Elena NEAGU: Să-mi rămâi cireș cu flori

Să-mi rămâi cireș cu flori

,,Dragostea ne duce în iad sau în rai, dar ne duce întotdeauna undeva.
Trebuie să acceptăm, pentru că asta ne hrănește existența”. (Paulo Coelho)

N-am să-mi uit ziditul nume
dintr-o toamnă cu gutui
și-am să-mi strig iubirea-n tulnic,
de m’ascultă… orișicui.
N-am să neg că mi te-aș lua
drept ofrandă de la soartă
și te-aș duce într-un rai,
neștiut de muritori,
adăpost , viața ți-aș pune
și-ntr-un hău aș arunca,
singura cheie din poartă,
să-mi rămâi cireș cu flori …

————————-

Elena NEAGU

Elena VOLCINSCHI: Încrustată osândă

ÎNCRUSTATĂ OSÂNDĂ

Pe vremea mea de-acum frunze-destramă,
S-aștern pe suflet, îl umplu de tristețe,
Rafale de vânt zburdă în noaptea de aramă
Acoperindu-mi visul care a-nceput să-nghețe.

O amintire veche ivită de neunde
Vremea-mi încurcă; jucându-se-n destin.
Oglinda fântânii cu calmele-i unde,
Mi-adulmecă chipul ce-i galben de chin.

Un car de durere-i bătrâna mea viață
Ce-amurgul își frânge la final de izbândă,
Trecute fantome îmi aleargă prin față
Ieșind dintre riduri; încrustată-osândă…

Salt gândul care-mi zace în a minții ruină
Și-l urc plină de speranță pe treptele de astru
Și fruntea mi–o ridic spre-o rază de lumină,
Privesc cu demnitate la Cer senin albastru.

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpuri, 2019)

Ala MUNTEAN: Stăpânul zării

STĂPÂNUL ZĂRII

Îmi bandajai aripile și-ncerc din nou să zbor
Spre-nalturi…Sufletul prin dragoste mă cheamă…
Făcui popas de-o clipă pe fruntea unui nor,
Privesc în jur și simt… că-mi este puțin teamă…

Din ceruri se desprinse o rază de lumina,
În grabă se oprise la capătul de nor.
Unde trecu, sculptase o urmă fină-fină,
O urmă luminoasă-e dorul călător…

Îmbrățișându-l dulce, îl întrebai ce-l doare,
În bunătatea-aceasta porni a se topi…
Îmi spuse-atunci că tare…tare-i dor de soare
Și se prelinse-n aer, din ochi cât ai clipi…

Îmi scuturai aripile, pornii din nou să zbor,
Alunecând pe culmi de pace și credință…
Rămas-a-n urmă norul, doar dorul călător
Azi stăpânește zarea și-ntreagă mea ființă…

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

4 aprilie 2019

Elena TUDOSA: Tristețea mea

Prin fire de iarbă pășesc agale,
Și tălpile-mi ard ca-n jăratec,
‘N val de mireasă curg petalele albe,
Purtate în aer de vântul primavaratec.

Respir al florilor suav parfum,
Coarda inimii taciturn vibrează,
Privesc spre neant, gânduri mi-adun,
Și-mi mângâi sufletul trist ce oftează.

Raza de soare prin plete-mi dansează,
De-undeva se aude un cânt de păsărea,
Natura – n freamăt iată e trează,
Dar nu-mi înțelege tristețea mea.

As fi vrut dragul meu să îmi fii cărare,
Să – mi port pe ea pașii desperecheati,
Să – mi fii firul de iarbă, eu gingasa-ți floare,
Și-n zorii zilei să ne trezim îmbrățișați,

Dar ocean de tristețe în dor zidită,
Mă arde în suflet cumplit cu foc de jar,
Mi-ești draga primăvară, când ești înflorita,
Dar sufletul meu e un noian de amar,

Și curg petale dalbe de flori în rânduri,
Pe-o rază de soare coboară din neantul ceresc,
Doar tristețea-mi colindă prin gânduri,
E primăvară, de dorul tău mă prăpădesc.

——————————-

Elena TUDOSA

4 aprilie 2019

Anna-Nora ROTARU: Mi-i dorul DOR (versuri)

LASĂ GÂNDUL , PRINDE VISUL…

De câte ori nu simt că-n viață-s trecător,
Lăsând frâu liber la dezamăgiri și plângeri…
Deseori îmi pare că zenitul nu-i strălucitor,
Chiar că-i cenușiu, de nimic bun prevestitor
Și-aș vrea să dezertez, sătulă-s de înfrângeri…
Cu aripi ca de Îngeri…

Departe, ștergându-mi gândurile de pe frunte,
Precum se scrie pe file de poveste sau roman…
Cât mai sus, la un palat, pe creasta de munte,
Bucurându-mă de lucruri cât de mici, mărunte,
Într-o Lume-a Inocenței, pe-un alt poate liman,
Făcând din fericire talisman…

