Laura OPARIUC: Notre Dame…

NOTRE DAME…

 

A fost odat-un vis
ce urcă printre secoli,
fantasticul Paris,
bijuteria lumii…
Se trece în cenușă
prin limbile de foc,
cu toată-a sa istorie,
o mare catedrală,
al lumii vechi simbol,
se surpă cu durere
turle, statui, cupole,
se-oprește o clipă lumea
și timpul chiar privește
uriașa prăbușire
ce rupe suflete cu gheara…
E luptă fără seamăn
cu demonii din foc
și toate par acum în van…
A stat timpul în loc
în catedrala Notre Dame…
Începe tânguirea fără nume,
se face-un pic târziu în lume…

—————————-

Laura OPARIUC

(sursa foto: Internet)

Cristian Gabriel VULPOIU: Doamne, arde Catedrala!

DOAMNE, ARDE CATEDRALA !

 

În flăcări ard altare, Doamne,
Icoane se mistuie-n jeratic
Îngerul morții descalecă a jale
În tristul iad primăvăratec.

Plâng sfinți și îngeri de se rupe cerul,
Trâmbițe sună a cutremur greu
Flăcări amenință însuși Empireul
Chiar tronul unde plânge Dumnezeu !

În flori de foc ne-ai descântat iubirea,
Nici lacrimi nu mai curg, suntem cenușă
Își cântă requviemul omenirea
A picat și ultima redută.

Cad bastioanele creștine,
Și noi prigoane parcă dau năvală
Bem pocale cu fiere tot mai pline
Apărându-ne credința milenară.

Atunci când clopotele nu mai au glas,
Cu lacrimi de sânge, fii ai nimănui
Ne luăm de la această viață bun rămas
Înghesuiți într-ale morții perfide cetățui.

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

15 aprilie 2019

Foto: Catedrala NotreDame din Paris

Alexandru NEMOIANU: Flăcări satanice

În veacul al III-lea i.d.Chr. în Alexandria din Egipt a fost întemeiată o biblioteca care avea să devină vestită.

Biblioteca din Alexandria adunase toate scrierile importante ale vremii şi ea însemna în fapt centrul viu al civilizației omenești din acea parte a lumii. Aşa ar trebui înţeleasă semnificaţia tuturor „bibliotecilor”: centre vii ale civilizației şi simboluri ale căutării omeneşti întru Adevăr.

Sub dinastia Ptolemeilor şi până în veacul al VII-lea d.Chr. acea biblioteca avea să devină cea mai vestită din lumea mediteraneană. Ea a înflorit până în anul 642 d.Chr. când, califul Omar, a hotărât incendierea și distrugerea ei. Motivaţia lui a fost că acea biblioteca cuprindea informaţii contrare Coran-ului.Probabil că acea incendiere a fost cea mai mare crimă împotriva culturii din lume.


Dar acea incendiere are şi o valoare de avertisment. Fără vigilenţa şi fără voinţă de a supravieţui asemenea crime contra culturii pot fi repetate.


Lumea în care trăim străbate o vreme crâncenă. Această lume este bântuită de spaime,îndoieli şi haos. Este o lume stăpânită de una dintre cele mai teribile ispite, ispita „binelui universal”. O ispita fără temei, fără criterii bazată exclusiv pe închipuire. Închipuirea fiind singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură, necuratul.


Cauza acestei stări este „globalismul” cu orice preț, care generează doar impostură, parazitism şi violenţă. Încă mai grav, acest „globalism” şi-a alcătuit propria ideologie, propria dimensiune spirituală, cea a ” neo-multiculturalismului” care aşează semnul egalităţii între valori, decretează relativismul absolut, chiar şi între între bine şi rău. În acest sistem anapoda există doar două excepţii. Două excepţii care sunt atacate cu furie: creştinismul şi identitatea naţională. Acest “globalism”, întemeiat pe o ideologie a ateismului agresiv, vulgar,încearcă să înlocuiască un întreg mod de gândire. Mai rău, un relativism nimicitor este promovat. Noţiuni fundamentale, noţiuni care au definit existenţa umană sunt vulgarizate şi caricaturizate.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Flăcări satanice”

