Mariana GURZA: Corneliu NEAGU – Portret de autor

Corneliu Neagu (n. 20 martie 1944, Fieni-Jud. Dâmbovița): Urmează școala gimnazială în orașul natal, Fieni, în perioada 1951-1958. Apoi se înscrie la Școala de arte și meserii din Fieni pe care o va absolvi în anul 1961. În perioada 1962-1966 urmează cursurile liceului seral „Aurel Rainu” din Fieni, iar 1966 devine student al facultății de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM) a Institutului Politehnic din București. După absolvire, este angajat la aceeași facultate ca asistent universitar. În 1978 devine Doctor Inginer în TCM. La pensionare, în anul 2012, Universitatea îi conferă titlul academic de Profesor Universitar Emerit. În perioada 1983-1985, a fost cadru didactic la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran – Algeria. După pensionare își începe activitatea literară, concretizată în patru cărți de poezie publicate și colaborări la reviste și antologii literare.

Profil critic. Debutul literar al poetului Corneliu Neagu este consemnat în anul 2016, cu volumul de versuri FATA MORGANA, editura ePublishers, București. Unele poezii din acest volum vor fi reluate, cu unele finisări estetice, în volumul antologic TĂCEREA DIN ADÂNCURI, publicat la aceeași editură în anul 2018. Temele fundamentale din poezia lui Corneliu Neagu vin, cu precădere, din viziunea autorului asupra curgerii imuabile a timpului, concretizată în amintiri, regrete, iubiri împlinite sau ratate, speranțe etc. Din cuprinsul acestui prim volum se pot degaja anumite tendințe neo-expresioniste, în versuri de o profunzime lirică incontestabilă. Mai multe poeme, publicate atât în volum cât și în revista LOGOS ȘI AGAPE , grupate în ciclul NOCTURNE LIRICE, evidențiază astfel de tendințe. Singurătatea și povara orelor târzii de nesomn sunt consemnate, cu tristețe, în versurile din poemul ORE TÂRZII:  „Stă suspendat între bine şi rău,/ pedepsit în tăcere, cugetul meu./ Icoane cioplite de mâini neştiute/ în juru-mi își poartă figurile slute,/ aruncă otravă din zâmbete pale,/ privirile-s săbii cu tecile goale./ Prin reci coridoare încet mă strecoară/ un umblet obtuz, sub străină povară,/ și-n urmă rămân, în pereți agățate,/ zăvoarele grele din fiare forjate./ Obloanele trase pe geamuri ovale/ alungă lumina încăperilor goale/ și ore târzii de nesomn sunt furate./ din cărțile scrise cu buchii ciudate” […]. Versuri de aceeași factură, însă așezate la un nivel de abstractizare mai înalt, regăsim și în poemul NOCTURNĂ LA CITADELĂ: „Îmi trec prin ureche nespuse cuvinte,/ din cărți neștiute citite-nainte,/ cu slovele puse pieziș pe hârtie/ de-o mână pribeagă-ntr-o vară târzie./ Îmi toarnă otravă pe raze de lună,/ pereții curbați în mijloc se-adună,/ iar noaptea târzie se lasă opacă/pe gându-mi rănit, care-ncepe să zacă”[…]. Această atmosferă obscură și apăsătoare este atenuată de prezența iubitei, rugată de poet să-i citească dintr-o carte miraculoasă, care să-i poată aduce alinarea mult așteptată. Sfârșitul poemului se produce într-o notă optimistă, în totală opoziție cu atmosfera întunecată de toamnă târzie: „Și noaptea întreagă de-om fi împreună/ condei îmi voi face din raze de lună,/ să scriu către ziuă o ultimă odă/ pe trupu-ți vrăjit, prea frumoasă nagodă”. Ultimul vers aduce în prim plan cuvântul nagodă, în accepțiunea de zeitate îndrăgită și, totodată, iubită care ar putea să-l salveze pe poet de singurătatea apăsătoare a nopții de toamnă. Cuvântul nagodă se va regăsi și alte poeme din volumele următoare, în această ipostază de apariție neașteptată, uneori binefăcătoare, alteori malefică. Una dintre temele predilecte întâlnită în toate cele patru cărți publicate de Corneliu Neagu se referă la originea și echilibrul universului. Inspirat de cartea savantului Martin Rees, DOAR ȘASE NUMERE-FORȚELE FUNDAMENTALE CARE MODELEAZĂ UNIVERSUL (editura Humanitas, București, 2008), în poemul TAINA, din volumul FATA MORGANA, poetul emite ipoteza unei „voințe primordiale” privind fenomenul menționat: […] „Iar noi abia putem a înțelege/  că ce-i făcut era încă de nefăcut,/ că nu se zămislise nici-un început/ ce-ar fi putut să fie prima lege./ Dar legea El a dat-o, dintr-odată,/ și șase numere au fost de-ajuns/ ca-n infinitul mic, de nepătruns,/ infim atom să facă lumea toată”. O parte însemnată dintre poemele scrise în FATA MORGANA au ca temă înstrăinarea de patrie și dorul de femeia iubită. Unul dintre cele mai frumoase poeme dedicate acestor trăiri este ULISE. În versuri de o frumusețe rară, dorul de patrie și de femeia iubită se relevă cu gingășie si sensibilitate, într-o construcție lirică de excepție: „Ce faci atâtea nopți fără mine/  prea neuitata clipei ce vine?/ O, cum te leagănă gândul meu singuratic,/ fir nevăzut în stratul freatic!/ Cum caut umbra chipului tău care piere,/ pe holuri de vis, cu false unghere!/ Iar răsuflarea-mi străină se curmă/ pe ultima ușă trântită în urmă./ Pereții ovali se-ntorc în oglindă -/ vor în ghiocul lor să mă prindă./ Și gânduri nătânge plutesc prin odaie,/ în cioburi de visuri rebele mă taie./ De unde te știu și câți ani trecură/ în urbea în care norocul se fură?/ Ce daruri de preț mai sunt prin vitrine,/ în șopul ornat cu lucruri străine?/ Câți doctori mai ies în științe exacte/  și cum se mai vinde sticla de lapte?/ Ce mobile noi se mai urcă pe scară?/ Nici nu mai știu, e iarnă e vară…?!/ O clipă se leagănă gândul alene,/ pe punte Ulise, vrăjit de sirene,/ adoarme cu mâna în barba-i țepoasă/ și visul îl poartă departe, spre casă/ Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!/Dar unde-i e casa și țara, pe unde?”/. Se pare că poemul evocă trăiri ale autorului din perioada când lucra ca profesor universitar în Algeria (1983-1985). În volumul FATA MORGANA regăsim și alte poeme, pe aceeași temă, dintre care trebuie amintite, desigur, „Les Andalouses” și „Meridianul zero”. Nu este lipsit de interes să amintim faptul că în creația lirică a lui Corneliu Neagu apar, încă din primul volum de versuri, cuvinte noi pentru domeniul literaturii, precum defragmentare și stigmergie. Cunoscute (destul de puțin!), cu precădere, în domeniul științific și tehnic, sunt utilizate de poet în creația sa lirică pentru a transmite observații sau stări emoționale în care cuvintele comune sunt mai puțin potrivite. O viziune proprie privind stigmergia și defragmentarea pot fi regăsite în eseurile MULTIPLELE FAȚETE ALE STIGMERGIEI și MIȘCAREA DEFRAGMENTATĂ, publicate de Corneliu Neagu în revista LOGOS ȘI AGAPE. Volumul al doilea de versuri, CUNOAȘTEREA DE SINE, apărut în anul 2017 la aceeași editură, ePublishers, abordează o paletă variată de teme, privind destinul și trecerea omului prin lume, legăturile sale cu trecutul și prezentul, moștenirea materială și spirituală lăsată urmașilor. Întâlnim, și în acest volum, noutăți de factură lingvistică și împletiri, uneori sofisticate, de trăiri ale prezentului sub imperiul amintirilor de fapte și evenimente care ne-au jalonat viața. Preocuparea autorului pentru succedenți este un fapt confirmat de versurile din poemul CUNOAȘTEREA DE SINE, care dă chiar denumirea volumului: […] „Și ne gândim, în fiecare clipă,/ cum să urcăm în falnicul destin/ doar genele care prin noi ridică/  noi începuturi pentru cei ce vin.”[…] „Prezent acum și conștient de sine,/ tu, cel ales din toamna tuturor,/ vei retrăi, prin timpul care vine,/ un alt apus în veacul viitor./ Și veac, de veac, vei fi trecut prin vreme/prin succedenți care din urmă vin,/ iar ei neîncetat or să te cheme,/temei să fii pentru un nou destin”. În viziunea autorului, cuvântul și rostirea sa capătă semnificații existențiale care pot avea un ascendent numai în citatul biblic „La început era Cuvântul,  şi Cuvântul era cu Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (Sfânta Evanghelie după Ioan). Ca atare, în poemul CUVÂNTUL apar, chiar din prima strofă, aspecte de natură energetică și stigmergică ale cuvântului: „Cuvântul este gând care a fost rostit,/ iar gândul exprimat devine mai energic,/ când din plămada lui mentală și-a croit/ veșmânt sonor vibrând cu altele stigmergic.” […] Autorul consideră că fiecare om trebuie să-și construiască mental un ideal de viață pe care să-l aibă ca referință în tot ceea ce gândește sau face (a se vedea poemele IDEAL, TUMULT EXISTENȚIAL și EUL REGĂSIT). Curgerea imuabilă a timpului și schimbările inexorabile din natură, familie și societate își găsesc un loc aparte în creația poetului Corneliu Neagu. Reîntoarcerea la casa părintească dispărută și schimbările survenite pe meleagurile copilăriei constituie subiecte sensibile pentru realizarea unor creații lirice copleșitoare din punct de vedere emoțional. Iată cât de vibrantă devine reîntâlnirea poetului cu mărul de lângă drum, plantat de bunicul său decedat la Mărășești în primul război mondial: „ Mărul de lângă drum a înflorit,/ dă peste gard cu flori să mă primească,/ când mă întorc la casa părintească/ și-n fața lui rămân înmărmurit./ Ce mândru stă cu crengile în soare!/ E neschimbat… Doar eu, îmbătrânit,/ mă văd din nou copilul rătăcit/ pierdut în vraja lui amețitoare./ Îl strâng în brațe și mă simt uimit,/ dar când privesc spre locu-n care crește,/ un plâns amar în mine se pornește/ și lacrimi cad pe trunchiul neclintit/ ce se ridică înspre cer și înflorește,/ hrănindu-se de sub betonu-n care-a fost zidit”. Casa părintească dărâmată îi trezește poetului o viziune hamletiană, transpusă în versuri, de un tragism copleșitor, în poemul UMBRA: „De ce te mai întorci acasă, tată?,/ doar vezi prea bine, casa-i dărâmată.[…]. „Doar mărul ce mai dăinuie la poartă/ mă mai întreabă seara despre soartă./ Nici el nu cred că se mai simte bine,/ stă aplecat, și fructele-s puține./ Iar trunchiul său, cândva atât de falnic,/ zidit între betoane pare jalnic”[…]. „Eu știu că mai apari prin curte, tată,/ să reclădești căsuța dărâmată./ Cobori din constelația Licornul/ doar noaptea când ne frânge somnul./ Și către zori, pe când cocoșii cântă,/ te-ntorci în cer, cu aripa mai frântă./ Iar eu trezit, în plină dimineață,/ văd umbra ta cum se topește-n ceață./ Și lacrimi grele ochii mi-i inundă/ când mira soarelui apare tremurândă”. Amintirea locurilor natale, a casei părintești și a celor apropiați, dispăruți, îi provoacă poetului stări emoționale dureroase, pe care le transpune în versuri și în alte poeme din volumul CUNOAȘTEREA DE SINE: CASA PĂRINTEASCĂ, UMBRA, HANUL DINTRE MERI. Emblematice pentru astfel de stări sunt ultimele versuri din poemul HANUL DINTRE MERI: […] „Pun capul pe masă și gândul mă duce/ spre casa străbună, în zbor neoprit,/ mă simt răstignit, peste timp, pe o cruce,/ privesc înapoi și rămân împietrit./ Copilul timid ce pornise în viață/ renaște în mine venind din trecut,/ vrăjit de mirajul apus se agață/ și moare-n prezentul complet neștiut./ O lacrimă grea îmi atârnă pe geană,/ părinții și frații plecat-au demult,/ din ceruri renasc, prea sfântă icoană,/ voi duce-o în suflet cât încă mai sunt”. Ajuns la vârsta senectuții, poetul poate privi prezentul cu detașarea celui care a văzut și a trăit multiple evenimente și întâmplări, sedimentate în conștiința sa pe palierul unei libertăți de exprimare neîngrădită. Viziunea poetului asupra prezentului ocupă un loc important și este distribuită în creații lirice care pot fi regăsite în toate cele patru volume de poezie publicate. În volumul despre care discutăm acum, CUNOAȘTEREA DE SINE, un prim poem care captează atenția cititorului este UITAT LA TINE-N ȚARĂ. Poemul începe abrupt, cu descrierea unor realități zguduitoare: „Ne răsucim pe muchii de-ntrebări,/ stau gândurile-n margini de redută/ sub ploi de toamnă aducând fiori/ pe picături de apă ne-ncepută./ Ne amăgim în nevăzutul prag/ al veacului care a-nceput să crească/ pe falsele valori ce ne atrag/ în cursele cu miză nefirească./ Suntem conduși de un destin bizar,/ fără suport în gene ancestrale,/ clădit inapt pe un țesut precar/ din imanente falsuri marginale”/ […]. Poemul se derulează etalând tablouri și situații obscure din care cetățeanul obișnuit nu are nici-o ieșire. Finalul este zguduitor, exprimat în versuri care nu au nevoie de nici-o tălmăcire: […]. ”Valorile încep să ne dispară,/ răpuse de acest destin bizar,/ tot ce încerci îti pare în zadar,/ o, biet român, străin la tine-n țară!”