Dar totodată, îmi spun că n-am timp de tânguit,
Că viața îți poate multe dărui, dar și multe lua…
Însă, visele îți aparțin, de nimeni nu poți fi jefuit,
De ele să ne prindem, oricât ni-e trupul vlăguit,
Oricât par zilele boțite, în gânduri pare a ploua,
Drept n-avem de-a eșua…

Că-n vise, e destul să poți să crezi măcar un pic,
Târcoale îți vor da, la poarta sufletului ți-or bate…
Culoare, sunet, miros, atingere, cuvânt cât de mic,
Sunt îndeajuns să-ți împletească magia din nimic,
La corabia visului vei pune pânze, cu ea străbate
Oceane, pe frunzele-ți uscate…

O spun eu, care și mie-mi pare câteodată nefiresc,
Cu mintea goală, suflet gol, cum ieși-voi din impas ?
Închid ochii, visând că din masă, o arcă-mi făuresc,
Din perdele, pânze fac, aripi parcă simt cum cresc,
Arunc din cameră hârburile trecutului ce-au rămas
Și-alerg cu-al visului Pegas…

MI-I DORUL DOR…

Mi-i dorul DOR, vis călător,
Colindă-n lume-n lung și-n lat…
Când are pas voios, ca trecător,
Când aripile-i cresc, de zburător
Secretul să-mi aducă, de-a aflat,
De mă iubești sau, m-ai-nșelat…

Nebun, se-avântă către Lună,
Să caute prin dorurile uitate…
Mi-i teamă-nsă, că vreo furtună,
Mi l-o zvârli-n vreo văgăună,
Cu-alte doruri, aiurea spulberate
Sau, de boarea nopții îmbătate…

Mi-i dorul Dor, al vieții-mi trubadur,
Mă-mbie, cu serenadele-i pe strune…
De plâng, mă face mai ușor să-ndur,
Culege flori de ”nu mă uita” din jur,
În poală, vrând multe să-mi adune,
Rochie să-mi fac, să mă-ncunune…

Și-amăgindu-mă, iarăși o ia la goană,
Să dea pe dorul tău hoinar, desigur…
Rătăcit, poate în a timpului bulboană,
Să-i spună că-l aștept lângă icoană,
Că, de uitat, nu l-am uitat și-i sigur
Că, fără el, mi-i Dorul mut și singur…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Mi-i dorul DOR (versuri)” →

Zamfira CIOBANU: Livada cu flori

Livada cu flori

A înflorit din nou livada
Raiul pe pământ a coborât
Fluturi zboară cu grămada
Lumina-n alb a izvorât.

Frumoasă-i vremea florilor
Din creangă ninge cu petale
Trezit în răsăritul zorilor
Frumosul murmură pe cale.

Firave firele de iarbă
Se răcorește talpa-n ele
Alunecând mereu în grabă
Peste covor de viorele.

Pomii încărcați de floare
Dăruiesc simțiri divine
Păsări multe cântătoare
Saltă-n zbor cerul s-aline.

Mugurii scăldați in rouă
Pregătiți sunt să-nflorească
Intr-o înfățișare nouă
Priviri gingașe să sporească.

Soare, flori și armonie
In mireasma câmpului plutesc
Zboară spre înalt o ciocârlie
Cântul inimii cu drag zoresc.

—————————–

Zamfira CIOBANU

2 aprilie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis

Pleacă !

Numai demnitatea îți mai sunt datoare
N-am să-ți las din mine,nicio zi dobândă,
Moarte ești perfidă, aspră și flămândă
Și n-ai să-mi fii mie, vieții creditoare …

Cum se scurge ziua așa se și moare
Uneori e hâdă, mai ades nebună
Se strecoară-n tine, te mai ia de mână
Și te ia din tine…fără lumânare …

Dacă zaci pe vine cu voința moartâ
Ori prinsă de tine , cam sofisticatâ,
Ori pierdută-n alții, ori dezintegrată,
I te dărui morții, ca o pară coaptă.

Și te ia în coasă fără de morminte,
Ori te urcă-n ceruri, ori te dă la draci,
Fără de colivâ, fără de colaci,
Și cu vorbe scrise, pare că te minte.

De vezi de departe, o lumină mare,
Poate este Iadu-n flăcări vâlvătaie ,
Curge smoala-n lavă, ca apa-n copaie
N-avea așteptare în raze de soare.

Roaga-te din suflet, nu te prosterna,
C-ai s-ajungi la Domnul, că așa e dat
Și-ai să fii de dânsul peste vieți purtat,
Tu roagă-l frenetic să-ți mai scrie una…

Dar de-ți pune aripi un înger pe spate
Ai zilele calde, te poți bucura,
Fâlfâie din aripi cum poți murmura,
Unele greşale…minimalizate…

Sunt grădini în floare, infloreşti cu ele,
Pomul conștiinței în tine-i crescut,
Este viața lungă… suflete din lut
Ai pe cap coroană din mai multe stele.

