Dunia PĂLĂNGEANU: Mama

MAMA

 

Nu ştiu,floare,de ţi-am spus,
Mâini ca ale mamei nu-s,
Nici privire ca de stea
Şi nici glas uşor de nea,
Când îmi cântă la culcare
Ca să crească fata mare.

Păsări ce zburaţi spre creste,
Măicuţa doar una este,
Cu inimă iertătoare,
Caldă ca raza de soare
Ce mă-ntâmpină în prag,
Când îi strig numele drag:
Mama!

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

8 Martie 2019

Nina TĂRCHILĂ: Femeie

Femeie

 

ţi se-aprinde pe coapsă harta cerului,
femeie frumoasă!
privirea ta despleteşte timpul în unduiri
de mătasă.
nepieptănate, sub tăceri stau miresmele
enigmelor tale,
din degete-ţi curg flămânde mângâieri
candid-abisale.
gura ta e-o cupă plină cu miere
topită-n absint
aripa ta și zdrențuită străbate drumul
spre plus infinit.
ţi se-aprinde pe coapsă harta cerului,
femeie străină!
în mers, tandru împătureşti stelele
într-o desăvârşire divină.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

8 Martie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Amor ,,profan”

Amor ,,profan”

 

Nu scriu pentru o pasnică idee
Ci pentru tine, Suflet de Femeie,
Tu imi aduci un mugure de nalbă
Si eu il mesteresc cu un sărut
In versul meu cu amintiri de lut…
Primeste-l…ti-am facut o salbă!

Nu scriu pentru o grabnică dorință
Ce mi-am trecut-o azi prin alba neființă,
Tu imi aduci un fagure cu miere,
Sărutul gurii tale-i dulce vin,
Ma-mbat cu el, păcatul cu pelin…
Acum dorinta ta ma face fiere!

Nu scriu pentru o primăvară udă
De ploaia care-mi picură zăludă,
Tu imi aduci un zâmbet rupt din Soare,
Privirea ta e vânt cu dulce alinari,
Adâncul ei un Rai si gol de-ntinse Mari…
Si Steaua mea….Ideea călătoare!
…………………………………………
Nu scriu pentru o pasnică Ființă…
Femeie, Tu, esti Viață si Dorință!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

8 Martie 2019

Ioana CONDURARU: Poesis

Ea

 

Surâzând trece femeia
Și natura se apleacă
Spunând tainic: Uite, Zeea,
Ce piele catifelată!
Ce rubin pe a sa gură!
Iar voaluri pe corp dansează
Căci nici sfânta Odiseea
Nu era așa măreață!”
Ea suavă, lin se pierde
Printre zecile de gânduri,
Căutând a șoaptei, farmec,
Lângă-o inimă flămàndă.
Cleopatră? Nici poveste,
E o simplă Mărioară,
Ce cu îndemânare țese,
Pentru Bade-al ei de-aseară,
O cămașă, borangic
În această primăvară,
În schimb, nu cere nimic:
,, Dai și tu, o para chioară ”
Zise, râzând printre flori,
Dar capătă doar mărgele,
Într-o mare de culori:
,, Îs cumva din praf de stele?”
El sărmanul, tot roșește
Știind că-i dator vândut.
Nimic nu-i mai prisosește,
Decând e îndrăgostit,
Pentru că, Ea e prințesa
Dintr-o carte cu povești
Și în taină o dorește:
,, Unde ca Ea…mai găsești!”
Printre dinți spune mirat
Și cum zorii se revarsă,
Lângă ușă-i stă proptit:
,, Spune, vrei să-mi fii mireasă?”
Sfioasă, mâna-i cuprinde,
Cu un gest catifelat
Șoșotindu-i: ,, Ce minune!”
Și pe veci s-au cununat.
Doar un Ea și-un El e viața,
Fără drept de-a întreba
Dar, femeia-i însăși raza,
Ce calea va lumina.

 

Femeia?

