Eram la ICE Autotractor-Dacia Brașov. La serviciul Conjunctură și marketing. Un japonez de la firma Mitsui a cumpărat de la noi trei sute de tractoare, pe licență Fiat, nu din cele pe licență română, pentru că le vindea în Franța ca tractoare japoneze. Avantaj service-ul italienilor, care erau la curent. De aceea cumpăraseră japonezii licența Fiat. Trei sute de tractoare era un mizilic, pe lângă ce exportam noi. Eram a cincea putere mondială la tractoare, după Ford, Massey-Ferguson, Fiat și Renault. Concurența și competiția pe piața internațională la tractoare, camioane și ce mai exportam noi, era dură. Dar mergea bine exportul, chiar și fără să marketizăm noi produsele. Aveam câteva sute de reprezentanți comerciali ai firmei noastre în vreo optzeci și ceva de țări, români de ai noștri, cu dosar de cadre, beton blindat, care oricum nu făceau nimic acolo. Nu cunoșteau nicio limbă străină, însă aveau dosar blindat. Și pilele de rigoare. Eu eram angajat ca traducător poliglot. Dar ce dosar aveam eu? Nu eram nici măcar membru de partid. Iar singura mea pilă era un con-caracalean, pe care îl cunoscusem întâmplător, nu vreo rudă. Cel mai bun reprezentant comercial, care marketiza produsele noastre și ale tuturor firmelor românești era Ceaușescu, „cel mai iubit fiu al poporului”. Am scris bine? Da, am zis poporului, nu popoului, cum pronunța el. La noi în întreprindere, cea mai mare concurență și competiție era la spus bancuri, făcut farse și păcăleli. Sau concurență, cine dădea mai tare la glezne. Da, cam asta era pe vremuri, la cam toate locurile de muncă, unde erau oameni suficient de inteligenți ca să nu ia comunismul în serios. Eu nu am dat la glezne nimănui — fără să fi fost necesar — și nu am concurat cu nimeni la nimic, ci doar cu mine însumi, la spus bancuri, la făcut farse și trăsnăi cât mai rele. Dar nu întotdeauna reușeam să fac rele. Din greșeală, ieșeau bune.

Odată am venit cu ideea trăsnită să organizăm o caravană prin diferite țări cu produsele noastre, cu tractoare și buldozere transportate pe camioane, ca să facem demonstrații comerciale în diferite orașe, unde puteau aranja partenerii noștri comerciali, importatorii. Am zis să facem caravana asta în jurul Mediteranei. Șeful de birou a fost entuziasmat. În sfârșit, avea și serviciul de conjunctură și marketing ceva de făcut. Toată ierarhia a aprobat. Mă gândeam că o să pot vizita piramidele din Egipt și ce mai văzusem eu în copilărie prin prospectele turistice, pe care părinții mei le luaseră pe gratis de la agențiile turistice, pe când erau studenți la București, visând că vor ajunge să le vadă, dar a venit războiul și ce mai știți că a urmat. Am planificat că vom fotografia produsele noastre pe fundalul vestigiilor arheologice din Atena, vom parcurge Turcia, Egiptul, nordul Africii, vom trece Gibraltarul, vom ajunge în Franța, la Cannes, unde o să îi dăm lui Brigitte Bardot un tractor și lui Claudia Cardinale un buldozer.

— Sau după cum decideți, invers, îi dăm buldozerul lui Brigitte Bardot, iar lui Claudia Cardinale îi dăm tractorul. O să apară amândouă în Paris Matsch la volan pe produsele noastre și o să avem astfel publicitate pe gratis în cele mai mari ziare occidentale.

Eu mă abțineam să nu râd, însă directorul comercial de la Autotractor a jubilat:

— O să apară și în Lemanhuti? Că eu îl citesc în fiecare zi, din scoarță-n scoarță.

Și mi-a arătat că avea pe birou L’Humanité. Întreprinderea primea gratuit tot felul de ziare și reviste din Occident, care, ar fi trebuit să ajungă la serviciul de Conjunctură și marketing, ca să facem pe ele desk research, ce reclame mai publicau concurenții și se ce mai întâmpla pe piața internațională. Însă la acest serviciu, în afară de mine, nimeni nu cunoștea vreo limbă străină, decât Buzilă, care știa rusa. Toate publicațiile occidentale se opreau pe birourile șefilor, ca să se uite la poze și să îi facă pe alții să creadă că ei știau limbi străine.