. PĂCALĂ CEL VEȘNIC și ÎN ȚARA LUI PĂCALĂ sunt poeme din aceeași categorie, care descriu drama omului cinstit, talentat și muncitor, într-o lume unde lenea, bășcălia și impostura își fac veacul pretutindeni. Exploatarea irațională și nemiloasă a bogățiilor patriei este descrisă de poet în versuri memorabile, în care lirismul, ridicat la cote maxime, nu face altceva decât să atragă atenția asupra acestor distrugeri. Rămân emblematice , în acest sens, versurile din poemul ÎN INIMI DE PĂDURI ÎNLĂCRIMATE: „Vă rog acum să nu mă întrebați/ de unde știu poveștile uitate/ pe crengile de arbori retezați/ în inimi de păduri înlăcrimate!…/ Pe înserate încă se mai zbat/ să-și regăsească trunchiul care moare/ la marginea tărâmului turbat,/ în agonie, după defrișare./ […].  Prezența anotimpurilor în opera lirică a lui Corneliu Neagu ocupă un loc important, cu deosebire iarna și toamna, cu nopți mai lungi, care îndeamnă la meditație și visare. Poeme precum LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT, ZVON HIBERNAL, VIS HIBERNAL, LA MARGINI DE VIS sunt numai câteva dintre acestea. De regulă, în construcția lirică a unor astfel de poeme dorul, regretele și amintirile, cu referiri reale sau fantastice la femeia iubită, ocupă un loc important, astfel încât atmosfera onirică devine predominantă. În LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT sunt redate viziunile fantastice, femeia iubită fiind asemuită cu Zâna Zăpezilor: „Se lasă-înserarea și ninge afară,/ cad fulgii de nea peste vreme, dansând,/ mă uit pe fereastră și-aș vrea să apară/ licornul cu frâu de argint, galopând./ Din hăuri de timp neștiute apare/ cu aripa-întinsă pe brâuri de ger,/ deasupra, pe șaua de aur călare,/ stă Zâna Zăpezii cu chip auster” […]. Întoarcerea iubitei călărind un licorn apare ca motiv principal și în poemul ZVON HIBERNAL: „Privesc din fotoliu, e iarnă afară/ și focul din sobă îmi spune povești,/ dorința din cuget începe să doară,/ te caut cu gândul, nu știu unde ești./ […]. Și jarul din sobă mai tare trosnește,/ se-aude și vântul cum bate în horn,/ aștept la fereastră, în târg se zvonește/ că vii din trecut călărind un licorn”. Construcția lirică din poemul VIS HIBERNAL, de o frumusețe aparte, se derulează în aceeași manieră onirică, însă elementele neobișnuite sunt gara fantastică și un tren bizar care ajungea câteodată în această gară, venind din trecut: „Cad fugii de nea peste case dansând,/ iar vântul pătrunde pe ușă de-afară/ cu vechi amintiri, așezate la rând,/ uitate de noi, mai demult, într-o gară./ În gară sosea doar un tren rătăcit,/ din hăuri de timp se ivea câteodată,/ părea să fi fost doar un vis născocit,/ venit special din trecut să ne scoată./ Eu încă l-aștept pe peronul pavat/ cu mii de regrete în urmă lăsate/ în seara de toamnă în care-ai plecat/ călare pe-o umbră de visuri trădate.” […] Poemul INSOMNII HIBERNALE, publicat în diferite antologii sub denumirea INSOMNIE, aduce în fața cititorului drama celor plecați din patrie pentru îndeplinirea anumitor misiuni, dar și a celor rămași acasă care așteaptă întoarcerea lor: „Ascult, meditez și aștept să-nțeleg/ tăcerea din gândul ce-ar vrea să pornească,/ dar încă rămas priponit în talveg/ pe-o albie sură din bolta cerească./ Și caut răspunsuri în anii pierduți/ prin vagi amintiri ce nu vor să mă lase,/ în care mai plâng copii nenăscuți/ din mame uitate sub gloanțele trase/. Și voci neștiute aud din trecut,/ se scurg prin ureche în zeci de jargoane,/ în inimă crește un zvon nevăzut/ din aripa gândului rupt din pripoane./ Și gândul aleargă prin timp înapoi,/ mi-aduce în cuget o lume trădată,/ cu umbre rămase din tristul război/ în care soldații mai mor încă-odată.” […]. În câteva poeme din volumul CUNOAȘTEREA DE SINE, Corneliu Neagu readuce în atenția cititorului amintiri emoționante din perioada algeriană. Poeme precum KRISTEL sau OAZA întregesc tablourile din unele poeme deja amintite în FATA MORGANA (LES ANDALOUSES, MERIDIANUL ZERO etc.). KRISTEL evocă nostalgia momentelor trăite cu femeia iubită pe renumita plajă cu același nume: „Un cânt de sirenă se-aude de-afară,/ mă prinde în mreajă sub vechiul crenel,/ iar visul, în noaptea toridă de vară,/ mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel./ Și gândul mi-aduce, pe căi nevăzute,/ noian de-amintiri care vin din trecut,/ se-adună în suflet rupând pe tăcute/ uitări agățate-într-un dor neștiut.” […]. „Te văd și pe tine plutind peste ape,/ Diană din visuri, cu chipul creol,/ alerg către tine, să-ajung mai aproape,/ de teamă să nu te răpească Eol.” Din poemul OAZA vom cita numai primele opt versuri, considerând că sunt reprezentative pentru această minune a naturii, numită oază: „Curgea peste vreme deșertul în zare/ cu dunele-n valuri întinse sub cer,/ părea universul din vis care moare,/ rupând din adâncuri un ultim mister./ Pe aripa serii creștea nesfârșitul,/ cu timpul curgând peste timp înapoi,/ nisipul din dune-nghițea asfințitul,/ plângeau nerostiri îngropate în noi.[…]” Creația lirică din volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI aduce în fața cititorului teme multiple, în care împletirea dintre real și fantastic devine mai accentuată. Unele poeme rămân totuși la nivel de interpretare artistică a realității , cu deosebire atunci când tratează tarele sociale sau tragismul condiției umane. Astfel de aspecte sunt surprinse, în versuri memorabile, în poemul LUMEA CA UN VIS: „Mai trece-o zi, mai facem un popas/ prin amintirile ce dau năvală,/ și nici măcar cadranele de ceas/ nu pot să țină-această socoteală.” […] „Ne legănăm pe pânze de-ndoieli,/ ne aruncăm în marile dezastre/ punând adesea false rânduieli/ în profunzimea sufletelor noastre./ Ne amăgim cu vorbe de salon,/ cântate în slogane deșănțate,/ crezând că vom primi vreun plocon/ iar nu pumnale-nfipte pe la spate./ Iar câteodată chiar ne batem joc/ de omul bun, cu multă nepăsare,/ apoi ne plângem că n-avem noroc,/ că viața ne-a adus doar disperare./ Iar lumea ni se pare ca un vis/ în care se mai joacă o partidă/ pentru-a vedea cine va fi ucis\ pe-o margine de amăgiri stupidă./ Intr-un târziu, lipsiți de jucători,/ vom pune singuri arma blestemată/ la tâmpla-ngenunchiată de fiori/ ca-ntr-un târziu să fie detonată”. Cunoașterea de sine, valoarea intrinsecă, grija pentru discipoli sunt teme majore, care dau volumului TĂCEREA DIN ADÂNCURI o forță lirică importantă. De pildă, poemul DIN TOT CE AM…, din care vom extrage câteva fragmente, ilustrează afirmațiile de mai sus. Poemul se constituie într-un veritabil bilanț al vieții și, în același timp, testament pentru urmași: “A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,/ simt clipele prin amintiri cum zboară/ din câte-au fost, din câte-au mai rămas/ duc mai departe-a timpului povară./ Și nu mă plâng, și nu regret nimic,/ las timpului destinul să mi-l treacă -/ din ieri, din azi, din mâine mă ridic/ chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.” […]  „Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,/ cărările nu-mi par deloc schimbate,/ din tot ce am, din câte am avut,/ în inimă-mi rămân doar nestemate./ Ridic din ele-n cuget un altar/ pentru tăceri loc sfânt de întrupare/ din vorbele arzânde ca un jar,/ de strajă stând pe dune mișcătoare./ Iar dacă toamna vieții a sosit,/ nu mă opresc din drum, merg înainte,/ pornind tăcut din locul hărăzit,/ mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte”. Volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI  se încheie cu poemul DESTĂINUIRE, titlu emblematic pentru ceea ce dorește autorul să transmită în final, respectiv curajul și optimismul unui Om ajuns la vârsta senectuții: […] „Mulți dintre voi mă știu din auzite,/ dar ce contează pân-la urmă cine ești? -/nu hainele ce-ți cad bine croite/ te-nvață tainele zidirii omenești./ Din slovele-adunate-n câte-o carte/ cu trudă grea, cu multe renunțări,/ discipolilor buni le-am făcut parte,/ să urce-n meseria lor triumfători./ Nu am dorit să simt pe cap cununa/ deschizătorului de cale prin cuvânt,/ sunt numai cel ce-și caută întruna/ menirea sa aleasă pe acest pământ./ Ajuns acum în toamna răzvrătită/ a neputințelor din trupul omenesc,/ țin spiritul pe calea mult dorită/ cu harul sfânt pe care încă îl primesc./ Și har din har împart cu dărnicie/ acelora ce mai trudesc în preajma mea/ mimând fălos ca nimeni să nu știe/ că haina timpului îmi este tot mai grea.” În volumul TIMP ȘI DESTIN, apărut la editura „MARTIX ROM”, București 2018, rafinamentul amestecului dintre real și fantastic atinge cote mai înalte decât în volumele anterioare. Poetul construiește din acest amestec creații lirice de o frumusețe copleșitoare. Atmosfera onirică degajată din versuri te acaparează și te transpune într-o lume ce pare special creată pentru a da cititorului întreaga satisfacție pe care o așteaptă. Vom da câteva exemple pentru a ilustra cele afirmate mai sus, începând cu poemul GARĂ FANTASTICĂ: […] „Te așteptam acolo pe-o bancă părăsită/ adusă într-o noapte, pe un peron rebel,/ cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită/ ce-și căuta în gară iubitul infidel./ Îmi amintesc ursita, ea semăna cu tine,/ deși părea mai tristă, privită din profil,/ când cobora grăbită în gara fără șine/ având pe chipul tandru un zâmbet inutil./ Ducea în spate banca croită din iluzii/ în nopțile cu lună, pe malul unui râu,/ de tristele himere născute din confuzii/ ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu”[…]. Împletirea dintre fantastic și real apare și în poemul CÂNTECUL URSITEI, în aceeași atmosferă de aducere a femeii iubite în prim-planul descrierii lirice: […] „Te zăresc departe, lângă o fântână,/ cu apa vrăjită de un mag pribeag,/ revenit în lume să găseasc-o zână/ rătăcită-n visuri lângă un drumeag./ Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,/ tu veneai spre mine, c-un surâs senin,/ umbrele-nserării se-ntindeau afară/ adunând sub ele tufe de pelin./ Și gustând pelinul cu arome brute,/ lângă mine timpul parcă se oprea/ să primesc ofranda zânei neștiute/ care-n crucea nopții încă mă iubea.” […] În poemul NEIERTAREA, extinderea atmosferei fantastice se produce prin apariția zeului Apollo și a muzelor din Parnas: „Să vină o furtună, să șteargă neiertarea/ rămasă agățată pe muchii reci de timp,/ în umbra unor visuri venite pe cărarea/ legendelor cu zâne furate din Olimp./ Apollo din Parnasul cu muzele retrase/ pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,/ la umbra înserării în taină vrea să lase/ suspinul neiertării pe sfântul său altar./ Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,/ tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,/ în casa văruită, pe-o margine de vatră,/ să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.” […]  Există o suită de poeme, unele publicate și în revista LOGOS ȘI AGAPE, sub denumirea TIMP ȘI DESTIN, în care poetul Corneliu Neagu reia, dintr-o perspectivă mai amplă, confruntarea omului cu timpul și cu destinul său, încercând să înțeleagă esența acestor entități și legătura lor permanentă și, aparent, indestructibilă. Puterea timpului și a gândului, ca punți de legătură în tripleta trecut-prezent-viitor este evocată în poemul TIMP ȘI DESTIN: „O, cum se duce timpul pe căile astrale/ și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,/ lăsându-ne în gene repere ancestrale/ să jaloneze calea urmașilor ce vin./ Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele, / fără să știm, anume, ce fi-va după noi,/ călătorind cu gândul spre neștiute stele/ la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.”[…] Creația lirică a lui Corneliu Neagu este întregită de colaborarea cu reviste literare, apariția în mai multe antologii de poezie, dar și prin publicarea neîntreruptă, pe o durată de peste trei ani, a numeroase poeme pe facebook, în pagina personală sau pe paginile unor situri consacrate. Dintre reviste amintim, LITERATURA DE AZI, CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, PARNAS XXI, POEMA. Antologiile în care a publicat versuri au o largă circulație în tară, dar și în afara hotarelor țării. Să amintim dintre acestea, mai întâi, pe cele publicate în editura GRINTA din Cluj-Napoca, sub coordonarea poetului si criticului literar Romeo Ioan Roșiianu: eCREATOR 2, PRIMĂVARA CUVÂNTULUI și TOAMNA CUVÂNTULUI. Mai recent, versurile lui Corneliu Neagu au apărut în antologiile SCRIITORI ROMÂNI UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI LA CENTENARUL MARII UNIRI, sub coordonarea doamnei Eugenia Enescu-Gavrilescu și TREPTELE SPERANȚEI, sub coordonare poetei Sibiana Mirela Antoche