Divinitate și sublim,
Femeie cu parfum de crin
Ce aștri luminoși ți-au dat,
Surâs atât de minunat?
Primăvara îți așterne
Iubirea cu ale ei poeme,
Iar luna? Doamna nopților de jad,
În zeci de perle te-a îmbrăcat.
Nu e de glumă, nici de șagă
Și universului îi ești dragă
Că, ți-a pus totul la picioare,
Diamant, mărgăritare.
Când treci pe luncă sau pe deal,
Un sunet dulce de caval
Răsună hăt…din aurori.
Ești Crăiasa Zorior din flori.
Dar ce faci? Capul uneori îți pleci
Plângând ades cu lacrimi seci?
Timpul, parcă e vrăjmaș.
Pune pe cale doar talaș,
Prin cuvinte ce rănesc
Atacând crud și, te lovesc
Dar tu privind spre răsărit,
Speri la un mâine fericit.
Nu-ți pune inima zalog
Să fii un simplu epilog.
Privește zarea de topaz.
Făcând așa, un mare haz,
De tot ce-n viață te-a rănit
Dăruind iubirea de argint.
Cuprinde timpu-n a ta palmă
Și nu da nimănui ca vamă,
Surâsul minunat și blând.
Femeia?E însăși viața pe pământ
Și dacă nu ar exista,
Grandoarea lumii ar dispărea.

 

Rânduri către nemurire

 

Înmoi penița vremii, în inimă plăpândă
Voind catrenul vieții să îl redau concis,
Temându-mă de timpul care stă la pândă,
Când îngerii suspină pe raze de argint.

Mă plec iubirii ce-n gânduri rătăcește,
Căutând visuri care m-au îmbrățișat,
Dar din nefericire, sunt simple supoziții,
De vorbe dăruite pe lespezi de asalt.

Și rândurile toate, umplute îs de stihuri,
Redând trăiri la mărginea unui gând
Iar elocența vorbei se pierde-n infinituri,
Muguri de iubire dorind un contra-timp.

Nu pot opri cuvântul ce-alergă fantomatic
Prin sufletul șăgalnic care sperând mai vrea,
O clipă de iubire din…sufletul tomntic,
Când luna stă proptită, de șoapta mea și-a ta.

Sunt rânduri scrise la ceasul înmuguririi
Dorind să mai redea șansă la nemurire,
De a înflori în vers surâzând trandafirii,
Acea eternitate când fi-voi amintire.

 

Cu tine în primăvară

 

Să împărțim iarăși la doi, minunata primăvară,
Când din aștri, cad ninsori, florile de lăcrămioare
Și plecând pe lunca mare, să culegem nemurirea,
Toporași cu bobi de soare ce ne-ncântă cu privirea.

Nu lăsa astăzi pe mâine, că-i păcat să nu aduni,
De pe câmpuri toată floarea împletind-o în cununi,
Iar când liliacul mândru, va împrăștia savoarea,
Cununane-vom în taină, răpind lunii adorarea.

Mână-n mână tot plecând în pădurea fermecată,
Însoțiți fiind de vântul care cu iubiri ne poartă
Și, când stelele luci-vor lângă apa cristalină,
Gusta-vom din sărutare, fragii găsiți pe colină.

Cu îngerii la masă din căpșuni ne-om înfrupta,
Aprinzând lumini eterne, dintr-o altă, dragă stea
Căci nu-i viața doar iluzii, e pură realitate,
Dăruind magie lumii trecând hotarele toate.

Cu tine în primăvară vreau să mă îmbăt de vers,
Ascultând în nopți de taină, greierii cum ne doinesc
Cu a lor sfântă lăută lângă florile de tei,
Eu să culeg fericirea revărsată-n ochii tăi.

