LASĂ GÂNDUL , PRINDE VISUL…
De câte ori nu simt că-n viață-s trecător,
Lăsând frâu liber la dezamăgiri și plângeri…
Deseori îmi pare că zenitul nu-i strălucitor,
Chiar că-i cenușiu, de nimic bun prevestitor
Și-aș vrea să dezertez, sătulă-s de înfrângeri…
Cu aripi ca de Îngeri…
Departe, ștergându-mi gândurile de pe frunte,
Precum se scrie pe file de poveste sau roman…
Cât mai sus, la un palat, pe creasta de munte,
Bucurându-mă de lucruri cât de mici, mărunte,
Într-o Lume-a Inocenței, pe-un alt poate liman,
Făcând din fericire talisman…
Dar totodată, îmi spun că n-am timp de tânguit,
Că viața îți poate multe dărui, dar și multe lua…
Însă, visele îți aparțin, de nimeni nu poți fi jefuit,
De ele să ne prindem, oricât ni-e trupul vlăguit,
Oricât par zilele boțite, în gânduri pare a ploua,
Drept n-avem de-a eșua…
Că-n vise, e destul să poți să crezi măcar un pic,
Târcoale îți vor da, la poarta sufletului ți-or bate…
Culoare, sunet, miros, atingere, cuvânt cât de mic,
Sunt îndeajuns să-ți împletească magia din nimic,
La corabia visului vei pune pânze, cu ea străbate
Oceane, pe frunzele-ți uscate…
O spun eu, care și mie-mi pare câteodată nefiresc,
Cu mintea goală, suflet gol, cum ieși-voi din impas ?
Închid ochii, visând că din masă, o arcă-mi făuresc,
Din perdele, pânze fac, aripi parcă simt cum cresc,
Arunc din cameră hârburile trecutului ce-au rămas
Și-alerg cu-al visului Pegas…
MI-I DORUL DOR…
Mi-i dorul DOR, vis călător,
Colindă-n lume-n lung și-n lat…
Când are pas voios, ca trecător,
Când aripile-i cresc, de zburător
Secretul să-mi aducă, de-a aflat,
De mă iubești sau, m-ai-nșelat…
Nebun, se-avântă către Lună,
Să caute prin dorurile uitate…
Mi-i teamă-nsă, că vreo furtună,
Mi l-o zvârli-n vreo văgăună,
Cu-alte doruri, aiurea spulberate
Sau, de boarea nopții îmbătate…
Mi-i dorul Dor, al vieții-mi trubadur,
Mă-mbie, cu serenadele-i pe strune…
De plâng, mă face mai ușor să-ndur,
Culege flori de ”nu mă uita” din jur,
În poală, vrând multe să-mi adune,
Rochie să-mi fac, să mă-ncunune…
Și-amăgindu-mă, iarăși o ia la goană,
Să dea pe dorul tău hoinar, desigur…
Rătăcit, poate în a timpului bulboană,
Să-i spună că-l aștept lângă icoană,
Că, de uitat, nu l-am uitat și-i sigur
Că, fără el, mi-i Dorul mut și singur…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia