priviţi nu ca oameni ci ca sfinţi de bigota poporaţie a ţărilor române, care se simţia prea fericită când putea să se despoaie în favoarea acestor obraze, ce ştiau aşa de bine să se folosească de prostia lumii. […] În curând familiile boierilor români fură înţesate de nurori şi gineri greci, încât Ţarina mănoasă a strămoşilor noştri încăpu […] pe mâinile acestor năvălitori subţiri şi pacinici.[4]

De aici, […] deosebirea izbitoare […] între spiritul oraşelor şi acela al satelor îşi trage obârşia de la această prăpastie pe care împrejurările istoriei noastre o trase stăruitor între popor şi boierime. Negreşit că boierimea, cum avea singură monopolul tuturor slujbelor în stat, trebuia să trăiască în oraşe, în capitală sau în capitalele judeţelor.

Iată una dintre cauzele care l-au determinat pe ţăran (în epocile mai recente şi pe orăşeanul defavorizat, cu acces extrem de limitat la cultură, din zonele de margine) să se acomodeze greu cu regulile şi standardele oraşului, obligându-l să treacă prin faza (din ce în ce mai scurtă, pe măsura înaintării în timp) de mahalagiu!

Referitor la influenţa greacă, D. Drăghicescu nota: Înrâurirea grecească modernă lasă în spiritul public, al oraşelor mai ales, ceva din duplicitatea, ceva din perfidia desbinătoare cu echivocul zavistnic şi corupt, cu lipsa de demnitate şi linguşirea dublată de un orgoliu bolnav.[5]

Aceste însuşiri s-au suprapus peste partea rea, existentă în caracterul românesc. Influenţa greacă a avut însă şi partea ei bună: sufletul şi mintea rudimentară a (sic!)  românilor, îndeosebi a boierilor, începe a se cultiva, a se subţia şi a se rafina. […] Cultura grecilor […] era un nutriment mintal la care de mult râvnea sufletul nostru etnic.

Asimilându-şi limba grecească, care purta pecetea unei culturi mari, spiritul românilor din clasa superioară se ciopli.

Ceva din nobleţea, ceva din aristocraţia şi subţirimea moravurilor ce se văd la un popor crescut într-o civilizaţie veche s-a observat la boierimea noastră..

[…] Cu ajutorul influnţei greceşti scăpară strămoşii noştri de carapacea grosolană a limbii slavone.

În paranteză fie spus, grecii Coresi şi Dosoftei, cărora limba română le datorează enorm, au promovat-o cu scopul de a alunga limba slavă şi influenţa (culturală, materială, spirituală) slavonă, în favoarea grecilor, cu interese deosebite în comerţ, meşteşuguri etc., fiind conştienţi că, deşi ar fi vrut, n-ar fi putut să impună greaca, fiind prea puţin cunoscută.

Influenţa Bisericii

Ca să se înţeleagă mai bine caracterul şi mentalitatea românilor/ploieştenilor, este obligatoriu să se cunoască influenţa religiei şi a bisericii, pentru că: cele mai mari şi însemnate înrâuriri pe care le-a simţit neamul nostru […] au venit în cea mai mare parte tocmai pe poarta şi pe căile bisericii[6]

Deşi religia creştină pătrunsese de timpuriu la daco-romani, anterior năvă-lirilor, biserica românească adevărată nu luă fiinţă decât la venirea noastră în atingere cu slavii şi sub înrâurirea directă a bulgarilor. Şapte-opt sute de ani, Dumnezeu se adresă românilor în limba slavonă veche şi aceştia îi răspunseră rugăciuni prin tălmaci slavişti.[7]

De ce limba slavonă, pentru care românii nu aveau nicio aplecare? Pentru că limba slavonă (folosită în biserică până în secolul al XVII-lea – scrierea cu alfabet chirilic a continuat chiar şi după înscăunarea lui Cuza – slavona a fost considerată limba sfântă a tuturor popoarelor din sud-estul Europei.[8]

Limba slavonă şi alfabetul chirilic au pătruns la români numai ca ele-mente constantinopolitane, pentru oficierea cultului ortodox şi organiza-rea cancelariei.[9]

În acest sens, să se reţină: Ritualul/canonul obliga preotul să ţină slujba în limba slavonă, aceasta însă nu-l împiedica să comunice cu eno-riaşii în limba română. La fel şi în cancelarii. Actele oficiale erau redac-tate cu litere chirilice, dar în limba română, iar comunicarea se făcea în limba română. Iar scrisul putea fi descifrat, fireşte, numai de cei (foarte puţini) care fuseseră învăţaţi s-o facă.