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poesis”

Olga VĂDUVA (Grigorov): Aripa frântă din vis

ARIPA FRÂNTĂ DIN VIS

 

Înghețul m-a cuprins ca un clește,
mă simt un sloi de gheață,
pe un țărm de mare albit de nea,
zbuciumul valurilor înspumate
lovesc amintirile împietrite pe stânci,
ploaia fluturilor albi transformă
priveliștea-n lacrimi de neputință.
Caut o rază de soare, rătăcită
în cupola de staniol a orizontului
să-mi încălzească trupul inert,
pulsul inimii și răsuflarea grea.
Privesc depărtarea și nu văd lumină,
doar valuri și ceață, răsfrânte-n abis.
Trimite-mi Doamne, mila Ta și aripa
frântă din vis!

———————————–

Olga VĂDUVA (Grigorov)

4 martie 2019

Alexandru NEMOIANU: Despre istoria și destinul românesc

Poporul Român reprezintă concluzia unui anevoios și lung proces istoric care poate fi împărțit în trei segmente esențiale: “zorile istoriei”, de la începuturi la includerea în Imperiul Roman a “spațiului românesc”; “latinizarea” și includerea în spațiul cultural balacano-dunărean; evoluția populației daco-romane în Poporul Român.

Teritoriul locuit azi majoritar de Români, ”spațiul românesc”, a fost populat din cele mai vechi timpuri,de la început. Urme de locuire din vremea paleoliticului au fost frecvent descoperite în acest spațiu,vremea Neoliticului a cunoscut o înflorire aproape fără precedent în restul Europei și suficient este să amintim de superba “cultură” Cucuteni. În epoca Bronzului pe teritoriul românesc s-au așezat triburi indo-europene,mai apoi alcătuite în Poporul Trac și respectiv ramura lui Nord-Dunăreană, daco-geții. Civilizația daco-geților începe să fie tot mai bine cunoscută. Sursele scrise sunt puține,aproape suspect de puține, și sunt mulți cei care afirmă că aceste surse, care vor fi existat, ar fi fost deliberat distruse. Dar urmele civilizației sunt multe, ele nu au putut fi distruse. Este vorba de complexe administrative absolut gigantice, construite după un plan centralizat și după cele mai bune tehnici ale lumii elenistice; sunt cetățile și complexele religioase din Munții Orăștiei, capitala Statului Dac. În ciuda faptului că acești strămoși ai noștri au fost definiți de către Tacitus ca “vestiți pentru luptele dintre ei”, deci vestiți pentru capacitatea de a se război între ei, o trăsătură pe care, categoric, noi am moștenit-o!, ei au răzbit. Statul Dac a reușit să fie unificat, mai întâi de către Burebista zis și Celtoctonul, ”omoratorul de Celți”, în veacul I i.d.Chr. și apoi de către Decebal în veacul I.d.Chr. În această perioada Statul Dac reprezenta un rival și un adversar foarte puternic al Imperiului Roman în zona cursului inferior al Dunării. Pericolul era suficient pentru că Iulius Caesar să contemple o campanile împotriva Daciei. Campanie care nu a avut loc din pricina asasinării lui în 44 i.d.Chr.Dar în veacul I d.Chr. Împăratul Traian a trebuit să ducă acel război. El a făcut acest război din două motive. Unul era dorința de a elimina un potențial adversar puternic și al doilea motiv avea rațiuni economice, acapararea bogățiilor Daciei și mai ales a minelor de aur. Acest război a fost un război tipic de cucerire,imperialist, și el se asemăna până la identitate cu acțiunile militare din zilele noastre purtate de către “imperiul globalist”.

Pentru a înfrânge Dacia, Imperiul Român a purtat trei războaie și a trebuit să își folosească plenar forțele militare. A reușit în final, beneficiind și de împrejurarea că a avut ca Împărat un militar de profesie foarte destoinic, Traian. În privința acestor războaie personal cred că trebuie făcute câteva observații și calificări.

De multă vreme s-a tot spus că această cucerire este “actul de naștere” al Poporului Român. Această este o afirmație atât falsă cât și foarte periculoasa.