Însă ție moarte, eu nu-ți sunt datoare
Și nu-ți dau din mine nici un gram dobândă,
Pleacă în pustie, ca un lup la pândă,
N-am să-ți las o clipă, vie, creditoare .

Să mă trec…

Câmp ce-mi coși flori de priviri
Dormi că marea, când e calmă
Te ador distinsă doamnă
Ce pășești prin răstigniri.

Cer oftând indiferent
Într-o rână stând visează
Cum e soarele-n amiază
Și adoarme, dus, absent ..

Roșu văl peste apus
Cade-n valuri adormite
Unde să te-aștept iubite
Când luminile s-au dus…

Suflu-n norii de pe cord
Cu aripi large de fluturi
Din trecutele trecuturi
Ori îi strâng într-un fiord.

Și te-aștept să mă cobori
Dintr-o viată-ntr-o clipită
Să resimt că sunt iubită
Până dincolo de nori.

Și mă du-n iubirea ta
Să-nvăț fluturii să zboare
Doar ușor, din aripioare
Până când n-or mai putea

Iar de-n zbor împreun munții
Loc îți fac in gândul meu
Lângă însuși Dumnezeu
Tu, nu-mi număra arginții.

Iar de-n noi e cam târziu
Îți pictez o rugăminte
Să mă uiți stejar in munte
Iar de nu-l știi, ți-l descriu.

Iar de-s rază-am să mă-nec
Suptă-n apele duioase
De sub valurile-i groase
Ori mai bine, să mă trec….

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis” →

Maria HOTEA: Din al chemării dor

Din al chemării dor

De-ar fi iubite să-ți pun din suflet tainic dorul
Ca prin cuvinte tandre el să își ia zborul,
Ar fi de ajuns să-mi înțelegi aprig chemarea
Când cu privirea visătoare contempli zarea.

Să simți cum inima in piept pulsează cu putere
O mâna doar să îți pui în dreptul ei s-o înțelegi,
Cu sufletul deschis și dornic să îi faci vrerea
Știind că-n viață iubirea numai tu poți s-o alegi.

S-o scrii cu degetele in nisip pe un țărm de mare
Când albatroșii în stoluri țipă-n zborul lor,
Să-ți spele glezna un val într-un apus de soare,
Nedumerit să mă aștepți din al chemării dor.

Să-ți izvorăsc în ochi luciri prin vers de poezie
Când luna argintie magic se oglindește-n mare,
Iubirea mea dorințe și fiori în trup să-ți reînvie
Tu să mă chemi simțind cum dorul-n suflet doare.

——————————-

Maria HOTEA

3 aprilie 2019

Anatol COVALI: Omul e-atotputernic

Şi totuşi omul poate
să îşi învingă soarta,
fiind stăpân pe poarta
ce dă-n eternitate.

Nimic nu-i stă-mpotrivă
când nu doarme-n zăbavă
şi dac-a vieţii navă
n-o lasă în derivă.

Numai de el depinde
dacă rămâne teafăr
şi ultimu-i luceafăr
se stinge sau se-aprinde.

Omul e-atotputernic
şi-nvinge-n toate straşnic
şi când e bun şi paşnic
şi când este nemernic.

Destinul se supune
în faţa celui care
oricând în viaţă are
o altă opţiune.

Omul poate respinge
chiar moartea într-o joacă
şi e învins doar dacă
pe sine se învinge.

————————————–

Anatol COVALI

București

3 aprilie 2019

Ilarion BOCA: Cântând de Ramayana

CÂNTÂND DE RAMAYANA

O, Doamne Raiul lumii l-am pierdut
În urma unei rătăciri de-o clipă,
Dar cât îi trebuie ulciorului de lut
Să-și facă tot tezaurul risipă ?

O lovitură doar, primită de oriunde
E un dezastru fără de cuvinte…
Prin tragica spărtură moartea va pătrunde
La noi, copiii tăi celești Părinte.

Iar cerul tot va tremura-n secundă
Ca-n Ramayana mirilor divini
Și nu-i o voce-n sensuri la plânsu-mi să-mi răspundă
Când ar ogorul milei cuprins de tragici spini.

Ce ți-am făcut eu Ție, Părinte al iubirii !
Ce mi-am făcut eu mie în fața tuturor !
Cutremur e în mine cum n-a fost dat simțirii
Că cerul mântuirii s-a exilat în dor.

Cântând de Ramayana pe-un colț de veșnicie
O lacrimă în flăcări la schit se roagă Ție.

————————-

Ilarion BOCA

3 aprilie 2019