Gândul meu era să ajung pe gratis la Cannes, de unde o să fug la Paris, cu Dacia caravanei, cu ARO-ul sau cu vreun tractor. Cu cucu! Ce naiv eram pe atunci. Habar n-aveam cum se fuge din țară. Când a venit vremea să fug din țară, mult mai târziu, nu am fugit cu vreun buldozer pe șenile, ci cu avionul. Am făcut toate demersurile pentru caravană pe la cele două ministere de care aparțineam, cel al industriei constructoare de mașini grele și cel de comerț exterior, obținusem tractoarele și celelalte produse, însă încă nu obținusem camioanele Roman. Fabrica nu a răspuns la scrisorile noastre. Mă trimite șeful meu, ing. Florescu Ionel, la fabrica de camioane, la directorul Căpitanu. Așa îl chema. Eu, când mă duceam pe la ministere sau întreprinderi și spuneam răspicat că eram de la Întreprinderea de Comerț Exterior Autotractor-Dacia, oricine ar fi fost acei șefi, își corectau poziția și freza, se închideau la pantaloni și îmi vorbeau cu un respect maxim. Când i-am spus lui Căpitanu de unde vin, a urlat:

— Afffarrră!

M-am uitat mirat la inginerii din jurul lui. Ăia nu se mirau. N-am zis nimic și am plecat. M-am întors la birou și iarăși nu am zis nimic, m-am așezat și am reluat ziarul să-l citesc. Șeful m-a întrebat:

— Cum a fost, domnu’ Nițu? Directorul Căpitanu era ca întotdeauna la linia de montaj și urla la muncitori? Gesticula cu levierul în mână? Sau în mod cu totul excepțional era în birou?

— În birou.

— Și a aruncat după dumneavoastră cu călimara de pe birou?

— Nu.

— Acum câteva zile i-a aruncat călimara în cap contabilului șef. I-a spart capul și uite așa îi curgea sângele șiroaie. De atunci, ăla s-a evaporat și e dat dispărut. Nici nevasta lui nu știe unde e. L-au căutat milițienii cu câinii prin Poiană și cu cordoane de voluntari. Au greblat toată Poiana și degeaba.

— Așa de tare i-a spart capul?

— Da. Acum îl caută și prin Deltă, a zis Florescu în glumă.

— Să-l caute și prin Alaska! a zis un coleg, insinuând că ăla fugise din țară.

 Peste vreo două zile, m-am dus să beau o cafea în oraș, ca să nu mă vadă colegii că beam cafea, cum făceau ei toată ziua. Eu îmi creasem un personaj și îmi jucam rolul. Să creadă toți că eu eram ăla care nu bea cafea și eram așa cum voiam eu să par că aș fi fost: periculos, ca să le fie frică de mine. Cum fac pisoii mici, care se zburlesc la câinii cei mai fioroși. Nu poți să fii autentic cu oamenii care nu sunt autentici. Trebuie să te adaptezi la mediu. Altminteri te strivește mediul. M-am întors de la cafea și, în hol la intrare, să nu-mi cred ochilor: Căpitanu se certa cu portarul. Voia să intre, să vorbească cu Bădițoiu, director de produse la camioane, iar portarul nu îl lăsa.

— Poți să fii matale directorul Căpitanu, poți să fii și directorul Colonelu, poți să fii și Sfântu Sisoe, aici nu intră nici Dumnezeu dacă nu are legitimație de serviciu! Poți să fii chiar și Stalin, peste mine nu trece nimeni, nici cu tancul!

M-am oprit să asist la comedia asta simpatică, iar portarul, văzându-mă că priveam cu cel mai mare interes și zâmbeam cu o deosebită încântare, se îndârjea și mai rău să îmi arate ce vigilent era. Ar fi fost suficient să-i spun portarului să-l lase să intre și l-ar fi lăsat. L-am lăsat pe Căpitanu în plata Domnului. În plata domnului portar, să-i plătească ăla, pentru obrăznicia lui de alaltăieri, la el în birou.

M-am dus să-i spun șefului și colegilor, cum portarul nu îl lăsa pe Căpitanu să intre la Bădițoiu. Florescu și-a frecat mâinile de bucurie și a scuipat în palme, de parcă s-ar fi aruncat în Olt să înoate. Era și el tot oltean, ca mine. Ne-a spus chicotind, că directorul Căpitanu fusese destituit. Nu știam. Căpitanu îl nimerise pe directorul comercial în umăr, nu în cap, cu călimara aia grea de pe birou. Victima se dusese la București, pe la minister ori pe unde s-o fi dus. Avea el protectorii săi, pentru că altfel nu l-ar fi pus director comercial, sau ce naiba era. S-a zbătut câteva zile și a obținut darea afară a dementului. Nu s-a pus problema ce diagnostic avea Căpitanu la creieri. El a aflat abia a doua zi dimineața că fusese destituit, când nu l-au mai lăsat să intre pe poartă la fabrică. Se zicea și că ar fi primit toată noaptea telefoane anonime, care îl anunțau că fusese aruncat la gunoi. Machia — scuzați oltenismul — oare de unde se știa asta? Nu l-au mai lăsat să intre, nici măcar să-și ia lucrurile personale din birou. Ca nu cumva să facă cine știe ce prostii pe acolo, să distrugă acte sau să se bată cu careva. Cică i-au adus lucrurile personale și i le-au aruncat peste poarta închisă. Puteau să i le dea și printre gratiile porții, dar așa au procedat, mai pe placul inimii lor.