Este falsă deoarece procesul de etnogeneza a început cu mult înainte și este foarte periculoasă căci acreditează ideea că o “cucerire militară” poate fi un lucru bun. Nu poate fi și nici nu a fost. Cucerirea Romei a fost o catastrofă pentru spațiul românesc, o civilizație și o cultură locală au fost distruse. A spune că o cucerire este lucru bun înseamnă a invită asemenea dezastre din nou și din nou. Căci înfrângerea Neamurilor nu este datorată pierderilor militare, este datorată abdicării de la modelul existențial autohton.

În primul rând Roma nu a cucerit toată Dacia, doar circa o treime din ea. Dar în acest teritoriu a fost instalat în forță și în extensie sistemul Romei. Au fost aduși coloniști”din toate provinciile Romei”, spun izvoarele. Această precizare este importantă. Pe teritoriul provinciei Dacia au fost aduși coloniști din tot locul și care se puteau înțelege între ei și cu locuitorii băștinași folosind “lingua franca” a vremii,adică latina vulgară. În acest fel s-a petrecut procesul de “latinizare” al spațiului românesc. Căci elementul etnic majoritar a rămas cel Dac. Dar coloniștii și mai ales soldații Romei au mai adus ceva, au adus credințele lor.Iar între aceste credințe era și Creștinismul. Sunt destule relicvele “paleo-creștine” găsite în castrele,orașele și așezările din Dacia. Nici nu este de mirare căci mulți dintre soldații stationati în Dacia, mai ales cei din trupele auxiliare, erau din Orientul Apropiat și unii dintre ei erau creștini.Numărul soldaților Romei care s-au așezat în Dacia a fost mare și acest lucru ne este dovedit de faptul că termenul românesc “bătrân” provine din “veteranus”, soldat lăsat la vatra. De fapt cucerirea Romei, pentru spațiul românesc de mai târziu, a avut două consecințe majore. Prima a fost “latinizarea”, preluarea ca limba de comunicație mai întâi și apoi că limba a locului, a latinei vulgare. A două consecință a fost că acest spațiu s-a integrat cultural în zona balcano-dunăreană, alcătuind latinitatea orientală care, puțin mai apoi devenea parte a spațiului bizantin.

Latinitatea răsăriteană, daco-romanii și locuitorii latinizați ai Peninsulei Balcanice au devenit parte componenată a Imperiului Roman de Răsărit, respectiv ai Imperiului Bizantin.Finalmente așa s-a alcătuit Poporul Român și Limba Română cu cele patru dialecte ale ei:daco-român,aromân,megleno-român și istro-roman.

In tot acest lung răstimp,veacurile III-XIII d.Chr., latinitatea răsăriteană a rămas mai credincioasă moștenirii Romei decât latinitatea apuseană. Acest lucru este dovedit de impresionanta unitate de limbă a latinității răsăritene.Iar aceasta este datorată credinței Ortodoxe căreia această latinitate i-a rămas credincioasă mereu. De fapt latinitatea răsăriteană și prin restrângere Poporul Român, s-a alcătuit în directă legătură cu creșterea lui în Ortodoxie. Așa se explică de ce termenii și conceptele de baza creștine în limba română sunt de origine latină.Nu întâmplător,căci până în veacul al VII-lea d.Chr. limba latină era majoritar folosită în Balcani și până,încă mai târziu, latina era limba “oficială” a Imperiului Bizantin.