  1. Drăghicescu consideră (şi realitatea îl confirmă) că Partea intelec-tuală superioară, metafizica creştinismului n-a fost nicicând înţeleasă, pătrun-să şi simţită la români (dar şi la toate popoarele neolatine de rit ortodox – n.m., I.G.) […] lipsa fondului mistic şi metafizic este izbitoare. Ceea ce este de temelie în practica sa religioasă este cultul, ritualul, adică împlinirea tuturor formelor şi formulelor…

Chiar dacă în istoria recentă categoriile cultivate ale românilor, influ-enţate de cultura apuseană, au pătruns mai profund esenţa superioară a creştinismului (nu neapărat ortodox), majoritatea credincioşilor orto-docşi confirmă teza privind practica ortodoxă, demonstrată cu plasti-citate şi precizie de savantul Drăghicescu.

Referindu-se la actele botezului, cununiei, împărtăşaniei, înmormân-tării etc., acesta notează: Niciodată mintea lui (a românului – n. m., I.G.) nu va fi chinuită de întrebări asupra rostului acestor acte. În schimb însă, el va observa şi va îndeplini cu o adevărată sfinţenie toate micile gesturi, obiceiuri şi practice, care trebuie să se îndeplinească în asemenea împrejurări.

Pe de altă parte, observă cu acurateţe modul practic în care se în-dreaptă românul spre divinitate: Când are o trebuinţă (credinciosul român – nota mea) pe care o simte adânc, când i se îmbolnăveşte copilul, soţia, boul de la plug, vaca de lapte, oile, sau că îi mor păsările din curte, el îşi aminteşte de biserică şi adesea inconştient se îndreaptă către un sfânt, cu o lumânare sau îşi face cruce şi i se roagă pentru ca să stăruie pe lângă Dumnezeu pentru însănătoşirea copilului, boilor, oilor etc.

Acest caracter practic al religiozităţii majorităţii românilor, moştenire de la latini, are repercusiuni aupra caracterului, mentalităţii.

Rugăciunea fără dar moartă este, de aceea, la judecător, la zapciu, la ispravnic, la primar, la notar vin cu plocoane şi bacşişuri.

Observând că la inima Domnului, a boierului se ajunge prin cei mai mici, apropiaţi lor, mama, fratele, sora boierului, funcţionarii primarului etc., aşa au făcut şi cu Maica Domnului (Precista) şi cohorta de sfinţi (a se vedea şi proverbul: Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii – n. m., I.G.), promiţând pomeni, colace, lumânări şi chiar [înălţarea de]  biserici…

Istoria ploieştenilor, îndeosebi a celor mai puţin instruiţi, locuitori ai mahalalelor de margine, oferă îndeajuns de numeroase confirmări ale opiniilor savantului Drăghicescu, rezultat al studiului (realizat până în 1907, când şi-a tipărit cartea) atent şi îndelung al psihologiei românilor.

Evident, unele obiceiuri, mentalităţi s-au schimbat, altele nu.

 

[1] D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Buc., 1907, reeditată în 1996, Editura Albatros, p. 208

[2] Lazăr Şăineanu, Influenţa Orientului, vol. II

[3] D. Drăghicescu, op. cit., p. 241

[4] A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1889

[5] D. Drăghicescu, op. cit., p. 248

[6] D. Drăghicescu, op. cit., p. 276

[7] D. Drăghicescu, op. cit., p. 283

[8] Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 155

[9] Lucian Chiriţescu, Permanenţă şi unitate în istoria poporului român în secolele III-IV, în Revista de istorie, tom 31, nr. 7, p. 1185; 1978

 

GEORGE  ANCA

 

20.7. 16

 