Nina TĂRCHILĂ: Tristețe

Tristeţe

 

m-am făcut atât de urâtă astăzi şi-s tristă!
mi se răsfrânge veşted peste pleoape un gând,
aripile mi-s zdrenţuite-n nelinişti perfide,
mă chircesc şi încap atât de bine-n absurd,
într-o singură lacrimă, într-un singur dor,
într-un cuvânt călător strivit printre pietre-ostenite,
închisă-ntr-un cearcăn vânăt dincolo de care
nici tu n-ai să mă mai iubeşti atât de urâtă, iubite!
o să m-ascund o vreme-ntr-un zvon
care să-ţi pară că mă duce departe de tine,
într-o picătură de rouă încă nezvântată de vânt,
într-un anotimp aşteptat care parcă niciodată nu vine.
şi-aşa, rătăcită-nlăuntru, o să te desenez câteodată
pe-o frunză, pe-un fir de iarbă, pe-o stea,
ca să nu-mi fugă conturul tău din pupile,
ca să nu cad de tot în abisul din inima mea!

astăzi sunt urâtă şi tristă … te du!
ştiu că mă pierzi printre amănunte şi tu…

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

15 aprilie 2019

Anna-Nora ROTARU: Nocturnă

NOCTURNĂ

 

Întunericul se lasă la fereastră…
Tiptil pătrunde în recea-mi odaie…
Cu stele-amorţite pe manti-albastră,
Acoperă şi florile-mi din glastră…
Pe pereţi pâlpâie-o firavă văpaie

Tresărindă, în focu-aproape stins,
Uitat în noian de gand si vise…
Neagra noapte şi-n cuget s-a prelins,
Că-i şubred şi tăcut, geme învins,
Ajuns pe geana negrelor abise…

Cu ochii goi tavanul îl privesc…
Singurătatea-n mine scânceşte…
Pe buze, nespuse şoapte strivesc,
Aş vrea să spun ceva din ce gândesc,
Dar spartă vocea-n gât se-opreşte…

Cuprinsă de-al vieţii vârtej, efemer,
M-am stins ca foc puternic în vatră…
Neputincioasă parcă-s şi disper,
Că nu am vreo fărâmă să mai sper…
Un zid se-nalţă-n faţă, ca de piatră…

Alene mă ridic într-un târziu,
Să zgândăresc focul prin tăciuni,
Că-i prea rece în odaie şi pustiu…
De fi-va-ntunericul mai străveziu,
Voi evada din umbre şi minciuni…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

14 aprilie 2019

Nicoleta GORDON: N-am rodit a primăvară, să tot ning cu ierni în om

N-AM RODIT A PRIMĂVARĂ, SĂ TOT NING CU IERNI ÎN OM

 

Prin clepsidre cern nisipuri, grele pietre sfărâmate,
Când îmi plânge coasta stângă, ce-mi ținea inima vie…
Rostul mi-e bezmetic iarăși, simt arterele trădate,
Agonia îmi pulsează într-un rest de poezie.

N-am știut să-mi leagăn pruncii înfășând minciuni la piept,
Mângâind dulcele nopții, adevărul le-am cântat.
De-or veni furtuni și umbre, ei să-și țină drumul drept,
Și din când în când s-asculte al părintelui oftat…

Nu am căutat prin cufăr avuții și rang înalt,
Am țesut din modestie orișice cuvânt rostit.
Mâna mi-e mereu întinsă spre durerea celuilalt,
Zămislită din iubire, în iubire m-am zidit.

Las o lacrimă pe bolta unui cer ce-mi plânge-amiezi,
Și pe gene scriu, cu norii, neputințele de om…
Parcă-i tot mai frig în oameni, și prin suflete zăpezi,
Cum să înfrunzești viața, dacă sevă nu e-n pom?

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Anatol COVALI: Contraste

Contraste

 

De n-aş fi din contraste croit, al meu destin
ar fi ca o băltoacă încremenită-n lin

şi nu doresc aceasta
chiar dacă pentru asta

dau bir câteodată demonicului chin.

În mine se înfruntă
c-o disperare cruntă

săracul mult cu foarte bogatul meu puţin

şi-n luptă nu ştiu mila
atracţia şi sila

aşa cum fără ură-n iubire nu-s deplin.

Îmi hohoteşte hăul
de binele şi răul

prin care trec adesea când crunt şi când blajin,

cu disperarea-n braţe
gata oricând să-nhaţe

speranţele ce poartă cununi de flori şi spini.