––––––––––––

A consemnat,

Mariana GURZA

Timișoara

20 martie 2019

Anatol COVALI: Iubirea n-are margini

Iubirea n-are margini, ea e ca Dumnezeu
croită din acelaşi tulburător mereu.

În splendida-i lumină,
întotdeauna lină

pătrunde câteodată, timid, sufletul meu.

Atunci devin un altul,
căci simt în trup Înaltul

şi-Adâncul ce a toate şi-n toate e nucleu,

iar sufletu-mi vibrează
când rază după rază

se ţes ca să devină în mine curcubeu.

În orişice iubire
e-un strop de nemurire

atunci când dăruirea ajunge-n apogeu.

Aşa simt eu azi cum e
schimbată a mea lume

când dau doar de iubire pe ultimu-mi traseu

şi mi se pare cum că
destinul mă aruncă

în braţele iubirii şi că iubirea-s eu.

————————————–

Anatol COVALI

București

27 martie 2019

Ioana CONDURARU: Cu Tata-n gând

Cu Tata-n gând

Îngenchez în amintire,
Iar lacrima își cerne dorul
Pe-altar de vise cu iubire,
Găndul toarce viitorul.

Acolo stai nestrămutat
În clipa existenței mele,
Iubirea care m-a-nălțat
Prin vitregie sus la stele.

Căuș în palma ta găseam
Când lacrima-mi era lumină,
Senin pe-al vieții pedestal,
Dăruia șopta-ți caldă, lină.

Tăcută privesc cu teamă
La crucea de la căpătâi,
Sufletul dorul cheamă,
Ìn tănguirea cea dintâi.

Vântul bate a amurgit
Pe calea primăverii mele,
Mi-e dor de Tata și mi-i frig,
Mi-i dor de cerul plin de stele.

———————————-

Ioana CONDURARU

Mariana GRIGORE: Contraste lirice

Dezordine?!

 

Cu fiecare zi ce trece descopăr că sunt părți componente ale unui întreg…
încerc să aflu configurația acelei definiții
care împreunată cu sensul exact
ar trebui să-mi ciopleasca în carne
geometria fiecarei bucăți de umplutură

Nu e nici măcar teamă când zăresc o umbră care mi se lipește de disconfortul plânsetului pe care îl cunosc
mă echilibrez în decorul ce flutură pustiu,
lacrimile steagulului alb al păcii dintre șabloane

Apoi,
în frenezia unui fleac ce poate că e totul sau nimic
lipesc ziua de ieri cu stângacia intangibilă a negrului care încă mai crede în alb

Mi-au rămas în exteriorul mâinilor răsturnate
ochii strălucind în punctului fix al neînțelegerii
mă întorc cu spatele la pasul dinapoia tălpii
și constat că e din nou ordine în liniile paralele
care îmi cambrează surâsul pe dezordinea umană a lucrurilor lăsate la locul lor.

 

Colimason

 

Mă ridic din goluri de soare
încerc să-mi scap brațele de aerul
prăpăstios
care îmi rănește corsetul învelit în
noaptea incertitudinilor
și mă agăț cu unghiile hazardului
de iureșul amețitor legat de simțuri

Trec prin bolgia desfrâului ce dospește pe îndelete formele pașilor…
șovăi puțin
la jumătatea unei scânduri ruptă dintr-o gaură neagră

mă tem de umbra urmelor
scăpate din invazii de vânt

Îmi ascund talpa
sub zborul nestatornic al așteptării
și tac în conturul cel mai nedeslușit
al liniștii
încerc să arunc în abisul privirii
nașterea primei zile fără nume
ce tulbura imundul nimicului fără lumină

E ciudat
am atâta credință în albul crucilor
încât închinarea la ultimul pâlpâit de lumânare
este ca o reînviere a arderii păsării Phoenix
din cenușa fericirii

Puține ore mă mai despart de ecoul timpului în care voi cânta liberă pe
pe scara viului clipei

—————————–

Mariana GRIGORE

27 Martie 2019

Pictura aparține artistului Alexandru Darida

Dan-Obogeanu Gheorghe: Ţarina cu vers şi flori

Dacă n-ar fi primavară
Aş mai scrie vreun cuvânt,
N-ar fi inima amară
Ca şi fierea din pământ?!

 

Cum să nu iubeşti albastrul
Cerului din seri cu lună,
Sau chiar vântul cel sihastru
Când prin bradul verde sună?!

 

Primăveri cu albe zâne,
Cu manta din ghiocei,
Peste vreme n-ar apune
Soarele în flori de tei.

Iar salcamul cel din vale,
Îmbrăcat în straie vii,
Păsările-l văd în cale
Ca să-şi pună colivii…

Vraja verdelui din munte
Printre fagii cei tăcuţi
Se întinde ca o punte
Lângă râul cu peşti muţi

În covor cu iţe albe,
Cu fir viu de tămâioara,
Prinse stau narcise-n salbă
Ca un nor pe inimioară…

Daca n-ar fi primăvară
Cu biserica-n răscruce
Paştele s-ar face seară
Peste o Lumină-n Cruce

Şi mâhniti de dorul Vieţii
Am trăi nefericiţi,
Am da frâu liber tristeţii
Într-un Cer cu nori fierbinţi

Şi-ar ploua cu vechi păcate
Peste câmpul nearat,
Pe zăpezile uitate
Ar trăi un spin uscat.

Şi chiar inima robită,
De atâtea griji amare,
Va bătea în piept ranită
Şi-ar muri într-o uitare.

Omul şi-ar cânta doar jalea
Sau amarul dor ce vine,
Că-n deşert îşi află Calea
Şi n-are cin’ să-l aline…

Însa primăvara-i nouă
Cu sori albi şi rouă-n zori,
Inima se rupe-n două
Şi se face Pâini şi flori

Azimă şi Vin pe masă
La Altare şi pe Cruce,
Primăvara e ACASĂ
În poiana din răscruce….
………………………..
De m-aş face primăvară
V-aş da vise pentr-o vară!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