Arheologia propriei apropieri de sanscrită nu se clatină – nimeni poate n-o primește în India, cum reiese finalmente, cum s-aruncă vreun rând cu invitații recente. Pe unde am conferențiat, unde am predat, nu mi s-a pierdut umbra. Să fac (iar) caz? Să-mi pice vreun story contors? Vreun balans elogiant? Și anexe: poeme – Eminescu, Blaga, Voiculescu, Gion -, AIME, discurs președintelui, structurarea corespunderilor, cum o da Dumnezeu din urmă, pe spiritual și întâmplător inspirat, pe vervă, de-acolo, adaptativ, enetrtaining, outdepression. N-am nimic cu nimeni, nici cu mine, încerc să știu să fac știut ce-am făcut eu, mai relaxat decât încercătorii predați. Chiar dacă are soarta literaturii mele, parcă n-am concurent în indianizare românească pe prea multă poliloghie de templu și cunoștințe karmice.

Continue reading „George ANCA: Dumitru DRĂGHICESCU – Ființă și revelație”

George ANCA: Three With Sanskrit

SANSKRIT-ROMANCE ONTOPOETICS

L’IMAGINATION DE BAUDELAIRE Sanskrit Correspondence

IDOEMINESCOLOGY

 

 

SANSKRIT-ROMANCE ONTOPOETICS

         Through an ontologic poetics – and not compulsory Heidegger’s Dasein — we see beyond satyasya satyam (the reality of the real) or superintellectual reality of the mystery, the poet as such, as poet to poet, as Tagore’s personaliz­ed upanishadic advaitam (the mystery of one) which is anantam (infinite) and which is anandam (love).

         Tagore’ s „O fire, my brother” sounds as Franciscan „il mio fratello sole”. Trans- cribing in Latin the Buddha’s fourth noble truths – suffering, origin of suffering, cessa-tion of suffering, the eightfold way leading to the cessation of suffering as – dolor, doloris ortus, doloris interims, octopartita via ad doloris sedationem Dhamapada -, Artur Schopenhauer has identified morally the bikkhus and mandicant order of St. Francisc. Sometime, the philosopher’s disciple, Mihai Eminescu, took again the way from Latin to Sanskrit, looking to change, for instance, the name of one his Romantic character called Mors (Death) into Nirwana. Significant enough, Jawaharlal Nehru confessed he didn’t know more Sanskrit than Latin. May be what meant Sanskrit creative unity to Tagore was for & as the Latin one for Ezra Pound in whom „Cantos” flows as if same Ganges of Petrarch, while, on the other hand, last century Mirza Ghalib didn’t spend   time any more for reading Sikandar’s life. Now, from poetics to poetry as an orderWelt-literature could be observed as Sanskrit, Greek, Latin. Ontologically the mechanism looks freer, the theme of love for example trying to be one either as ecstatic knowledge or as disorder of human rational equilibrium.

 Indo-Latin Kavya Purusha. A Latin ecce India still keeping in the beginnings ‘Java’ of „Mahabharata’ resounds from Catullus „India’s arid land’ and Horace’s peace of mind ‘with no gold nor tasks that India yelds’ to Cavalcanti’s chiostra/ Chel’s sente in India ciascun Unicorno’. Camōes’ ‘o illustre Ganges que na terra celesta tenho o berco verdadeiro’ or Góngora, from Baudelaire and Eminescu to Dario, Pessōa, Montale. On a modern Sanskrit ground we can attend – as Pound said about Brancusi – that ‘exploration toward getting all the forms into one form’ – Latin satires, epodes, odes, epistles, sermons continued into Italian sonetto. French chanson, Spanish romancero, Romanian doina, Portuguese redondilha. For, said Michael Madhu Sudan, ‘ cultivated by men of genius, our sonnet would in the time rival the Italian’. With such thought to a Sanskrit-Latin sonnet I published in my book of poems -Ardhanariswara” (International Academy ‘Mihai Eminescu’, Delhi, 1982). Lope de Vega’s Cuando el mejor planeta en el diluvio’. Baudelaire’s Correspondances’ and Eminescu’s ‘Venetia’, in Sanskrit version done together with U. R. Trikha, from Spanish, French, Romanian respectively,

‘Ganga  Dnnuvyava saha samgachhati’

Lope de Vega

‘niseva vidyutiva rasarupani

dhvanayah prativadanti parasparam

Baudelaire

‘sthiram jivanam vishla venitsyayah’

Eminescu

One verse by Eugenio Montale,

‘cio che non siamo, cio che non vogliamo’

is transounded as follows into Sanskrit by Satyavrat Shastri,

‘na vayam smo na ca tatha yadvayam kameyawaho’.