Ne bucuram noi, însă peste vreun sfert de oră, ne pomenim cu Munteanu, șeful de personal, peste noi. Deschide ușa ca un uragan și ni-l prezintă pe Căpitanu, că este noul nostru șef de birou. Fără nicio explicație. Așa, bombă. Să cădem pe spate. Florescu Ionel, galben la față și cu respirația tăiată, n-a făcut pe el în pantaloni, ci s-a ridicat disciplinat, să-i facă loc, în locul său. Până să observe Munteanu și Căpitanu asta, i-am făcut semn lui Florescu să se așeze la loc și i-am spus lui Munteanu că mă ocup eu de instalarea noului nostru șef. Munteanu a încuviințat din cap și a ieșit. El, șef de personal, credea că mă cunoștea. Nu știa ce îmi poate pielea de drac, după expresia bunicei mele. Acum, Căpitanu… al meu era. V-am spus: eu sunt oltean. Și poate nu știați ce e aia solidaritatea între olteni. E mai ceva decât solidaritatea între contrabandiștii și vameșii greci. L-am poftit pe Căpitanu să intre în biroul pe care îl va ocupa. Am deranjat-o pe doamna Raicu, dactilografa, să se dea la o parte, și am deschis ușa de care se rezema ea cu scaunul. Am aprins lumina acolo și i-am făcut loc lui Căpitanu să treacă pe lângă mine. Acolo era o debara, lungă de vreo zece metri și lată de vreun metru și jumătate, care se îngusta la capătul celălalt, fără fereastră. Acolo se țineau steagurile, pancartele cu lozinci sau ce materiale aveam noi pentru defilări și parăzi, cât și sumedenie de lopeți, cu care salariații dădeau zăpada. I-am aprins lumina, cum spuneam, becul era cam chior.

— Așteptați! Că vă aduc imediat un scaun și un birou.

I-am făcut semn unui coleg să vină după mine, să mă ajute. În capătul coridorului era un scaun și o măsuță scundă, pentru mașina de scris, descleiate și cam rupte, care așteptau acolo de luni de zile să fie reparate sau aruncate. Le-am potrivit încheieturile, colegul a pus și scuipat, și i le-am dus lui Căpitanu.

— Luați loc!

S-a așezat ca lupul din Capra cu trei iezi, pe scaunul de ceară, pe groapa cu jăratec acoperită cu verdeață. Am închis ușa, ca să nu îl deranjăm și m-am uitat la Florescu. Ne uitam toți unul la altul și nimeni nu zicea nimic. O colegă poreclită „Ici-șa radio Craiova”, pentru că întotdeauna ne ținea la curent cu tot ce se întâmpla în întreprindere și era vehementă împotriva ardelenilor când se luau de noi oltenii, care îi atacam cu bancurile noastre, l-a întrebat pe Florescu:

— Machia? Acuma ce facem?

Fostul nostru șef ne-a zis să ne ducem fiecare pe rând și să-i prezentăm noului nostru șef dosarele cu sarcinile noastre de servici, ca să știe ce lucram fiecare. Misiune cam dificilă, pentru că nici chiar noi nu prea știam ce lucram, iar Florescu nici atât. S-au dus fiecare pe rând. Rămăsesem numai eu. Mă uit la Florescu și ridic din umeri ca semn de întrebare. Mi-a făcut semn cu capul să mă duc cu dosarul pentru caravană și să-i explic ce și cum. Și a adăugat cu un zâmbet malițios:

— Rugați-l să vă ajute să obțineți camioanele!

Am dat din cap în semn că „Las’ pe mine!” și am intrat la Căpitanu. Nu a mai urlat la mine să ies afară. I-am explicat pe îndelete, foaie cu foaie din dosar, ce miniștri de la București semnaseră, I-am arătat copiile scrisorilor pe care i le trimisesem lui și l-a care nu ne-a răspuns. L-am rugat să ne răspundă la ele acum, pe loc, și i-am dat un pix.

— Au fost adresate chiar către dumneavoastră. Puteți să scrieți rezoluția ici-șa. Și mă duc imediat să le dau mai departe la subalternii dumneavoastră de la fabrică. E nevoie să antedatăm rezoluția? Care modele de camioane considerați că ar fi cele mai potrivite pentru caravană? Cam în câte zile vor fi gata camioanele?