27 martie 2019

Valeriu CÎMPEANU: Sindrom nocturn – O noapte pe urmele lui Marin Preda

Trecuse de miezul nopții. Mă zvârcoleam în pat de mai bine de două ore și nu reușeam să adorm după o zi toridă de vară în care alergasem între ministere cu diferite sarcini de serviciu. Eram făcut praf. Imposibil să adorm. Am deschis larg ferestrele camerei de hotel să sorb o gură de aer. Afară zăpușeala zilei se mai domolise. Noapte senină de vară cu lună plină și cer spuzit de stele. O liniște deasă și grea cuprinsese tot Bucureștiul. Doar zgomotul sacadat al roților unui tramvai ce se retrăgea întârziat la depou mai toca mărunt liniștea nopții. despicând-o cu câte un scârșnet prelung la cotituri de șine. Mă uit la ceas : douăsprezece și jumătate noaptea. N-aveam poftă nici de scris cum obișnuiam altă dată în nopțile mele de insomnii. Ce să fac…ce să fac…mă întrebam ca după o boală fără leac!
Brusc mi-aduc aminte însă că marele prozator român, Marin Preda, când n-avea somn și se plictisea de tăcerea nopții și ciornele cu tot felul de adăugiri, intercalări și adnotări, înghesuite prin marginile și rândurile manuscrisului, că nu-i ieșea cum vroia el, punea mâna pe telefon și chema un getax.
Arunca o geacă sau un balonzaid pe el, mai scurgea vreun strop din nelipsita sticlă de wiskey sau votcă de pe birou, își punea ochelarii ăia negri cu ramă și sticlă groasă și se și înființa jos unde, ca de obicei, îl și aștepta taxiul comandat. Urca pe scaunul din dreapta șoferului și fără să mai dea binețe că era în răscrucea nopții, nici zi și nici noapte, îi zicea îngândurat :
“ Hai , dă-i bice, monșer, calc-o, să ne mergem că ne apuca dimineața, mă, Belitule!”
Ce ar fi mi-am zis în sinea mea dacă și eu, la fel ca el, fac o experiență de asta, să văd Bucureștiul noaptea că tot nu știam cum arată. Cât m-o costa, m-o costa, că tocmai luasem o primă de serviciu și eram în bani. N-am mai stat pe gânduri. Am pus mâna pe receptor și am rugat recepția hotelului să-mi cheme un getax. Mi-am luat ceva pe mine, o geacă ușoară de vară că destul toată ziua alergasem prin zăpușeala aia între ministere la cravată și costum, ținută de protocol cum se pretindea pe vremea aceea, că doar nu puteai intra de care-o fi și s-o întâmpla pe la tovarășii miniștri!
Jos, getaxul comandat mă aștepta deja. Urc în față pe scaunul din dreapta șoferului, dau bună-seara și, intrându-mi în rol ca și Marin Preda , zic : Hai monșer, dă-i bice, să mergem că ne-apuca dimineața, mă Belitule! La care șoferul, tresărind uimit ca dintr-un vis urât, făcându-și cruce și scuipându-și în sân, mă întreabă cu ochii holbați pe mine cât cepele:
Megem șefu’ ,mergem ,dar stați așa ,ce e cu expresiile alea de monșer și Belitule că așa îmi zicea șeful meu la care am lucrat o vreme pân-a murit săracul.
Cu care șef, mă, ai lucrat, îl întreb și eu mai mirat decât el,stai așa, măi omule că n-ai vrea să-mi spui că l-ai cunoscut pe Marin Preda?!
Da, șefu’, da, l-am cunoscut, c-am lucrat la dânsul la editură, bun om era că mă punea mereu la primă…
Măi omule,măi, nici nu știi ce noroc a dat peste mine, Dumnezeu te-a trimis în calea mea că tocmai voiam să fac și eu o experiență ca Marin Preda, să văd Bucureștiul noaptea, să mă plimbi, exact pe unde îl plimbai pe el. Ești de acord?
Da șefu’, sunt, cum să nu fiu…?
Bine, atunci să ne intrăm în roluri fiecare. Eu sunt Marin Preda, fostul tău șef și tu ești monșer și Belitul cum îți zicea și el! E-n regulă? Da, șefu’, sigur, așa facem. Păi atunci, hai, dă-i bice mă, Belitule…! Să mergem! Să mergem…
Să mergem,șefu’, mă întreabă el, răsucind cheia în butucul volanului, pornind motorul, să mergem dar, unde, că nu mi-ați spus?
Păi cum nu ți-am spus, mă Belitule, nu ți-am spus să mă porți exact pe unde îl plimbai tu noaptea pe Marin Preda !
Dar vorbiți serios șefu’ , că eu crezui că glumiți !
Nu măi, nu glumi, hai dă-i bice !
Păi șefu’, pe dânsul îl luam de la Mogoșoaia, de la Casa Scriitorilor, că acolo locuia, scria și-și făcea veacul, pe la editură venea foarte rar! Mai ales în ultima vreme că era bolnav. Suferea de ficat, de stomac, nici el numai știa! Că-l apuca cu friguri, mereu îmi zicea, mă Belitule ia pune tu mă, mâna ta pe mâna mea, nu ți se pare că e prea rece?! Puneam mâna și-i ziceam, nu șefu’, nu mi se pare că e rece deși uneori chiar așa era…Dar avea damblaua asta să-l plimb noaptea prin București. Învățasem locurile ca pe Tatăl Nostru.
Da, păi atunci dă-i drumul, ce mai stai? I-am zis eu cu autoritate simulată.
Bine șefu’ dar unde să mergem prima dată de aici ? Păi nu știu unde, tu faci traseul, că tu îl știi ! Bine șefu’, atunci mergeți pe mâna mea, uite cum facem: o luăm de aici, de la Union și-o cotim la dreapta, pe Calea Victoriei până la Restaurantul Cina să-mi iau și eu un pachet de țigări și să bem și vreo limonadă cu gheață și rom, dumneavoastră cu rom că eu nu pun băutură pe gură când sunt la volan. Dar fiți atent ce vă spun, zice el uitându-se la ceas: e aproape unu noaptea și la ora asta intrăm numai prin spate, la un separeu secret, că știți cum e legea că de la ora zece se închid toate cârciumile. Aici, însă la Cina, vin tot felul de ștabi, ofițeri, securiști, colonei militari și chiar și tovarăși de pe la Comitetul Central și Miliție dar se fac toți că nu-i văd, că pe aici mai vin și șefi de-ai lor! Intrăm prin spate și la bar mă cunosc chelnării de când veneam cu șeful. Aici șeful lua câte un pahar cu vodcă sau wiskey cu gheață multă și lămâie. Eu luam câte o limonadă cu gheață, fumam câte o țigară și plecam. Dar să știți că și dumneavoastră trebuie să consumați vreo tărie ca șeful că de nu, ne iau ăia la ochi că am venit să-i filăm și ne mai pricopsim cu unde după noi toată viața.
Bine, monșer, facem cum zici tu.
Nu, monșer, mă corectează el, mai bine zice-ți-mi belitul că îmi place mai mult că așa îmi zicea șeful mereu…
Bine, mă Belitule, bine …
Înăuntru însă era o hărmălaie, clinchete de pahare, tușituri, râgâieli și-o fumăraie de-o tăiai cu cuțitul nu alta! Ne-am așezat la colțul din dreapta al barului, la tejghea că la mese nu mai erau locuri. A venit chelnerul, unul cam pirpiriu, și-i zice: Salut, Sandule, ca de obicei că sunt cu șeful… cu noul meu șef…El știa deja regula, mi-a adus mie o vodcă cu gheață, lămâie și rom și lui o limonadă cu gheață. Alături mi-a pus și câte un biscuite în formă de pișcot, era din partea casei , cum se obișnuia să se zică. Am băut, el și-a fumat țigara, ultima Carpați fără filtru pe care o mai avea și pentru că aici nu se găseau Naționale sau Carpați, am plătit eu pentru amândoi și am plecat.
Lăsați, șefu’, că țigări mai găsim noi în drum, prin alte locuri…
La mașină zice el: Acum șefu’, o cotim pe calea Victoriei, la stânga, la Casa Armatei. Șeful de obicei nu prea oprea aci decât foarte rar, că era o înghesuială de trebuia să aștepți prea mult până îți aducea comanda și șeful nu avea răbdare să mai aștepte, le trăgea câte o îmjurătură – Mama lor de beliți!
Păi atunci, nu oprim nici noi, mă Belitule, dacă e așa!
Și unde mergem?
Păi, zice companionul meu, coborâm pe bulevardul Gheorghiu Dej și oprim la Cireșica. E o bombă, șefu’, acolo, de toată povestea, că acolo vin numai actori și scriitori și chefuie și cântă până-i apucă dimineața.
Mergem, mă belitule, la Cireșica, că poate acolo mai găsim și un chebab, singurul loc din capitală unde știu că se face și se poate mânca chebab, că mă apucă foamea de nu te văd, după vodca aia…
Aaaa, nicio șansă, șefu’, la ora asta au ras ăia tot, nu ne așteaptă pe noi!
