Motto:

‚‚Aceasta este o carte,

acesta este un om – spuse profesorul –

arătându-mi biblioteca înaltă

de unde vedeam întreg pământul.

Mi-era cu neputință să cred

că lucrurile esențiale aparțin antichității.

Căutând fereastra, Aristotel mototolise

cearceaful,

răbdării nu-i ajunsese marginea,

cărții nu-i slujise oglinda –

lângă trup, la intrare, lumina

ochiul sacru al măsurii tuturor lucrurilor.

Arătându-mi biblioteca înaltă

de unde vedeam întreg pământul…’’

(Ioan Țepelea – ‚‚Ochiul sacru’’)

Acum 17-18 ani, o rădăcină de gând dădu luminii mugur din prietenie și mugurul scoase mai întâi un vlăstar de S, căruia i se alăturară boboci de O, de M, de N…și tot așa…încât, din letargia unei rădăcini, ieșiră la lumină SOMNOSTIHII, nici mai mult nici mai puțin,  trunchiul dădu 100 de ramuri înflorite cuvânt și-apoi, alte 100 – trunchi nou, aceeași rădăcină – se-ndeveniră METAFIZICA VISULUI.

Prieteniile sunt de multe feluri, cea care a dat naștere acestor cugetări este una reală, poemele își iau sevă din discuții și lungi frământări, din plimbările acelea pe care Poetul le amintește alături de prietenul său, Costică, înainte de toate Prieten (de specificat pentru cei care nu știu: Ioan Constantin Rada, Profesor universitar, Inginer și Doctor în Științe Economice din Oradea) și tovarăș în meditație.

Cei doi se întâlneau deseori în biroul Profesorului unde Poetul venea cu drag, se legau conversații aproape din orice zvâc de cuvânt și acolo, sub ochii lui Costică, Marin scria aceste poeme, de multe ori pe marginea celor discutate în precedență.

SOMNOSTIHII dezleagă prietenului Costică nodurile frământărilor interioare ale poetului, uneori, cititorul pare că citește într-un DEX al sufletului, explicitări sunt pe gustul tuturor, nu lipsesc frustrări, furii, neîmpliniri, amintiri cu iz de pelin, dar nici iubirea, frumosul, omniprezența lui Dumnezeu în tot și în toate, predestinarea…

Și aici, sau mai mult aici decât în alte poeme, poetul atinge prin durutul durerilor sale filozofii desprinse din social, din politic, găsim o sumedenie de paralele din ieri și din azi, ruralul, explicitat ca izvor de spiritualitate cuminte, dar cumva apusă, urbanul, tăvălug modern care corupe, prin așa-zisa emancipare, găsim picanterii și zeflemeli ale unor situații din care fiecare din noi putem culege câte ceva. Mintea, galopând printre versuri, poate simți uneori prelinsul unor picături ale unui umor cenușiu, chiar ușor negru, autoironii, ironii ale sorții. Poemele curg cu lejeritatea unor conversații care însă, la o analiză profundă, nu sunt deloc lejere. Deși interlocutorul nu ripostează, dialogul e peste tot prezent, sunt relatări care-l aduc în prin plan, Costică e Acolo și ascultă, poetul relatează reacții, cititorul percepe conversația care, deși nu e, există. Și sunt atâtea amintiri care curg din real, aici imaginarul se rezumă doar la construcția metaforică.

În SOMNOSTIHII putem găsi strigătul poetului către un cer parcă dormitând, surd la frământărilre mușuroiului de furnici de sub poalele lui, fiecare cu misia lui trasată pe traiectoria invizibilă, dar atât de bine conturată a timpului, e un strigăt care îndeamnă la trezire, la interacțiune, la ieșirea din stereotipuri, la implicare, s-ar vrea un strigăt către viață, care, de multe ori, te lasă să pășești pe potecile pe care le alegi ca să te conducă însă acolo unde-și vrea ea…mama ei de viață!…dar viața tace, nu răspunde, își construiește propriile meandre independent de curgerea vrerii noastre. Iar cerul își lasă doar visul la vedere, realitatea nu-i străpunge orizonturile, nu pare să-i pese de năzbâtiile vieții care dau bătăi de cap muritorilor, atât celor de rând cât și celor cu ștaif…cu mici diferențe însă, de nuanță!