Nu zicea nici pâs. Stătea și asculta, ca lemnul, cu capul plecat. Capul plecat sabia nu-l taie. Așa să credeți dumneavoastră. Ba îl taie. Mă uitam la ceas, cum să mai lungesc prezentarea dosarului, a dificultăților cu obținerea camioanelor și cum se va desfășura caravana prin Africa. Repetam cam aceleași lucruri și l-am asigurat că el era persoana cea mai competentă să ne obțină camioanele și să definitiveze astfel proiectul cu caravana, obținându-le el însuși, prin relațiile pe care le avea la fabrica de camioane. El, care nu mai avea nicio relație acolo. Așa e când tai cuiva capul cu ferestrăul.

— Asta o să vă asigure un demaraj glorios, în noua dumneavoastră funcție aici la noi, spre gloria exportului nostru și a prestigiului României în lume.

Să nu ziceți că sunt sadic. Ca dovadă, m-am plictisit, am ieșit și l-am lăsat să fiarbă în suc propriu. Florescu m-a întrebat din ochi, iar eu i-am răspuns tot pe mutește, ca să nu audă Căpitanu, dacă trăgea cu urechea la ușă. Mi-am reluat lectura ziarului Scânteia, iar cei ce își citiseră ziarul, își învârteau degetele mari, morișcă. La câtva timp după asta, iese Căpitanu din debara ca un glonț, nu zice nimic și pleacă. Peste câteva minute, vine Munteanu, se uită la Florescu și zice:

— La loc comanda!

— Uff! a răsuflat ușurat Florescu făcându-și cruce cu vârful limbii în gură de trei ori.

De atunci am rămas în relații excelente, ca verii olteni.

La început, când m-au angajat, lui Florescu îi era frică de mine și nu avea curaj să-mi dădea vreo sarcină de servici. Toți șefii de birouri aveau obiceiul să vină la servici înaintea subalternilor, pentru ca aceștia să îi salute primii, iar ei să le răspundă la salut în scârbă. Asta făcea parte din strategia lor de a domina. Relațiile sociale între colegi de muncă, prieteni, rude și mai ales în familie, ba chiar între copii la lada cu nisip, se bazează pe dominație. Cine domină și cine se lasă dominat. Asta nu e invenția lui homo sapiens. Așa este la toate mamiferele. Orice herghelie de cai din Camargue (delta Rhonului, unde locuiesc eu acum) are o ierarhie strictă, contestată și reorganizată tot timpul, și este dominată de doi armăsari. Proprietarul ține caii împreună cu taurii, în libertate controlată, și face deosebirea: care este armăsarul șef și care e armăsarul lider. Armăsarul șef este cel mai agresiv în concurența din herghelie. Armăsarul lider e cel care are ideile bune și i le fură armăsarul șef. Armăsarul lider știe unde poate fi azi iarba cea mai gustoasă sau apa mai limpede, știe unde se găsesc plantele ce trebuie mâncate după alte plante, știe unde se găsește ce trebuie mâncat pentru a umple burta ca să țină de foame sau unde se găsesc plantele care să le dea energie la ce le trebuie lor, știe unde se găsesc plantele de leac, se orientează cel mai bine în teren și în situații, observă înaintea celorlalți cai pericolele sau oportunitățile momentului. Armăsarul lider știe să se facă simpatic pentru oameni, ca să îi dea morcovi, mere sau pâine și mănâncă din palmă delicat, fără să te umple de bale. Armăsarul șef vine să fure beneficiile de la lider și îi dă cu copitele ca să îl înlăture. Nu îl lasă pe lider să conducă herghelia, îl bruftuluiește, dar se folosește de cunoștințele acestuia, îi preia inițiativele și le îndeplinește el, ca și cum ar fi ale lui. Liderul e mai inteligent și poate da semnale false, ca să îl facă pe șef să alerge într-o parte, iar el să se ducă în partea cealaltă. Unii cai se iau după unul, alții după celălalt. Caii au o inteligență socială remarcabilă. Armăsarul șef domină prin violență, brutalitate și intimidare, pe când armăsarul lider domină prin cunoaștere și inteligență. La oameni cum e? Noi votăm cu un politician sau cu alt politician, cu deosebirea că nu avem vreun politician la fel de inteligent pe cât poate fi un cal. Iar caii sunt incoruptibili. Ba nu, chiar și caii se lasă corupți cu un morcov, un măr sau cu o bucată de pâine. Poți să agiți un sac cu morcovi sub ochii unui armăsar, când e în plină activitate, încălecat pe cea mai frumoasă iapă din haremul lui, și vei vedea că îl pui în dilemă.