Ajunși la Cireșica am intrat tot prin spate, la niște separeuri știute de Belitul. Înăuntru, hărmălaia era și mai mare ca la Cina. Fum de tutun, de nu se vedea om cu persoană și aer îmbâcsit de nu se putea respira. În schimb aici aveau și taraf: o vioară, acordeon, chitară și țambal. Trăgeau colorații pe ele de mai-mai să le rupă, nu alta. Dinică, actorul, s-a sculat de la masa cu gașca lui de petrecăreți, Dinescu, Nichita, Amza, Ștefan Iordache și Jan Constantin, s-a dus la țambal, l-a dat la o parte pe instrumentist și cu lingura și furculița de la masă, lovea corzile țambalului de de-abia mai ținea tacămurile în mână. Nu prea-i ieșea, s-a dus la acordeonist, i-a cerut instrumentul și-a început să cânte în aplauzele tuturor : Sunt vagabond, sunt vagabondul vieții mele, măturător de praf de stele … moment în care Fănel, unul din chelneri a venit la noi și ne-a întrebat : Ce vreți? Ca de obicei! I-a zis companionul meu. Nu, zic, mie să-mi aduci o bere neagră, rece, dacă ai și vre-un cârnăcior, că nu te văd de foame! Da, șefu’, da cum să nu avem, vă aduc imediat ! Ne-a adus din spate și o măsuță mică de vreo două persoane că nici aici nu mai erau locuri libere, mai toți ședeau în picioare cu sticlele, halbele și paharele în mână. Cântau, zbierau, râdeau, curat balamuc nu alta. Dinică a lăsat acordeonul și a cerut vioara instrumentistului și a început cu Cine a pus cârciuma-n drum, ăla n-a fost om nebun … mai mult ciupea vioara, nu cânta cu arcușul, dar cât de cât îi mai ieșea. Pentru mine care nu-i cunoșteam nici pe Dinică, nici pe Amza nici pe Nichita și ceilalți decât din filme și de la televizor, era o premieră interesantă. E frumos, mă Belitule, e frumos aici, dar eu nu mai rezist în aerul ăsta înecăcios, mă sufoc! Am dat peste cap ce mai aveam fiecare în pahare, am plătit eu pentru amândoi și-a luat el țigări Carpați că aici se găseau și am plecat.
Pentru mine fusese însă o experiență inedită. La mașină, companionul meu zice: Acum, șefu’, mergem în Cișmigiu, că acolo îi plăcea lu șefu’ cel mai mult. Păi, îl întreb eu, la ora asta ce să facem în Cișmigiu, mă Belitule?!
Aaaa, șefu’, acolo e viață adevărată, o să vedeți!
A tras mașina mai pe-un colț al străzii care ducea prin spatele grădinii la magazinul Eva și am intrat în Cișmigiu. Aer curat, miros de flori și gazon proaspăt udat, de mi s-au desfăcut plămânii. Haideți pe aici, șefu’, pe aleea asta, la marginea lacului, că acolo-i plăcea lui șefu’ mult, să admire cerul cu lacul și stelele răsturnat în lac, cum zicea șefu’. Lua câte o pietricică de pe jos, de pe margine, și o arunca spre mijlocul lacului, zicând Uite, mă belitule, vezi tu cercurile astea depărtându-se spre margini, unul de altul tremurând? Le văd șefu’, le văd, cum să nu …Ei, bine ,zicea, așa suntem și noi, ne trezim aruncați în viață fără să vrem, fără să cerem și dispărem tot așa, fărăm să vrem, uitați și de prieteni, de neveste și copii…Nimeni nu-și mai aduce aminte de noi…
Daa, șefu’, aveți dreptate, îl aprobam și eu, dar ce să facem …așa e viața …încercam să filozofez și eu. Și după ce se sătura șefu’ privind cerul răsturnat în lac, după cum zicea, mergeam la restaurantul Calipso, de aici, de lângă debarcader. Acolo lua și șeful iar o tărie cu gheață, cum obișnuia, eu o Cola sau un suc, fumam o țigară și plecam că nici acolo, o să vedeți, nu se poate respira de fum și de aer îmbâcsit. Păi dacă e așa nu mai mergem acolo nici noi că eu nu suport aerul ăla de cârciumi înecăcios.
Atunci, zice Belitu, mergem în colțul grădinii Cișmigiu, la pompa de benzină că nu vreau să rămânem, mă scuzați, în pana prostului.
Am mers la pompă și când el a vrut să plătească cu bonuri de benzină de la serviciu, l-am oprit. Nu, mă Belitule, acum eu plătesc, e plăcerea mea!
Păi cum să plătiți, șefu’, dumneavoastră că e datoria mea! Dumneavoastră și așa o să plătiți cursa dar nu și benzina.
Da mă, belitule, da, o să-ți plătesc și cursa și benzina.
Păi dacă e așa, șefu’, opresc ceasu, fir-ar al dracului și îl blochez de aici din spate că avem noi șmecheria noastră, că pentru clienții buni așa facem.
Și am plecat.
Acum, zice el, știți ce facem? Mergem înapoi pe la podul Izvor și traversăm Dâmbovița pe la Casa Poporului, că e frumos luminată noaptea din față, cu reflectoare. Înăuntru nu intrăm că nici nu știu dacă s-o fi terminat și oricum n-am avea voie că e păzită.
Păi cum e păzită, măi, îmi zicea și șeful, nu zici tu că e Casa Poporului?
Ei, e a poporului, zicea și șeful, cum sunt eu mitropolitul Ardealului. Poporul locuiește tot în sărăcie, dar asta rămâne mărturie pentru vecie, zicea fără să se teamă, că de acolo de jos nu ne mai auzea nimeni.
Dar nu stăteam prea mult nici aci, că ne lua la ochi un milițian de pază care patrula pe acolo și ne lua la întrebări. Hai să plecăm, mama lor de beliți! zicea șefu’ și plecam. Rămânem și noi?
Nu mă, nu mai rămânem nici noi dacă e așa…
Atunci, zice companionul meu, o luăm în jos, pe bulevardul Victoria Socialismului, în josul fântânilor arteziene, că pe alea le-au terminat și noaptea sunt frumos luminate de jos, din apă. E ca-n basme, șefu’, o să vedeți… îmi explica el ca un ghid turistic conștiincios.
Da, măi, da, l-am aprobat și eu, mergem cum zici tu.
Da, șefu’, dar vă fac atent că și pe-acolo, dacă ne dăm jos din mașină, să vorbim în șoaptă că se zice că și fântânile astea au urechi și ne-ascultă și nu vreau, Doamne- ferește, să ne mai încurcăm de Doamne-ajută…
Nu, mă Belitule, le vedem așa din mers, cum zici tu, din mașină…
Ajunși la magazinul Victoria, am cotit-o, cum zicea și el, la dreapta pe o străduță între magazinul Victoria și Cocor.
Păi aici, de ce oprim? Îl întreb eu.
Păi aici, șefu’, opream întodeauna ca să mai umflu roata lângă tufișul ăsta că de atâtea lichide mă scăpam pe mine, nu vă supărați!
Nu mă supăr, măi Belitule, mergi și fă-ți nevoia, ușurează-te! Cum o să mă supăr? Că măcar pentru asta nu trebuie să-ți ceri aprobare și nici scuze, că atât ne-a mai rămas.
Psst, tăceți șefu’, tăceți, vorbiți încet, că și prin tufișul ăsta, nu știm de n-or fi puse microfoane să ne-asculte, că ăștia se pricep… îmi șoptește el la ureche. Ne ascultă și ce facem noaptea-n pat.
Am zâmbit și am tăcut, aprobându-l doar din cap.
Acum, zice el, urcăm spre sfânta Vineri, pe la grădinița cu statuia lui Brâncoveanu, știți ce-a pățit săracu și el și copiii lui la turci….
Știu, mă știu, dar a murit cu demnitate, n-a vrut să se-nchine la turci!
Da, așa zicea și șefu’…
Ajunși în dreptul statuii lui Brâncoveanu, mă întreabă:
Aici mai oprim, șefu’, că nici șeful nu oprea? Nu știa cum să-l duc mai repede la Mogoșoaia, să pună de-un somn, cum zicea.
Nu mai oprim, mă, nici noi.
Păi atunci vă las la hotel, la Union și terminăm cursa că uite, se crapă de ziuă…
Da, măi, da, că și pe mine mă cam încearcă somnul. N-o să mergem și la Mogoșoaia că acolo de fapt știu cum arată.
Ce bine, șefu’, ce bine că nici eu de când a murit șefu’ , n-am mai trecut pe acolo. Parcă-l văd și acum, era într-o zi de mai, dimineața, când m-am dus să-l iau la serviciu, la editură. Și-acolo era deja hărmălaie, miliție, procurori și prieteni de-ai șefului… Stătea răsturnat pe spate, în pat, îmbrăcat cu paltonul peste pijama, nu știu de ce era așa, poate de frig, că mereu se văita de frig. Oricum, șefu’, n-a murit de moarte bună! Cred că a fost otrăvit sau înecat cu alcool turnat forțat pe gât și nu de vomă, cum s-a motivat. Știți ce cred eu, șefu’? Că asta i s-a tras după ce a publicat cărțile alea cu Delirul și Cel mai iubit… că i-a cam deranjat pe ruși. Doar ce trecuse șefu’, săracu, printr-un accident groaznic mai înainte, cu un tir care i-a făcut Fiatul ăla 1500 praf. Mă mir că a scăpat cu zile atunci. De când a murit, eu n-am mai rămas la editură, m-am transferat aici taximetrist, unde nu mi-e rău deloc ba chiar mi-e bine, primesc comenzi, mă duc, le fac, trece luna și-mi iau leafa, nu mai sunt nici frecat nici de ăia de la securitate ca atunci cu șefu’ că mă tot anchetau, unde am fost cu șefu’, ce am făcut, cu cine s-a întâlnit și ce a vorbit, de parcă eu știam ce face șefu’, eu rămâneam în mașină și dormeam. Ce să știu eu ce făcea șefu’… și chiar dacă știam, a continuat el, aprinzându-și încă o țigară, n-aș fi spus nici mort, că au vrut să mă facă și pe mine informator de-al lor, promițându-mi câte și mai câte … Doamne, ce oameni, ce oameni, își turnau chiar și prietenii, cum au făcut și pe la mine pe la serviciu.
Discuția asta se purta în fața hotelului unde ajunsesem deja, când ne-a fost întreruptă de un client care ne-a întrebat: Liber?
Nu, a răspuns el, mă retrag, că mi-am terminat cursa.
Și după ce am plătit cam dublul cursei, cât am apreciat eu, am dat să cobor.
Stați, șefu’, nu așa, e prea mult cât mi-ați lăsat!
Lasă, măi, atât cât ți-am dat, că m-am simțit bine cu tine!
Atunci, șefu’, să știți că dacă mai aveți nevoie de mine, să mă chemați la dispecerat, am numărul 46 de serviciu la mașină sau spuneți că mă vreți pe mine, pe Belitu, că așa mă știu mai toți acuma și vin imediat de pe unde și oricând că-mi place să circul cu dumneavoastră.
Bine, măi Belitule, bine! I-am răspuns și eu zâmbind. Și mie îmi place de tine că ești un om de ispravă.. te chem…la revedere …
Și ne-am despărțit ca doi prieteni buni, mulțumiți că amândoi petrecusem o noapte întreagă pe urmele lui Marin Preda.