Chiar Sufletul în mine
neîncetat devine

când cupă cu licoare, când cupă cu venin.

————————————–

Anatol COVALI

București

13 aprilie 2019

Marin VOICAN-GHIOROIU: Drum spre Sanctuarul Eternității (creaţie şi pasiune)

Omul meu drag, fă-ţi timp şi pentru tine: stai locului, ai puţină răbdare şi ascultă-mă măcar în această clipă supremă.”

– Mi-e greu să mă opresc, am foarte multe de făcut… Nici nu-ţi dai seama că sunt atâţia ani care au trecut ca nişte adieri suave pe lângă mine, dar nu mi-a păsat fiindcă mă aflu într-o competiţie pe viaţă şi pe moarte. „Mereu te aud că-mi spui aceleaşi cuvinte, dar nu ai mers până la capăt cu ideea.”

– Bine, bine… eu te aud perfect chiar dacă nu-mi vorbeşti cu voce tare, dar aş dori din tot sufletul ca să înţeleg odată pentru totdeauna… existenţa fiinţei mele, şi să-mi fie înţeleasă străduinţa. Poţi să-mi arăţi pe cel care nu se va bucura din inimă dacă reuşeşte să găsească armonia deplină a formei şi a magiei cuvântului, care-i mai rezistent decât oţelul şi mai strălucitor decât sclipirea diamantului?

Dacă nu ţi-aş fi fost cel mai devotat confident, nu-ţi înţelegeam frământările, dragul meu.”

– Formidabil!… Tu îmi vorbeşti zi şi noapte că-ţi simt răsuflarea în urechi şi-ţi recunosc glasul dintr-o mie de inşi. Devii din ce în ce mai interesant. Îmi place cum mă dojeneşti. Cinstit să fiu, simt lipsa bunei mele mame care-mi da sfaturi destul de utile şi mă ajuta să nu greşesc în viaţă, funcţie pe care văd că ai luat-o tu de un timp de vreme. Stau în cumpănă: de ce nu te-am întrebat niciodată de unde vii şi cine eşti? Crezi că sunt cumva indiscret? Nu-i aşa că între tine şi mine nu trebuie să păstrăm secrete?

Deloc. Am să-ţi spun, dar te rog să te concentrezi şi să fii atent. Alungă zbuciumul din tine, desprinde-te numai câteva minute de lume ta materială. Ia forma pe care ţi-a dat-o demiurgul. Înalţă-te ca să priveşti opera micului ziditor, omul, care se străduieşte să pună cărămizi durabile la temelia edificiului cultural al omenirii, palat supus încontinuu degradării, ruinării şi distrugerii în timp, şi-ţi va fi clar precum lumina zilei că… mai de vreme sau mai târziu, uitarea îşi va depune patina ei nemiloasă peste tot ce ai făcut într-o viaţă de om.”

– Nu te recunosc!… Nu mi-ai vorbit aşa niciodată. Ce vrei? Da, îmi dai sfaturi să renunţ? Cine ţi-a sugerat această idee!?

Am spus să încerci, numai.”

– Dacă trebuie să renunţ, de ce aş mai încerca?!…

Ascultă-ţi gândul şi vei păşi în sanctuarul eternităţii.

– Adică… pe tine, nu?

Desigur, nu eu sunt cel care te ajut de-ţi clădeşti lumi imaginare şi te sfătuiesc în clipele de taină? Hai, recunoaşte! Nu-ţi sunt un amic de real folos în găsirea soluţiilor celor mai optime (asta o ştii foarte bine), numai şi numai să-ţi atingi ţelul de creaţie pe care-l urmăreşti cu atâta asiduitate. Acum pricepi de ce-ţi cer să fii ascultător?

– Te-am ascultat de-o viaţă, şi totuşi…

Cred că nu îndrăzneşti să mă contrazici, amice? Văd că ai pretenţii absurde şi ceri la unii şi alţii să-ţi urmeze sfaturile. Omule, nu toţi sunt ca tine, iar dacă ar fi, monotonia nu-i place Ziditorului.