Din prima zi când am început eu la Autotractor, Florescu a venit la ora opt fără un sfert și a fost neplăcut surprins că eu eram deja acolo. Ceilalți salariați se înghesuiau pe poartă la opt fără câteva minute, pentru că la opt fix se închidea poarta și se mai deschidea abia la ora nouă. Erau penalizați cu o oră din salariu. Așa era la Autotractor, nu ca la alte locuri de muncă. M-a salutat cu răceală, iar eu i-am răspuns pe exact același ton. Restul zilei nu mi-a mai adresat niciun cuvânt și am citit ziarul Scânteia nestingherit. Îl cumpăram de la chioșcul de alături, cu 25 de bani. Făcea să plătesc acei bani, ca să nu aibă nimeni curaj să mă întrerupă din lectură. A doua zi, șeful de birou a venit mult mai devreme. Eu deja eram acolo. M-a salutat și mai rece, eu i-am răspuns la fel. De la o zi la alta, el venea din ce în ce mai devreme, eu eram deja acolo și imitam felul lui de a mă saluta. Imitația agasează și exasperează. Până când el a venit la ora șase fix, iar eu eram acolo. În loc de salut, a răcnit mânios, și-a aruncat pălăria și paltonul în cuier. Dacă nu m-a salutat, nici eu nu l-am salutat. Am priceput că a abandonat competiția în care îl atrăsesem fără să își dea seama. Nevasta i-o fi spus să înceteze cu prostiile. Ziua următoare, am ajuns la servici la opt fără douăzeci, iar el a venit cum venea înainte, la opt fără un sfert. Citeam Scânteia, cum spusei, și nimeni nu îndrăznea să mă întrebe ceva. Când ieșea careva dintre colegi, mă uitam la ceas. Când intra, iarăși mă uitam la ceas. Când șușoteau careva ceva, scoteam un carnețel și mă prefăceam că notam. Mă prefăceam că eram discret, iar ei mă supravegheau cu coada ochiului și îi treceau fiorii. Dacă vreun alt șef de birou sau directoraș mă oprea pe coridor și voia să-mi dea vreo sarcină, ziceam să vorbească cu șeful meu. Renunțau. Așa îmi jucam rolul, ca să le fie frică tuturor șefilor de mine și să nu-mi dea careva la glezne. Altă apărare nu aveam. Într-o zi, directorul general și șeful de personal erau plecați în Australia, iar eu nu aveam nicio treabă la editură, ca să mă ducă șoferul directorului general cu Mercedesul la București. Florescu știa că mă aveam bine cu șeful de personal și că directorul general, când era plecat din țară, îmi încredința mașina lui mie și nimănui altcuiva. Nu știa de ce. Toți, din toată ierarhia mai jos decât directorul general și șeful de personal, mă salutau cu „Să trăiți!”. Știau ei de ce. Florescu a profitat că aceștia doi erau plecați în Australia să semneze un contract și mi-a pus pe masă o foaie, o jumătate de A4, un ordin de mutare la un serviciu operativ, să derulez contractul de remorci pentru RDG. Asta însemna groapa cu furnici. Semnat: Bădițoiu. N-am zis nimic și m-am dus la Bădițoiu. Am intrat fără să bat la ușă. Nu l-am salutat. Am rupt în patru ordinul semnat de el și am zis:

— Cineva vrea să scoată castanele din foc cu mâna dumneavoastră!

S-a uitat la mine înmărmurit și nu știa ce să zică. L-am privit țintă în ochi, i-am pus pe masă hârtia ruptă și am ieșit fără să îl salut. M-am întors în birou și am reluat lectura ziarului. Florescu m-a întrebat cum rămâne cu ordinul pe care mi-l dăduse.

— Care ordin?

Și n-a mai zis nimic, nici el. S-a mirat când am venit cu ideea de caravană. Nu se așteptase că puteam avea idei. În cele din urmă, când l-am scăpat de Căpitanu, Florescu nu s-a mai temut de mine și am format o echipă bună. Peste ani, când fusesem transferat la București, am venit într-o delegație la Brașov și am trecut să văd cine mai era pe acolo la camioane. Numai Florescu Ionel mai rămăsese din biroul de Conjunctură și marketing. S-a ridicat, m-a îmbrățișat ca și cum am fi fost colegi de școală și a zis subalternilor să-mi facă o cafea. Aceștia au rămas surprinși, de parcă aș fi coborât din cosmos. Cum să-mi facă ei mie cafea? Nu se făcea cafea la nimeni venit din afară. Și nici nu se găsea cafea. Florescu își adusese cafeaua din Japonia. Nu le dăduse lor din cafeaua sa, iar acum să-și prăpădească din propria sa cafea? Nici la superiorii săi nu le dădea cafea, pentru că aceștia își aduceau propria lor cafea, din țările pe unde se duceau, mai des decât el. El mi-a dat un clasor mic de timbre, în care era seria de timbre cu camioanele Roman, pentru care mă zbătusem să le emită poșta română, ca să ne facem publicitate astfel, pe gratis. Nu știam că fuseseră puse în circulație. Mă întorc înapoi în timp, la izbăvirea noastră de Căpitanu.