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

27 martie 2019

Continue reading „Valeriu CÎMPEANU: Sindrom nocturn – O noapte pe urmele lui Marin Preda”

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (IX)

Persecuţiile regilor goţi-Martiriul Sf. Sava. Goţii au cunoscut creştinismul pe vremea locuirii lor în nordul Mării Negre. Migrând apoi şi ajungând la Dunăre, numărul celor din mijlocul lor care au îmbrăţişat noua religie a crescut, fiind răspândită de captivii aduşi aici în urma expediţiilor din sudul Dunării şi de soldaţii goţi din armata romană. Este rezonabil să presupunem că la creştinarea goţilor au contribuit şi unii credincioşi din rândul localnicilor. În plus, prin tratatul de pace din 332 impus goţilor, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creştinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănţuit o prigoană împotriva creştinilor, silind pe Ulfila şi ucenicii lui să se refugieze în sud. Această persecuţie este atestată şi de o cateheză a Sf. Chiril al Ierusalimului, care aminteşte de cei martirizaţi atunci. În ciuda prigoanei, activitatea misionară a lui Ulfila va fi continuată de unii ucenici ai săi, între care Eutihie, originar din Capadocia, menţionat în corespondenţa Sf. Vasile cel Mare prin 373-374. Aceste persecuţii au avut loc în contextul noilor conflicte militare dintre goţi şi romani, sub împăratul Valens. În urma acutizării conflictului, în 370-372, regele Athanarich a iniţiat o persecuţie severă împotriva creştinilor de sub stăpânirea sa, despre care vorbeşte şi istoricul bisericesc Sozomen.

Numele unor martiri din a doua jumătate a secolului al IV-lea sunt menţionate şi într-un calendar got (fragment), precum şi în alte acte martirice. Printre aceştia, erau menţionaţi preoţi ca Verca şi Batwin sau Bathusios, un eremit Argyla, în total 26 de martiri, în afară de anonimi. Aceştia au îndurat martiriul la porunca unei căpetenii locale (Vingurich)-se pare că au fost arşi de vii într-o biserică, undeva la vărsarea Argeşului în Dunăre, cf. şi relatarea lui Sozomen. După o notiţă din sinaxare, rămăşiţele acestor martiri au fost strânse de Gaatha, soţia (regina ?) unei căpetenii gote, şi fiica ei Dulcilla. Cu ajutorul unui creştin local Vellas, rămăşiţele (moaştele) lor au fost duse la Cizic, pe malul asiatic al Mării de Marmara, unde Dulcilla a rămas, iar Gaatha şi Vellas au revenit în Muntenia, fiind ucişi cu pietre. În afara celor menţionaţii, sinaxarele fac referire şi la alţi martiri supuşi persecuţiei de Athanarich. Amintim în primul rând pe Sf. Nichita, ars într-o zi de 15 septembrie-se pare că era un captiv originar din Cilicia, adus de goţi în nordul Dunării. Originea sa ar putea explica faptul că moaştele i-au fost duse în Cilicia şi depuse într-o biserică din Mopsuestia, într-o zi de 15 septembrie  în jurul anului  451. Mai târziu, în secolul al XV-lea, moaştele sale au fost mutate într-o biserică din Veneţia.  Sf. Nichita este popular la noi, fiind numit şi „Romanul” sau „Gotul”.