– Nu, nu!… Te înşeli! Spusele mele nu-s literă de lege, eu vreau să îndrept acolo unde observ că un lucru sau altul nu-i la locul său, dar ar fi o mare greşeală să mă strecor prin viaţă ca o umbră şi să nu-mi pese de cei care mă înconjoară. Nu mi-aş ierta niciodată pasivitatea, lipsa de opinie. Asta ar însemna să fiu un om mort. Nici eu nu vreau uniformizarea absolută, fiindcă fiecare dintre noi est un mic univers de sine stătător care-şi duce existenţa după bunu-i plac. Eu intervin acolo unde individul a depăşit pragul moralităţii, face notă discordantă faţă de semenii săi şi, să fie clar! nu vreau să avem indivizi care sunt o tară greu de suportat de către societate. Cumva găseşti că eu greşesc? „ Îmi place că te revolţi şi vrei să te iei de piept cu mine. Te admir!

– Nu mai spune!…

Omul meu, tu eşti un truditor din fire, ai un chip adorabil şi meriţi toată atenţia mea. De ce nu ţi-aş arăta că mă simt bine în preajma ta? Te-am îndrăgit de când ai scos din gură primul strigăt de om. De-atunci am căutat să-mi fac din acest locaş trecător, hai să-i zicem, un loc de lucru cald, pe care l-am folosit în permanenţă ca să-ţi satisfac plăcerile şi vanităţile. Dar, ia aminte : cum eu sunt întruchiparea veşniciei, viaţa trimisă pe pământ de Tatăl meu, ca să-ţi slujesc şi să-ţi îndeplinesc toate poftele trupului; sunt sufletul care-ţi dă farmec şi frumuseţe şi, cu mute regrete, va trebui să-ţi dau de ştire că ne putem despărţi în orice clipă… după câte am luat la cunoştinţă de felul cum te porţi; dar după cum te văd, aşa-i că nu prea vrei asta? Cinstit să fiu cu tine mi-ar părea rău să te las singur, fiindcă nici mie nu-mi e uşor să-mi găsesc alt chip, să iau o altă înfăţişare.

– Sunt foarte atent la ce-mi spui. Gata, m-am desprins de lumea materială, şi este pentru prima dată când te văd. Îmi placi, semeni cu mine şi, dacă n-ai fi spus cine-mi eşti, aş crede că stau de vorbă cu un bun frate de cruce, de care m-am despărţit în fragedă pruncie, care a venit să mă vadă la ceas de taină, fiindcă i s-a făcut dor de mine. Ştii ceva, acum nici nu mai vorbeşti tu, aceste cuvinte le recunosc, sunt numai ale mele, iar miliardele de atomi din care am fost clădit au intrat demult în ciclul de integrare, sunt în trupul mamei TERRA. Deja au trecut mii şi mii de ani, şi din micul pumn de ţărână, care a fost odată un om adevărat, poţi privi o floare minunată care te încântă cu nuanţa albului imaculat al petalelor şi a mirosului adormitor.

Continue reading „Marin VOICAN-GHIOROIU: Drum spre Sanctuarul Eternității (creaţie şi pasiune)”

Dunia PĂLĂNGEANU: Dimineața la Giurgiu

Dimineața la Giurgiu

 

Bună dimineața,floare de cireș,
zorile palpită blând pe pleoapa mea,
Dunărea trezită bate-n malul sur
fluturii adastă pe o peruzea.

Orașul tresare sub pașii grăbiți
trece-o lăptăreasă pe strada mahmură
cântă stins un clopot în turle prelungi
se-mbracă câmpia în verdea armură.

Norii se răsfiră ,zarea e senină,
Turnul cerne ora ,aripă în zbor ,
cade o petală de gând diafană
învinsă de rouă și de aprig dor.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU – DONARIS

Giurgiu

15 aprilie 2019

Claudia BOTA: Ca un înger ai venit

Ca un înger ai venit

 

Ca un înger ai venit în noaptea vieții
Senin și palid ca lumina dimineții,
Și mi-ai bătut la geam cu raza ta ușor,
Mărgăritare s-au prelins din lacrima de dor.

Când am deschis a mea carte n-am crezut,
Că printre rânduri eu te-am revăzut.
Și ca o umbră ce apare și se stinge,
Iar taina vieții gândul să mi-o dezlege.

La brațul tău netulburată am pornit
Sub razele de soare ne-am privit,
Când flori din cer și pe pământ,
Din inimă au izvorât într-un cuvânt.

———————————

Claudia BOTA

15 aprilie 2019