Nu știu cine o fi inventat expresia sânge albastru, eu știu că sângele are acceași culoare și același miros, același gust dulce-sărat, încă nu s-au clonat hematii albastre în gena umană, dar, mă rog, e fără doar și poate limitarea a ceea ce am studiat la școală, mai știi?! Într-o lume în care nimic nu mai e ceea ce pare, ne putem pomeni cu ceva sânge extraterestru de transfuzie…dar visele, oare ce culoare or avea în genă?

Dar vine Poetul și spintecă viscerele somnului conștiințelor și scoate la iveală…METAFIZICA VISULUI!

Dacă în SOMNOSTIHII predomină frământul sufletului poetului chinuit de umbra cerului adormit, METAFIZICA VISULUI disecă filosofii, analizează substraturile societății în care trăim, transparentizează universul politic, pe care noi nu-l putem percepe datorită voalărilor celor care învârt pe degete mânjite adevărul. Aș spune că prima parte a cărții, SOMNOSTIHII, este izvorul din care METAFIZICA VISULUI își ia cursul firesc, albiile de început sunt ceva mai puțin incisive dar, odată ce s-au lăsat curgerii, se poate observa din lectură forța care debordează în vers, ideile rup malurile imaginarului, autorul dezlănțuie adevărate danubii ideologice și nu e dig care să le țină piept.

Nu vin aici cu extrase de text, nu-și au rostul, e atâta tumult încât aș putea cita întreaga carte, las cititorul să lunece în poem, dar vă avertizez, lectura nu e deloc o plimbare pe faleză, s-ar putea să vă pomeniți direct în valul furtunos al Dunării, poetul o are în sânge, o veți simți și voi, puneți dar geamanduri la îndemână și vestă de salvare, s-ar putea să fiți surprinși de forța acestor versuri! Cu siguranță, o să aveți ceva dureri de cap, limbajul este unul autentic beșcucian, deși modern, păstrează ceva din sonoritățile unor timpuri apuse, veți avea surpriza să vă treziți transportați în lumea filozofilor greci, a matematicienilor, a fizicienilor, sunt și incursiuni care conduc în universul biblic, vă veți regăsi expresii de letopiseț alături de invenții sofisticate și semnificații inventate, ba chiar s-ar putea să vă găsiți fix in fabulam, veți avea și ceva ghicitori de deslușit, deci ambula in fabulam, n-o să vă pară rău!

Profesorul IC Rada a fost cel care a parcurs in primis, direct din izvor de cerneală, manuscrisele acestor versuri, iar la discuțiile lor, nu de puține ori destul de înfocate, participa și Profesorul-poet Ioan Țepelea. Deseori, conversațiile făceau picioare, iar pașii duceau la reședința lui IoanȚepelea, la Costică Rada sau pe Simion Bărnuțiu, la Marin acasă. Marin îi propusese încă de pe atunci Prietenului Costică să-l ajute să scoată aceste versuri la lumină, dar strigătul său rămase fără ecou timp de aproape 18 ani, însă, nu se știe cum, un altfel de ecou, din boală, ajunse la Costică și fluidul se reporni, Costică-i întinse mâna Poetului, SOMNOSTIHII se luară de braț cu METAFIZICA VISULUI și plecară la bal…gata cu spitalul!

Și ce poate fi oare mai frumos când Prietenia însăși se dă luminii?! Cât de puțină filozofie aici și câtă fiziologie umană! E o cunună poetică și spirituală acest volum de versuri, veți găsi un pic de gust din toate, dar mai ales multe ofuri ce răbufnesc din metehnele societății actuale, nu doar românești, ci și globale, oglindite de poet cu abilitate, substrase cu forță și uneori luate peste picior, darul românului cel mai mare fiind însăși arta de a face haz de necaz…dar nu găsim pe nicăieri poezica de foaie verde, totul aici se lăfăie-n metafora scăldată de cel mai înalt nivel al gândirii. Marin se joacă de-a dreptul cu metaforele ce aproape că-și dau coate în poem, e destul de dificil să ții gândul la pas cu gândul Poetului, care pare că aleargă, la întrecere cu viteza peniței în a i-l materializa. Și totuși, totul solicită ochiul și mintea la a nu se dezlipi de lectură, cele peste 550 de pagini sunt un deliciu pentru exercițiul acelor minți care nu sunt obișnuite doar cu cititul facil, pe fugă, poezia lui Marin incită la o lectură conștientă, iar dacă nu sunteți pregătiți pentru o astfel de lectură, merită să faceți oricum un efort, imaginarul dumneavoastră va avea doar de câștigat.

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI: ,,Înainte de toate’’ la volumul ,,IC Rada – Poem peste Oradea’’ de Marin BEȘCUCĂ, 2019” →