Despre un alt martir din timpul persecuţiei lui Athanarich avem ştiri mai bogate, şi anume despre Sf. Sava. Pătimirea sa este redată de un izvor contemporan, Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia, datată 373-374, odată cu mutarea moaştelor sale-actul său martiric. După cum rezultă din izvorul menţionat, Sava era de neam grec, ortodox (nicean), care vieţuia în abstinenţă, post şi rugăciune într-un sat din Muntenia secolului al IV-lea. Când a început prigoana regilor goţi şi i s-a cerut să mănânce din cele jertfite idolilor, consătenii săi goţi i-au oferit spre substituire cărnuri nejertfite, dar Sava a refuzat. Mai mult, el a îndemnat şi pe ceilalţi creştini să refuze substituirea, ceea ce a provocat nemulţumirea locuitorilor păgâni care l-au alungat din sat pentru un timp. La apropierea Sf. Paşti din 372, prigoana s-a întensificat încât unii creştini (preoţi şi credincioşi) s-au refugiat din „Gothia” (nordul Dunării) în „Romania” (sudul ei). Printre cei refugiaţi se afla şi preotul satului, Sansalas. În ce-l priveşte, Sf. Sava, cf. actului martiric, s-a îndreptat spre un alt oraş, la preotul Guthicas, pentru a prăznui Paştile împreună. Dar sfântul este silit să se întoarcă în satul său, unde îl întâlneşte pe Sansala, revenit între timp, şi prăznuieşte Paştile împreună cu el şi alţi credincioşi. Aflat în sat, în a treia zi după Paşti, pe neaşteptate, soseşte aici Atharid, fiul unui mic rege got, Rhotestheos, cu suita sa. Sansala şi Sava sunt prinşi, supuşi la chinuri şi siliţi să aducă jertfe idolilor, dar cei doirefuză. În faţa refuzului lui Sava, care a ofensat prin atitudinea sa pe Atharid însuşi, sfântul este legat şi aruncat în râul Buzău. Martirizartea Sf. Sava s-a săvârşit la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, la vârsta de 38 de ani. Dupăp moarte, moaştele sale au fost duse în Scythia Minor, la Tomis, apoi la cererea Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei, episcopul locului Vetranion l-a trimis în Capadocia.

Sfântul Niceta de Remesiana. Despre Sf. Niceta s-a vorbit mult în istoriografia noastră, de către teologi şi istorici deopotrivă, de pildă, V. Pârvan îl considera apostolul naţional al românilor. După el, N. Iorga, C. C. Giurescu, Radu Vulpe, I. G. Coman s-au exprimat în acelaşi sens: Sf. Niceta a predicat pe „ambele maluri ale Dunării”. Să vedem cine era acesta, aria sa de activitate şi însemnătatea sa în istoria creştinismului de la Dunărea de Jos. La sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, s-a impus în chip deosebit în viaţa bisericească Sf. Niceta de Remesiana, episcop în Dacia Mediterranea. Oraşul său de reşedinţă, Remesiana (Bela Pelanka-Serbia), era situat pe marele drum militar ce traversa Illyricum, la 30 km est de Naissus. Nu ştim când şi-a început păstoria ca episcop-într-o scrisoare din 367 se face referire la un episcop Nichas (Nicetas). Informaţii mai sigure despre viaţa şi activitatea sa misionară avem din cuprinsul a două poeme ale Sf. Paulin, episcop de Nola (Italia). Sf. Niceta l-a vizitat în două rânduri pe episcopul de Nola. Deducem că el urma să se îndrepte spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la „dacii arctici” spune Sf. Paulin), unde îşi desfăşura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinţei şi desfăşura şi o lucrare de „romanizare” printre triburile barbare de aici, bessi, sciţi, dar şi geţi şi „amândouă felurile de daci”. Aceste afirmaţii ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri şi s-au formulat diverse ipoteze în legătură cu aria misionară  a Sf. Niceta. D. M. Pippidi a emis ipoteza-în general acceptată-că Sf. Niceta a predicat numai în ţinuturile din sudul Dunării, aflate în apropierea scaunului său episcopal. Dar oricum, acţiunea sa evanghelizatoare s-a desfăşurat într-o zonă populată cu daco-romani, pentru ei predica şi scria în latineşte. Paulin de Nola scrie în poemele sale: „aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci”-referire la locuitorii din cele două Dacii sud-dunărene. În ceea ce priveşte originea sa, Sf. Niceta poate fi considerat daco-roman, episcopul Paulin numeşte Remesiana drept „patria” sa. Pe lângă predicile orale, de la el au rămas şi lucrări scrise, îndeosebi catahetice, precum Libelli instructionis (Cărticele de învăţătură) şi Catehismul, ca şi lucrări dogmatice, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia ş. a. Nu se cunoaşte când a survenit sfîrşitul său-este amintit ultima dată în 414, într-o scrisoare a papei Inocenţiu I, fiind apoi canonizat. Sf. Niceta a fost un apărător al ortodoxiei, cf. deciziilor primelor două concilii (sinoade) ecumenice şi un teolog cunoscut al vremii sale.

 Pe parcursul secolului al IV-lea, în teritoriile extra-carpatice, au existat mai multe nuclee ortodoxe în interiorul triburilor de vizigoţi, aflate sub ascultarea unor episcopii-unul dintre ele se afla în teritoriile lui Athanarich, în Moldova, pe cele două maluri ale Prutului. Regii vizigoţi din Muntenia au luat măsuri severe împotriva credincioşilor creştini. Este menţionat, în acest context, un episcop Goddas, de origine gotă, Biserica din „Gothia” era în relaţii strânse cu cea din Imperiu, cu Biserica din Capadocia (cf. actul de martiraj al Sf. Sava Gotul şi scrisoarea Sf. Vasile cel Mare). Unii dintre creştinii supuşi represiunii s-au refugiat în Imperiu, alţii au fost martirizaţi, precum Nichita, Inna, Rhima. Alte comunităţi ortodoxe se aflau în Muntenia, în zona râului Musaeos (Buzău): se găseau aici biserici în „sate” şi „oraşe”, unde slujeau preoţi ca Sansalas, Guthicas şi Sf. Sava. Un alt nucleu se afla în apropierea ţărmurilor Dunării de Jos-menţionăm martirii: pr. Bathusios, pr. Vercas, eremitul Argyla-moaştele lor au fost adunate de regina Gaatha, creştină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezenţa unor comunităţi creştine ortodoxe, în spaţiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoţii au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creştine din spaţiul extra-carpatic, alcătuite în special din populaţie autohtonă, şi-au continuat existenţa şi legăturile cu Imperiul.

Dintre creştinii nord-dunăreni, cel mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goţilor; el conducea Biserica ariană din „Gothia” de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăseşte Dacia şi se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoţilor. În urma predicilor sale, mulţi locuitori nord-dunăreni au îmbrăţişat arianismul, goţi, autohtoni, geţi în curs de romanizare şi daco-romani. Ulfila predica în greacă, latină şi gothică. Prezenţa unor creştini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă şi una ariană, la nord de Dunăre, a existat şi o biserică audiană, înfiinţată de adepţii acestei secte. Specificăm că Audius, pentru ideile sale antropomorfe, a fost exilat de împăratul Constantinus II în Scythia Minor, apoi a trecut în „ţara goţilor” la nord de Dunăre, unde a propovăduit „luminile credinţei”, a întemeiat mănăstiri cu reguli clare şi a făcut mulţi prozeliţi printre latinofoni. Urmaşii săi au fost Uranios din Mesopotamia şi Silvanus, dar numărul adepţilor a scăzut şi ei s-au refugiat în Imperiu.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

27 martie 2019

Paul LEIBOVICI: Iașul tinereții

Cartierul ,,Căruțașilor” a fost prima cunoștință a mea cu vestitul și veșnicul tânăr,, Iași.,. De altfel, după ce am traversat podul de lemn, pe sub care treceau lin apele, nu prea limpezi, ale Bahluiului, pașii se îngropau în bortele străduțelor cam înguste și întortocheate. Casele mi s-au părut cam pe aceeași măsură. Unele aveau în față garduri din șipci de lemn –cam negricioase, fapt care desemna bătrânețea acestora, ascunzând în spatele lor case cu acoperișuri ori de șindrilă, ori de tablă pe care ici-colo erau semnele unor rădăcini de un verde brumăriu. Gospodinele harnice aranjaseră în fața prispelor de la intrare  oale de lut din care țâșneau căpșoarele unor plante care dădeau să îmbobocească. Printre bolovani albi, prundișul răspândit cu îndemânare de un vernil strălucitor, răsăreau căpșoarele micuțe, vesele ale ghioceilor și albăstrelele ,,Nu mă uita”, ba chiar îmi furase privirea și nu mai puțin admirația pomilor cu ramuri tinere, îmbobociți, a căror tulpină era proaspăt văruite. Semn, că gospodari se pregăteau de primirea primăverii. Cu toată graba de a ajunge la adresa pe care o primisem de la un fost coleg de breaslă, mă opream din când în când ca să-mi odihnesc palmele obosite în care țineam  geamandanul cu fel de fel de boarfe, lenjerie proaspăt călcată, un costum pentru zile de sărbătoare, pantofi cu tălpi de cauciuc –văcsuiți chiar în momentul ultim al împachetării. Mânerul geamandanului fiind din tablă, își lăsase imprimat modelul pe palma obosită, care devenise de un roșu –maroniu cu dungi adânc înfipte în piele.

Când deodată, dintr-o  parte mi-a sărit în fața privii o tablă îngustă pe care erau scrise două cuvinte: Strada CĂRUȚAȘILOR. Am lăsat valiza de carton să se odihnească, păstrând câte ceva din culoarea autentică ,,maronie” căci pe ici colo mânerul purta semnele roșietice ale sângelui proaspăt imprimat. Mi-am scotocit buzunarele până ce-am dat de biletul cu scris caligrafic-al bunei mele cunoștiințe, ,,Familia Cilibi ,strada Căruțașilor 17 b”.