Am reluat demersurile pentru caravană. Nu m-am mai dus la fabrică după camioane, ci m-am dus la regiunea de partid, la Mircea Stoianovici, prim-vice-președinte, imediat sub Gheorghe Pană, ăla care ulterior a ajuns în CC. Îl cunoșteam pe Stoianovici de pe când răspundea de economia județului Brașov, când mă trimisese la el Drăgulea, de la ziarul local din Brașov, ca să scriu un articol despre construcția de apartamente cu confort diferențiat. Adică ce bine era cu apartamente de 8 mp, fără niciun fel de confort și cu un weceu comun pentru cele zece colivii de pe palier, unde familiștii locuiau cu copiii într-un fel de papornițe atârnate în perete. Eu însumi am locuit într-o asemenea garsonieră, cu o călugăriță elvețiancă. Dar ea a stat la mine numai doi ani. Odată, a avut probleme cu Securitatea la Otopeni și au făcut-o să piardă avionul Tarom, când s-a dus să își facă avort. Au perchiziționat-o până a pierdut avionul. M-au interogat și pe mine, dar nu am avut consecințe. Am bănuit imediat, prin simplă deducție, cine îi făcuse un denunț mincinos, cum că elvețianca ar fi făcut spionaj și că eu eram doar o acoperire. I-am spus pe șleau acelei persoane că știam că mă lovise pe la spate. Ca să mă convingă de nevinovăția sa, persoana care informase Securitatea a făcut primul infarct. Elvețianca a plecat a doua zi, urcată la avion Sabena de un elvețian de la ambasada lor, care a stat acolo la scara avionului până a decolat. A revenit în țară și nu a avut niciun fel de probleme. Securiștii nu suportau ca informatorii să îi dezinformeze și să îi folosească pentru a își rezolva ambițiile și răutățile lor personale.

Însă nu din cauza elvețiencei mi-au desfăcut mie contractul de muncă, la școala profesională, ci pentru că Radu Ozun, șeful culturii de la regiunea de partid, caracalean de-al meu, avea nevoie de postul meu pentru amanta sa. Ozun mi-a înscenat o anchetă a Securității în biroul directorului școlii. Nu puteau fi securiști adevărați, ci falși, fiindcă nu m-au luat la Securitate și nu m-au întrebat de elvețiancă. Elementary, my dear Watson. Securitatea din Brașov știa de ea, pentru că mă duceam cu ea în fiecare lună la ei să-i pună viza în pașaport. Falșii securiști mă anchetau despre mătușa mea, emigrată legal în Elveția. Nu era nicio legătură între mătușa mea de la Geneva și călugărița elvețiancă de la mânăstirea St. Gallen, din celălalt capăt al Elveției. O fi mică lumea, dar Elveția e mare. Securitatea nu mă întrebase niciodată de mătușa mea, nici chiar când fusesem arestat, la Caracal și anchetat la Craiova, când eram minor. Mă anchetau ca dușman al poporului și trădător de patrie. Așa era moda cu acuzațiile în comunism. După ce am terminat facultatea, nu am mai trecut-o pe mătușa în formularul pe care trebuia să îl completez în fiecare an și să precizez toate rudele și toți prietenii, așa că Securitatea din Brașov nu avea cum să știe de ea. La Brașov, numai Radu Ozun știa de ea, pentru că fusese elevul ei la liceul Ioniță Asan, din Caracal. Falșii securiști ziceau că eu nu mai aveam voie să fiu profesor de română la școala profesională, pentru că aveam rude în străinătate. Ce minciună! S-au încurcat în minciuni și ziceau că postul meu se desființase. Eu ocupasem postul de profesor acolo prin examen de intrare în Brașov. Ar fi trebuit să mă înștiințeze secția de învățământ dacă s-ar fi desființat postul. Când am aflat că postul meu i-a fost dat amantei lui Ozun, trecuse multă apă pe sub poduri. Eu deja fusesem transferat de la Autotractor Brașov la Universaltractor, la București. M-am dus la Ozun și i-am dat cu autograf a doua mea carte, cu prefața scrisă de Radu Theodoru. Și i-am spus cu sadism, ce noroc am avut că nu mai lucram la școala aia profesională și lucram unde lucram, în București. Nu i-am spus că știam, că de la el mi se trăgea. Eu știam de la Radu Ricman, directorul balamucului de la Gătaia, că Ozun era o canalie infectă, cu dinți de viperă otrăvită și să mă feresc de el. Îl cunoștea bine, fuseseră colegi de clasă în liceu și colegi de facultate la medicină. Ozun îl mâncase pe Theodoru, când i-a făcut porcăria pe care i-a făcut-o și l-au expulzat din Brașov, cu interdicția de a mai pune piciorul pe acolo. Cartea mea, vândută la un anticariat pe Net, cică era cu autograful autorului către Ozun. Înseamnă că a murit. Ce credea? Că e nemuritor? Dau eu ochii cu el, dincolo, și îi voi mulțumi din nou, ca și altora, din cauza cărora mi s-a făcut lehamite și am fugit din țară.