In același timp, terminologia creștină “administrativă” este predominant slavă și aceasta dovedește odată în plus, că spațiul românesc a fost parte a lumii bizantine. Terminologia slavonă s-a răspândit în Bizanț în veacurile IX și X d.Chr. ca parte a eforturilor de misionarizare a slavilor. Limba “slavonă” a fost o limba artificială,întocmită de frații Chiril și Metodiu pe baza dialectului slav din jurul Thesalonicului. Românii au adoptat și ei acea limbă că limbă de “cult” a serviciilor religioase printr-un proces tipic de aculturație (adoptarea unor concepții și sisteme ale unei culturi învecinate sau paralele.) În această privința trebuie menționat că mai sunt intelectuali Români care consideră asocierea cu Roma sau cu Episcopatul Romei(așa zisa Biserică Romano-Catolică) o “promoție”. Nimic mai fals.Istoria și instituțiile bizantine au reprezentat ,la toate modurile, un vârf al civilizației omenești.Iar în vremea de care vorbim, vecurile IX-X, Bizanțul avea Universități,gânditori și o mișcare intelectuală vibrantă, în Apusul Europei,”Împăratul” Carol cel Mare nu știa și nu a putut niciodată să învețe să scrie. În toate aceste veacuri Românii s-au considerat și erau parte a lumii bizantine. Că așa a fost o dovedește însuși numele de Români. Căci Român nu vine de la Roma, ci vine de la “romei” adică supuși bizantini. Iar când cuceritorii maghiari au cerut pământ în Ardeal lui Menumorut acesta le-a răspuns că nu o poate face el fiind supus al “dominus meum Constantinopolitanus”(stăpânului meu din Constantinopol). Spațiul românesc a fost și el parte a devenirii Ortodoxe care a culminat cu “mișcarea isihasta” promovată prin scrierile Sfântului Grigore Palamas, Arhiepiscopul Thesalonicului. Mișcarea isihasta este cea care a stabilit legătură dintre credincioși și Dumnezeu ,învățând că “esența” Dumnezeirii nu poate fi cunoscută, dar pot fi cunoscute “energiile”(,adică Dumnezeu în acțiune), necreate, între care este și Lumina Taborica, Lumina cea neapropiată. Așa se explică de ce au hramul Schimbării la Față cele mai vechi așezăminte monahale din spațiul românesc. De fapt Poporul Român s-a alcătuit în și prin Ortodoxie,fără Ortodoxie pur și simplu ne-am “deromaniza”,am inceta sa mai fim Romani.

Pentru Români credință ortodoxă a fost cel mai de seama factor de unitate și această credință i-a făcut pe Români să treacă fără sminteală prin teribile furtuni istorice.

In numeroase documente istorice aflăm referiri la “credință”,”neam” și “popor”. Este foarte important de notat că permanent acei termini defineau același concept și aceasta arată legătură dintre credința românească și înțelegerea noțiunii de “neam”. Aceasta dovedește consecvență dintre credința ortodoxă a Românilor și imaginea despre sine a Românilor. Credință Ortodoxă era “legea românească”, nu era alta. Iar exprimarea arată recunoașterea fără echivoc a legăturii dintre realitatea duhovnicească și cea istorică. Era recunoscută demnitatea fiecărei finite umane și faptul că fiecare ființă umană este unică și fără egal. Deopotrivă fiecare “neam” este rezultatul unic al unei combinații de elemente culturale,economice și religioase și deci este chemat să facă o contribuție unică la civilizația umană. În această înțelegere orice creștin Ortodox și deci fiecare Român, ar trebui să respingă cu dezgust orice chemare la o uniformizare sub un “model” secular unic și care,cel mai adesea ,este promovat cu forța. Aceasta mai evidențiază că noțiunea de “neam” nu este doar un termen istoric și politic ci și unul “duhovnicesc”.

Aceasta gigantica, copleșitoare moștenire istorică nu va putea fi demontata de către slăbănoaga ideologie “globalist-sodomită”. Poate ca un număr de suflete vândute și câțiva imitatori de duzina se vor lăsa amăgiți, dar Neamul Românesc sta pe un făgaș răspicat, Ortodox și Național, din care nu va putea fi clintit.