Din punctul la care m-am oprit ca să mă orientez, nu prea am avut vreo îndoială că am nimerit în cartierul sus amintit. Plutea în atmosferă un miros care, mie ca nou venit, îmi producea o usturime  străpungând  cu violență deschiderile nasului, și coborând în adâncuri dând imbold poftei de îmbuca câte ceva, dar mă îndemnam să –mi țin gura închisă.

În dreptul gardului vopsit cu var alb, am tras o privire spre fereastra de pe zidul casei. Câteva pătrate de sticlă de geam bine lustruite, încadrate în șipci albăstruie. Portița de la intrare larg deschisă, iar în curtea pavată cu pietriș mărunt se cunoșteau urmele copitelor cailor și nu mai puțin al roților de la cotiuga stăpânului ,,domnul Cilibi”.

Se vede că stăpâna casei m-a zărit, indentificându-mi intențiile căci, nu apucasem să ridic privirea când zâmbetul viitoarei gazde, a cărei păr brunet se lăsa întrezărit de sub broboada înflorată, bine legată în creștet, lăsând deschisă larg  fruntea netedă-rozalie. Femeia mi-a luat valiza, iar eu am trecut pragul. Nici n-apucasem să mă recomand, căci întrebările ei îmi străfulgerau creierul și așa obosit după o călătorie cu trenul ,,Personal”care pe lângă gâfâitul adânc –zgomotos, mai împroșca spre compartimente, câte-un val de aer greu suportabil.

-Ești c-am lung ..apleacă capul …apoi îmi puse valiza lângă patul acoperit cu așternut alb,proaspăt înfățat din care parfumul curățeniei mă împinse la o primă frază:Madam..sunteți o gospodină aleasă.

-Lena..spune-mi pe nume:LENA.

2

În bucătărie era o măsuță acoperită cu o pânză de bumbac de un roz strălucitor, iar pe la colțuri erau brodate buchețele de flori galbene împrejmuite de frunze verzi. Castronul plin cu ciorbă ,se vede treaba că era pregătit pentru noul colocatar.  Lena mă străpunse cu privirea ei focoasă îndemnându-mă :serviți cît e fierbinte…iar mămăliga e din făina noastră! Când o să poftești ,o să te ducem cu docarul pînă la marginea Iașului unde avem o halcă de pământ pe care cultivăm…În timp ce sorbeam din ciorbă unde plutea și un os cu măduvă împrejmuit de carne. Ochi-mi lăcrămau din pricina vaporilor. Lena pregăti pe o farfurie lunguiață carnea rumenită iar  în lingura adâncă de metal se legăna un os înfășurat cu carne, roșcat ,fierbinte a căror aburi îmi lățeau nările .

-Ia să ciocnim un păhărel în cinstea noului prieten!! Drept în momentul cu pricina, ușa se dădu deoparte și jupînul casei ,o figură de om zdravăn îmi înfruntă privirea și după ce-mi ură: Bun venit ,ridică paharul cu vin, în timp ce în cealaltă mînă ținea un boț din mămăliga a cărei parfum mă îndemnă să înfing lingura ,ca să-i simnt gustul ,de mi s-au deschis nările .Numai ce Lena răsturnă din ceaun pe placa de lemn, mămăliga din care țîșneau firicele de aburi parfumate .În timp ce înghițeam cu poftă ,gospodarul se vede treaba și el înfometat, lăsă să i se strecoare prin deschizătura guri,de unde se vedea strălucirea dinților albi ca zăpada, pîrjoala pe care i-o puse nevastă-sa în față. Un muget lung se făcu auzit dinspre curtea unde se aflau grajdul,magaziile ,grămezile cu fîn proaspăt acoprite de cîteva boarfe aruncate la întîmplare..

-Și mînzului io fi fost foame! Rosti jupînul în timp ce își înălță trupul robust,de atlet,și- îmi întinse mîna :eu sunt Marin ,bărbatul Lenei și tatăl a doi gemeni:Dan și Dana.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Iașul tinereții”

Florin-Cezar CĂLIN: Ploaia sentimentelor noastre…

Pentru prima oară-n viață…

 

– Nimeresc întotdeauna … în moment nepotrivit!,

… deschid ușa și din prag văd … un rânjet uluit.

(sau surâs șiret, viclean … mestecându-și între dinți)

amăreala unui zâmbet din destine necuminți.

Se întoarce-ncet, cu scârbă fiindcă și eu îi zâmbesc,

(semăna cu o grimasă … chiar că-i Iadul pământesc!)

… mi-am dorit în al meu suflet să nu-l fi zărit vreodată,

… dar stăteam în pragul ușii … și-n privire ei mirată.

”- Pot să intru?! … îngânai (cred că-ncet, printre măsele!),

(eu simțind cum mă străpunge … un cuțit pân’ la prăsele).

văd că ușa e deschisă … fiindcă eu cred c-am făcut-o…

… să mă-ntâmpine-ntrebarea: – Dacă bine-am nimerit-o?!.

Am pășit eu pe covor ce-avea chiar culorea verii,

… se schimbase parcă tot … simțeam flacăra durerii.

pentr-o clipă, dintr-un colț, mă priveau candid și blânzi,

ochi căprui ce semănau … dragostea lor cu dobânzi.

– Dintr-o dată nici picioare parcă nu mă ascultau!,

… aș fi vrut să mă întorc și să fug … nicicum să stau.

… să nu mai privesc în urmă, fiindcă chiar aveam emoții,

(pentru prima dată-n viață m-am simțit … precum roboții).

”- Am venit cu răsăritul! … Am adus ce mi-ați cerut!,

(fâstâcindu-mă deodată, cum făceam la început).

ce spuneam părea ridicol, dar priveam cumva vrăjit,

… înspre chip primăvăratec ce părea un răsărit.

Am pus pe birou pachetul și întors în sinea mea,

… chiar am vrut să fug în noapte: – Ce rușine-mi mai era!

încercam totuși un gând, cică ochii m-au văzut,

”- Cum ar fi în disperarea-mi să cerșesc al tău sărut?!”.

cu mâna dusă la gură, am simțit prezența lui,

era parcă pentru mine … mulțumirea Raiului,

dar trezindu-mă din vise … cum stăteam în fața ei,

mă-ntrebă într-un moment: – Ai venit ca să mă iei?!,

… sau dorești o limonadă, fiindcă este cald afară,

se-auzise vocea sa … poate pentru prima oară.

… eu visam? ori poate-aievea auzeam cele cuvinte,

(ieșite din a sa gură, da-mi părură legăminte).

ochii mă rugau timizi ca să stau, să mai rămân,

(era pentru prima dată când nu-mi mai eram stăpân).

Eu cu ochii în pământ, nu puteam să mai ating,

… ușa care închisese … visele … ca într-un ring,

deschizând în fața mea, nopți la care eu gândisem,

… Iată-le! … aici, aievea … – Oare mă îndrăgostisem?!…

 

Ploaia sentimentelor noastre…

 

Îți iubesc stropii de ploaie dar și ploaia ta desculță,

(să o simt cum se prelinge, peste trupul meu fierbinte).

… să mă amețesc cu dânsa în avântul de șiroaie,

lacrimile-mi să nu afle … nesecretul din cuvinte.

 

Ridic fața înspre cer … și mă rog eu ploii tale,

… să îmi spele sufletul, obosit de-a ta iubire,

să mă-nvețe (dacă poate) din tertipurile sale,

și cum inima să spere … tot râvnind la fericire.

”- Tu dă-i voie inimii să-și revadă amintire!”,

(fiindcă-ți va preface viața în cascadă de simțire).

… picurii ce se preling din vestita ta privire,

mie-mi pare că sunt lacrimi care-aduc doar fericire.

 

Eu iubesc la nebunie, să alerg desculț prin ploaie,

… să îi simt cum răcorește porii sufletului meu.

apoi să pornesc în tine, dragostei mele … puhoaie,

… care nu pot fi oprite nici de bunul Dumnezeu.

Ochii tăi evită cerul chiar în noaptea nunții noastre,

… dar și norii care-ar vrea … să ne plouă cu dorințe.

… în infinitatea zării … mărilor tale albastre,

văd că rătăcesc corăbii. pline ochi, cu suferințe.

 

– Mi-este sufletul o oază, apă limpede-n deșert!,

(printre dunele de sete … căutând iubirea-n viață).

… se hrănește cu speranța, dar și cu al tău secret,

care tinde să-ți inunde … liniștea de dimineață.

 

Stau și simt cum se prelinge, peste trupul meu fierbinte,

(ploaia ta, care îmi umblă descălțată chiar și-n vise).

… îți iubesc stropii de ploaie … netăcerea din cuvinte,

căci mă amestec cu dânșii, în avântul de șiroaie.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

28 martie 2019

Corneliu NEAGU: Dileme

DILEME

 

Adună plopii crengile-n fereastră

cu frunzele întoarse-n asfințit,

pe masă plâng garoafele în glastră

văzând că te aștept dar n-ai venit.

 

Și somnul mă cuprinde dintr-odată,

aș vrea să dorm dar încă te aștept,

din colțul său, părând numai o pată,

motanu-și toarce visul, mai absent.

 

Și vântul bate printre plopi afară,

rafalele deodată se-ntețesc,

un tren târziu, sosit acum în gară,

trimite-n haos plânsul nefiresc.

 

Poate-ai sosit și tu cu trenu-n gară

și trebuia să vin să te aștept…

Of, ploaia asta parcă mă omoară,

dilemele se zbat în ochiul drept!

————————————

Corneliu NEAGU

28 martie 2019