La angajare la Autotractor, așteptam să intru la șeful de personal. Stoianovici a venit acolo, m-a văzut în sala de așteptare, m-a întrebat cu evidentă bunăvoință ce făceam acolo și a intrat val-vârtej la șeful de personal. Nici nu am apucat să-i răspund. Pe atunci încă nu știam de ce îmi era așa binevoitor. După ce a plecat el, secretarul a intrat la șeful de personal, la Munteanu, și sunt sigur că l-a informat că Stoianovici mă cunoștea. Asta a prins bine, deși nu mai era nevoie. Angajarea mea fusese aranjată dinainte de a intra eu pe poartă la Autotractor, pentru că Munteanu primise un telefon de la Ștefan Căpățână, șeful de cabinet al ministrului Avram, de la MICMG. Munteanu nu m-a întrebat nimic, nici măcar ce limbi știam, i-a plăcut când a văzut în diplomă și că învățasem germana la Universitatea din Timișoara, și a dat hârtiile mele secretarului său, să-mi facă angajarea. În loc de interviu pentru angajare, sau cum se numește, cum se face la orice întreprindere serioasă, Munteanu m-a trimis la interogatoriul cu maiorul de Securitate, ce răspundea de Autotractor, în ghereta lui de sub scară.

— Rude în străinătate?

— Nu.

— Legături cu cetățeni străini?

— Nu.

— Dacă verific și văd că nu ați spus adevărul, știți ce se întâmplă?

— Nu am cum să știu, dar pot să presupun.

Am presupus că securistul știa, că mințeam la ambele întrebări. Iar el, cred că știa că eu știam că el știa că mințeam. A fost ca o convenție gentleman agreement, încheiată tacit și prin minciuni reciproce. Eu să nu mai țin legătura cu nimeni din străinătate, iar Securitatea îmi trecea cu vederea punctele negre de la dosar, pe care le putea reactiva dacă reluam legăturile sau aveau să mă prindă cu altceva. Aveau nevoie de mine pentru că știam limbi străine și mai ales că eram licențiat în germană. Erau în întreprindere câțiva sași brașoveni, dar partidul voia să aibă pentru germană un român. Nu puteau avea aceeași încredere în dragostea unui neamț față de România, la tratativele cu nemții, ca în atașamentul unui român. După cum mi-a explicat securistul care mă interoga, cât și șeful de personal, sângele apă nu se face. Indiferent dacă e sânge german sau sânge românesc.

Căpățână făcuse liceul tot la Ioniță Asan în Caracal și era de la Rede, ca și bunica mea. Nu i-am spus că știam că el era de la Rede și nici că eu auzisem de Moara lui Căpățână, a bunicului lui, și că moara lor fusese naționalizată, deci avea dosarul putred, burghezo-moșieresc.

Stoianovici venise la Munteanu ca să-i ceară ceva, pentru cineva. Știu pentru cine: pentru o altă amantă a lui Ozun. De impotent ce era, îi trebuiau mai multe amante. Cu timpul, Stoianovici s-a bucureștenizat. A ajuns cel mai tare om de la CSP, direct sub Niculescu-Mizil. Abia când ne-am văzut ultima oară, la București, și știam că nu ne vom mai vedea niciodată, mi-a spus că făcuse liceul la Ioniță Asan și că era din Pestrea, satul de peste Olt, în dreptul satului Slăveni, de unde era tata. Mă plimbam cu Stoianovici prin Cișmigiu și mâncam înghețată la cornet, fiindcă acolo nu puteau fi microfoane în trandafirii din răzoare, ca în trandafirii de plastic de pe biroul lui, și nici în cornetul cu înghețată. Mi-a spus că dăduse telefon și vorbise cu „băieții” să-mi dea viza în pașaport pentru șantierul de la Berlin-Est, unde mă trimiteau de la Vulcan. A zis că altă dată nu va mai putea să îmi obțină viza. A oftat că avea o muncă ingrată și idioată, pe care nici măcar nu era lăsat să o facă așa cum ar fi trebuit și nu știu cum a mai zis, că vorbea în metafore, făcând aluzie la absurditatea planurilor cincinale, pe care le coordona el și la ordinele politice pe care le primea. Nu mai știa cum să le aplice, deoarece erau contradictorii. A mai spus că Titanicul se scufundă și că Sauve qui peut! Avuseserăm aceeași profesoară de franceză. Am priceput că Titanicul era România — așa a și fost, după cum știți — și m-am salvat, am fugit în Suedia. De mult mă frământa gândul acesta. Deja cu un an și ceva înainte, Mircea Sântimbreanu îmi dăduse binecuvântarea lui ca să fug din țară și îmi sugerase Suedia.