Iar în ce privește rezolvarea “tragediei istoriei” Ortodoxia dă un răspuns limpede. Tragedia existenței umane nu se va rezolva în istorie, se va rezolva la sfârșitul ei, când toate vor fi așa cum au și fost în început și când, să nădăjduim, vom fi întorși “în Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

6 martie 2019

Daniel BARBU: Universul lumii tale…

Universul lumii tale…

 

Am să-ţi scriu pe flori iubirea să-nfloreşti nevinovată,
Gândul că-mi vei fi mirarea sufletului plin de dor,
În mireasma unui mugur TU, iubire vinovată
Cu păcatul tău de Evă m-ai născut nemuritor…

Am plătit simbrie clipei să-mi mai dea puţin răgaz,
Să-ţi sărut pe gene vina că te-a transformat în floare!
Să-mi fi doar tu jumătatea-mbrăţişată în extaz
Numai tu să-mi fi mireasă flacără vie din soare…

Ce-aş fi fost de nu erai scumpă floare? Doar tăcere,
Universul lumii tale transforma iubirea-n cântec,
Primăvara ta din suflet doar petala îţi va cere
Să te scrie pe sublimul fluturilor din descântec…

Mi te-am transformat în vis numai tu să îmi fi zee,
Să mă stingi când ard în focul patimii tale femeie…

——————————

Daniel BARBU

8 Martie 2019

Maria FILIPOIU: În memoriam – Mama

În memoriam – Mama
                                    (Mamei, de 8 Martie)

 

Pe pat de gânduri îmi aștern dorință,
Ce nu mai poate fi îndeplinită.
Să-mi sărut măicuța, nu-i cu putință,
Că în casa morții este păzită.

 

Cu brațe de dor, din amintiri o strâng
La pieptu-mi cald, precum făceam odată.
Doru-mi potoleam, obrajii sărutând
Și ochii cu privire-nlăcrimată.

 

De Ziua Mamei alerg la crucea sa,
Cu flori din grădină s-o împodobesc.
Ca pe măicuța o voi îmbrățișa,
Fruntea ce-o săruta, de ea să-mi lipesc.

 

La capăt de mormânt aprind lumină,
Ca măicuța de pe Calea Lactee,
În visul meu spre a vedea să vină
Și-n gând să-mi lase a slovei scânteie.

 

Opt Martie era o zi frumoasă
Și mare sărbătoare-n sufletul meu,
Chiar pe vreme cețoasă ori ploioasă.
Că mă simțeam iubită de Dumnezeu.

 

Azi de iubirea mamei sunt flămândă
Și înserată de un năvalnic dor.
La opt Martie, privirea-mi inundă
Umbra măicuței cu ploaia norilor.

 

Vremea-nsorită stârnește furtună
În inima de lacrimi inundată,
Că nici vremea însorită nu-i bună,
De când mama nu m-așteaptă la poartă.

 

Cinstire, mamă binecuvântată
De Dumnezeu în eternă poveste,
Să duci veșnicia vieții în soartă
Și iubirea lumii pe-nalte creste!

–––––––––––

Maria FILIPOIU

8 martie

 

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia Creștină Româncă

FEMEIA ROMÂNCĂ este un Miracol divin!

FEMEIA ROMÂNCĂ este o liturghie cosmică a Frumosului!

FEMEIA ROMÂNCĂ înfloreşte în inima Bărbatului ei ca o pururea Sărbătoare!

 

      Lumina CUVÂNTULUI Dumnezeesc presară peste marama Sufletului frumos de FEMEIE ROMÂNCĂ, sublimul Creaţiei Sale,  primenire de Har, nimburi de Icoană, tresăriri Serafice, safire de Azur, pulberi de Stele, privegheri Angelice, rubine de Dor, mătăsuri de Şoapte, aprinderi de Cer în irişii de foc, ciorchini de Salcâm în spice de gând, smochine de vis pe lacrimi de mărgăritar, brodate dorinţi pe ghergheful nădejdii, mrejele surâsului pe strunele privirii, vrăji de borangic sub tremurări de plop, miresme de tăceri în cuminecări de grai, limpeziri diafane pe crizantema de aur a romanţei, pîlpâiri de jar sub abajurul zorilor matinali, cântări de paradis sub poeme de rai, corola pomului înflorit sub atlas de orizont, nelinişti princiare în brocart de candoare, purpuriu de iubire zămislit într-un chip dumnezeesc, luminos de românesc.