  1. M. Masson confesses also a Sanskriturn-Latin smriti parallelling a Sanskrit sloka with one of Dante’s,

kavinam manasam naumi taranti pratibhambhasi

yatra hamsavayamsiva bhuvanani caturdasa

Nel mezzo del camin di nostra vita

mi ritrovai per una selva oscura

 

 

With only a (half) sloka open­ing the Hymn of Origin from Rig Veda we face onto-poetry’s source.

 

Rig Veda („Hymn of Creation” starts):

nasad asin, no sad asit tadanim

 

Mihai Eminescu:

La-nceput, pe cind fiinta nu era, nici nefiinta

 

Sanskrit (re-)version by Rasik Vihari Joshi:

adau sampurnasunye na hi kimapi yada

sattvamasinna casi

 

Hindi, by Usha Choudhuri :
Pranihina. sattarahita. ajiva

 

Gujarati, by Mahendra Dave:
Tyare natun ko Sat, na asat

 

Punjabi, by Gurbhagat Singh:
Jadon thakian akhan nal main mombati
bujhaunda han

Malayalam, by O.M. Anujan (Dravidian languages, as Pali, taken with Sanskrit):

Adiyilekku nissunyata nannile

4.8.Tamil,byP.Balasubramanian:
MudhanMudhalil.thodakkathil,
Onrumatra verumaiyil

 

 

    The Indian poets answer today, rather than old Latin continent, some Latin American creators, themselves looking forward personal Sanskrit poetic  myths. Otherwise, the Sumitranand Pant’s inner sorrow keeps the journey in universal Sanskrit.

    In the context of the Indian literature, looking upon some trends, spheres of influence amongst groups and generations – beyond the perception of common essences and inspirations summarizing a complex originality—there are new concomitantly universal and Indian personalities; so it’s to be contemplated that creative process, given impulse by the Sanskrit root growing up under the sun of the whole world. The incommunicable inner drama of the poet lets itself be shared through the directness of language, the ideal of beauty and human participation.

       All are transfigured within the art, a if divine, and of the Prajapati (creator).

          Anthropology of New Recognition. There is no need to say that making literature as anthropology and anthropology as literature one loses one’s chance to be recognized within either of them. But the theme of recognition itself can be a joint topic, on top of it may be Kalidasa’s “Recognition of Sakuntala” (Abhijnan Sakuntalam). Even after some two thousands or two thousands and a half years it seems that Dushyanta recognizes his deserted wife almost for the sake of their child, successor to the throne.

A XIX century’s replica is Cãlin poem by Mihai Eminescu, in which the recognition of the deserted wife, after years, starts by meeting the child.

Philosophy of recognition in modern times includes patterns drawn by Hegel, Pascal or Lacan. An anthropology of recognition would record also discrimination between cultures and their representatives to the extend of cultural cannibalism, colonialism-globalism, localism, etc. To be recognized during or after demise is very little related to one’s will. It seems rather an outer concept. It is quite hard to enjoy the non-recognition, but after all, then it is time to find God. Does God recognize a person unrecognised even by self? Is it possible to get God’s message when all expectations are transformed in lost obsession of Divinity?

Two poems of different ages and others reveal the devotion-recognition to Goddess or simply Woman. Shankaracharya’s Saundaryalahari and Dylan Thomas The Ballad of Long Legged Bite are almost at the antipodes one from the other, yet they may meet either in Shakta cult or in surrealistic mysticism of woman. Sanskrit worshipper makes a cosmic prayer to the Divine Mother on the whole and part by part, while the Welsh balladist thinks of woman in pieces thorn apart by sharks and lovers. While the religion – recognition of Uma, Daughter of Himalaya attracts hotly tantric and advaitin followers, the woman-bite is recognizable only through song recreation of the victim in tune with legions of raped and kidnapped heroines.