 

   Tuturor Femeilor şi Mamelor Românce alese – de pretutindenea,

    multe Primăveri înflorite în sublimul vieţii destinului lor!

 

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

07.03.2019

Parution du livre/ Apariţie editorială: Ionuţ Caragea – Une étincelle dans le couloir des ombres, Éditions Stellamaris, Brest, France, 2019

Dragi prieteni, la editura Stellamaris din Brest (Franţa), mi-a apărut volumul de poeme intitulat „Une étincelle dans le couloir des ombres”. Volumul are 112 de pagini şi conţine 67 de poeme traduse din română în franceză de Petruţa Spânu . Prefaţa îi aparţine reputatului critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret. Referinţe critice în volum: academician Giovanni Dotoli (Italia), prof. univ. dr. Jean-Paul Gavard-Perret (Franţa), prof. univ. dr. Jacques Bouchard (Canada), prof. univ. dr. Constantin Frosin (România). Tehnoredactor a fost Michel Chevalier, directorul editurii Stellamaris. Coperta a fost realizată de Vlad Turburea. Ionuţ Caragea îi invită pe cititori să citească extrase din volum pe site-ul editurii Stellamaris:

http://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/03/une-etincelle-dans-le-couloir-des-ombres.html

https://www.wobook.com/WBUx6cp1Eu1V-f

Pentru comenzi : editionsstellamaris@stellamarispoemes.com

În curând, volumul va putea fi cumpărat de pe Fnac, Amazon, cât şi din unele librării din Franţa.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. A publicat peste patruzeci de cărţi, şase dintre acestea fiind traduse în franceză. Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România. Pentru volumul de poeme „Mon amour abyssal”, Ionuţ Caragea a fost distins cu premiul François-Victor Hugo 2018, oferit de Societatea Poeților Francezi, cea mai veche și cea mai prestigioasă societate de poezie din Franța.

Chers amis, mon volume de poèmes „Une étincelle dans le couloir des ombres” vient d’être publié à la maison d’Édition Stellamaris de Brest (en France). Le volume fait 112 pages et comprend 67 poèmes traduits du roumain en français par Petruţa Spânu. La préface est signée par le réputé critique littéraire Jean-Paul Gavard-Perret. Des références critiques dans ce volume: Acad. Giovanni Dotoli (Italie), prof. univ. dr. Jean-Paul Gavard-Perret (France), prof. univ. dr. Jacques Bouchard (Canada), prof. univ. dr. Constantin Frosin (Roumanie). Rédacteur technique – Michel Chevalier, directeur de la Maison d’Ėdition Stellamaris. La couverture du livre à été réalisé par Vlad Turburea (Roumanie). Ionut Caragea invite les lecteurs à lire des extraits de ce livre sur le site de la Maison d’Ėditions Stellamaris:

http://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/03/une-etincelle-dans-le-couloir-des-ombres.html

https://www.wobook.com/WBUx6cp1Eu1V-f

Pour le commander: editionsstellamaris@stellamarispoemes.com

Prochainement, le volume pourra être acheté sur Fnac, Amazon, ainsi que dans certaines librairies de France.

Né le 12 avril 1975 à Constanţa, Roumanie, Ionuţ Caragea a publié plus de quarante livres, dont six sont traduits en français. La critique littéraire roumaine le considère comme l’un des leaders de la génération poétique de l’an 2000 et l’un des écrivains roumains les plus originaux et atypiques. Le recueil de poèmes „Mon amour abyssal”, de Ionuţ Caragea, avait reçu le prix de poésie François-Victor Hugo 2018 de la Société des Poètes Français, la plus ancienne association liée à la poésie et la plus prestigieuse en France.

Tristestopiques (Préface):

 

Ionuţ Caragea espère son livre optimiste – comme si les poètes roumains pouvaient l’être… Mais en Ombre lucide, l’auteur sait qu’il tire des souvenirs une lumière. Noire certes mais lumière tout de même. Elle ne suffit pas à « Serrer Dieu dans mes bras ». Cet espoir demeurera un voeu pieux, presque une image, ce qui n’empêche pas à un humour désespéré de cuisine, pour le poète, son apocalypse intime dans « le restaurant flottant qui circule sur le fleuve de ses propres larmes ».

Mais loin de la prostration, il s’agit de distraire « ceux de la génération Facebook », ou plutôt de réveiller de tels somnambules. L’insomniaque rêveur et cauchemardeux vient à bout des contrefaçons que distille un monde de plus en plus virtuel pour caviarder le réel tel qu’il est. Ce travail insidieux suit son cours : les geek deviennent les bourreaux d’eux-même dans cette proximité de leurs écrans créateurs d’un lointain du monde et d’eux-mêmes. Dès lors le poète s’active pour devenir l’avocat conseil de tels captifs narcissiques. Ils pensent trouver dans Facebook des pièces de rechange à tout ce qui leur manque. Face à eux, Ionuţ Caragea est à la fois sévère mais juste, acerbe mais bienveillant. Il connaît les nouvelles solitudes de ceux qui croyant saisir le monde embrassent le néant.

Contrairement à tant d’écrivains dits postmodernes, il reste sur ses fondamentaux pour combattre la désillusion. La sienne et surtout celle des autres. C’est pour eux qu’il écrit. Et ce même si parfois le doute et la désolation rampent :

« il ne me reste plus rien d’autre qu’écrire

ma poésie est une longue contemplation

devant la fenêtre ouverte sur le néant ».

 

Mais rien n’empêche le discours de se poursuivre tant qu’il existe encore « un soupçon de beauté » ici-même ou ailleurs.

Le poète en devient le sourcier et il avance. En ce sens – oui – il est terriblement optimiste : cyclope du jour, il montre tout ce qui reste de sa présence. Et ce dépôt n’est pas rien. Demeurent des vies à vivre, des mondes à exister.

« Je sais, la vie va de l’avant

avec ce qui est resté de moi ».

 

Et là encore ce reste est un tout tant que l’existence perdure arrimée à la maladie de l’écriture qui (par bonheur) ne se guérit pas. Elle capte les mouettes avant qu’elles se transforment en anges de “l’éthernité”. Preuve qu’aimer Dieu c’est l’aimer ici-même en faisant des mots des lumières entre deux ombres qui s’aiment où encore entre celles

« de celui que je suis et l’ombre

de celui que je fus autrefois ».

 

Certes Ionuţ Caragea redoute le soleil d’autant que sa chaleur est froide. Il arpente le couloir des ombres de ceux qui lors de l’accouchement de leur mère ne sont pas nés, du moins pas vraiment, pas en totalité. Comme un Beckett, le poète roumain en possède la parfaite lucidité. Mais il fait avancer sa mule ; continue son chemin de halage dans l’ombre paradoxale : elle fait renoncer aux mille et une nuits pour espérer que les samedis soirs sur la terre annoncent une pâque dominicale où l’homme devient le peu qu’il est.

Manière, en s’adressant ou en restant le dernier être sur la terre, de renoncer au cap au pire dans l’espoir d’une résurrection face au monde tel qui “laid”. Soldat de l’obscur il réinvente l’espoir face aux capitulations que l’on se donne ou qui nous sont données. À ce titre Ionuţ Caragea est notre semblable, notre frère. Il se soucie de notre salut en nous forçant à nous demander tout ce qui reste à faire dans le dur désir de durer en dépit de nos absurdités et nos faiblesses.

Tout compte fait le poète est bien un optimisme lucide. Par l’obscur qu’il fait planer il crée une manière de soigner le mal par le mal et nous sort des “ombres du sommeil éternel” des morts vivants qui nous gouvernent. C’est une sorte de rêve fou mais essentiel. L’inutilité de la poésie y devient plus que jamais nécessaire. Sa nuit y est plus belle que les jours là où les souvenirs ne sont plus un passé mais le futur antérieur qu’il faut – en dépit de la cendre qui les recouvre – toujours soigner.

Jean-Paul Gavard-Perret