The woman is recognized as Goddess and as a bite almost in the spiritual inspiration, once an enthusiastic devotion, twice even still more literary as empathically ballad. The joy and sorrow come together as the characters are concerned, but both works convey either advaita-nondual, or Don’s love recognition in the same move as prayer and chatarsis causes-effects.

From thousand to thousand years, from Sakuntala to Saundaryalahari and ballad Goddess-bite other characters and feelings are transformed or forgotten also as recognition of the fact that recognition is not possible.

Feminine Theoanthropoetics. The anthro-poetry (I have proposed the term in 1970, at the 10th ICAES, New Delhi) may deal with a transcendental deputation of man as creator and of the creator as god but also with the human share of the supreme creation through the poetical cosmogonies. Some Indo-European creative myths are quite separated from the current theories of the universe but not so within poetry. For instance, the cosmic symbolism of woman’s hair grows independently fromKalidasas’s Usha/Dawn (Sanskrit-Romanian trans-soundation: ava yoseva suna/urusa yati prabhunjati/ave ei eva juna aurusa-n pridvor de zi” – George Anca. Ardkanariswara, International Academy Eminescu, Delhi, 1982) in the Veda or the Milk Ocean to Eminescu’s blonde Indian princess or Brancusi’s La negresse blonde.

          The ambiguity between divinity and hair-fairness is obvious in the appellations of Krishna as Krishna (derived from ka – Brahma, ica – Siva, vo – one that goes before Brahma and Shiva; or from kesa-hair, and va – who possesses, fair-haired) or as Vasudeva meaning dark-blue or brown (M.N. Dut). And everybody enjoying, reading, commenting, dancing, translating (what be in that case a sort of trans-translation) Jayadeva’s Gitagovinda, remembering or not the ten opening avatars of Vishnu will witness differently the climax-reproach of Radha speculating on Krishna’s name (as -‘dark”). While the avatars of Hyperion in Eminescu’s poem are marked in the eyes of moon-like girl, Catalina, just by changing color of his hair. „Thus Rāma banished will be no-Rāma”‘ („not charming”) says Manthara to Kaikeyi” (Rumayana by Valmiki). Sanskrit nymphs, poetesses, characters can be paralleled with blonde avatars in modern poetry, from Kalidasa’s Urvasi to Giraudoux’ Ondine.

  1. K. Warder, Indian Kavya Literature, vol. 2, Motilal Banarsidas, Delhi, 1974: „The travelers look with unblinking eyes peasant’s daughter made pale with flour. ‘ With desire, as if at Fortune coming forth from the Ocean of Milk” (Maharastri verse from 2 A. D.) „The allusion here is to the myth of the churning of the Ocean by the gods, which produced among other precious things the Goddess Fortune (Laksmi), moreover Fortune is symbolized by the color white. It is a commonplace that the gods’ eyes do not blink, thus the travelers’ stares would suggest that they were gods’ (p. 192). Vol. 3, 1977: From Kalidasa’s Urvashi: – „At the rite of her creation was the Moon the Creator, giving his charm? ‘ Was it Pleasure himself with the sensitive as the one aesthetic experience? Was it the Moon who is the source of flowers?’ – For how could an ancient sage, dull through studying the Veda, his interest averted from sense objects, create this delightful form?” (p. 139).

          An almost feminine theoanthropoetics of the vision is retained by Abhinavagupta from a yoga tradition in which the eye is populated by many goddesses differently colored. Kami Chandra Pandey, Abhinavagupta. Chowkhamba. 1963, p. 533; „each eye has four orbits (Mandala) (i) white (ii) red (iii) white-black (iv) black. The first is the abode of the group of sixteen goddesses, the second of twelve, the third of eight and the fourth of four. In each of these four orbits one of the four powers, of creation, maintenance, annihilation and of manifesting itself in indefinable form, respectively predominates and so does one of the four, object (Prameya), means (Pramaaa), subject (Pramata), and knowledge (Pramiti)”.

         Continue reading „George ANCA: Three With Sanskrit”