În Suedia, am priceput că Stoianovici, din cel mai înalt turn de observație al economiei României, făcuse profeția că sistemul comunist era falimentar economic și politic și avea să se prăbușească. Presupun că el știa ceea ce nu se spunea la ședințele de învățământ politic pentru noi cei mici. Probabil că aflase la Academia politică Ștefan Gheorghiu, că însuși Marx spusese cam așa: Orice sistem și orice organizație se prăbușește din interior, datorită inevitabilelor conflicte interne de interese, ale celor ce alcătuiesc sistemul sau organizația. Noi mâncam înghețată prin Cișmigiu și se ținea scai după noi cineva. Cine? Tocmai colonelul de Securitate — cu numele conspirativ cunoscut de toți: Muncitoru — ce răspundea de Vulcan, de unde mă trimiteau pe șantier la Berlin. Cunoașteți cântecul Tu nu vei merge niciodată singur (You’ll Never Walk Alone) din comedia muzicală Carousel, din 1945. Colonelul era tartorul de la care mi s-au tras multe necazuri mari și tracaserii mărunte la Vulcan. Numai colonelul putuse să-și bage coada, de îmi desfăcuseră contractul de muncă în mod ilegal. Securitatea își perfecționase metodele. Nu mai eram angajat nicăieri. De multă vreme munceam pe un șantier în București, unde nu eram angajat, nu aveam contract și eram plătit ilegal. Mi-a mers bine în ilegalitate. Eram plătit cam de trei ori mai mult, față de cum fusesem plătit legal, ca traducător la Vulcan. Fiindcă de astă dată eram plătit la fel ca muncitorii, iar nu plătit conform studiilor mele universitare.

Când m-au angajat la început la Vulcan, ca traducător pe șantiere în Germania, nu aveau în schemă post de traducător și au scris în contract: inspector de învățământ cu studii superioare. Doamna Sava, de la personal, nu a înțeles bine ce i-a spus Cârciumaru, șeful ei, și mi-a scris în legitimația de servici: inspector de personal, altfel decât în contract și în cartea de muncă. Mă uitam cum scria caligrafic, nu cumva să îmi greșească numele. Am văzut că îmi greșea funcția și am tăcut din gură. E bine să știi să vorbești, dar e și mai bine să știi să taci din gură. Legitimația mea afirma un neadevăr, era deci ilegală, dar aveam un mare avantaj cu ea. Cu asta am deschis uși închise. Am putut intra oriunde, chiar și la editură, unde aveam contract. Intram mereu și într-o unitate militară, unde se depozitau alimente pentru gradele superioare din armată. Aveam un nepot de la Slăveni, care făcea stagiul militar acolo, la crescătoria de porci. El se aciuise acolo printr-un consătean, Petre Dicu, care luase bronz la olimpiada de la Moscova. Știți dumneavoastră cum erau anii aceia grei, când alimentarele erau goale. Ăia de la Vulcan au încurcat borcanele și m-au trimis la Berlin, deși tot ei îmi desfăcuseră contractul de muncă. Nu știa mâna dreaptă ce făcea mâna stângă, ce făcea unul la un birou și altul la masa de alături, deși beau din aceeași canistră de țuică și mâncau toți pe aceeași masă, ca la iarbă verde. Cum făceam noi și puneam pe ușă o hârtie: „Nu deranjați! Ședință.” Iar directorul Vlad Bădulescu semna fără să știe ce semna, și una și alta, oricât de contradictorii erau hârtiile. Nu m-am văietat ce mi-au făcut și nu s-a auzit ce încurcături făcuseră. Totul e să știi să mergi pe burtă, când trebuie. L-am întrebat pe Bădulescu la Berlin cine mă plătea, când eu nu mai eram angajat nicăieri în țară.

— Bă, în ce ilegalități m-au băgat ăștia, mama lor! a zis Bădulescu luându-se cu mâinile de cap. Toată centrala nucleară de la Cernavodă o construim pe ilegalități. Uite așa ne dăm singuri în cap cu bomba atomică. Lasă, că o rezolvăm noi când te întorci în țară, dar să vii bine pregătit cu argumente! a zis el făcând semn cum să car sacoșe cu ambele mâini și să deschid ușa cu capul.

Adică pregătit cu multe cadouri. Vulcaniștii își bătuseră joc de mine, așa că și eu mi-am bătut joc de ei. I-am lăsat în baltă, când aveau mai mare nevoie de mine și nu știau că ajunsesem la Stockholm. I-am făcut să creadă că mă dusesem la Praga, unde șeful de șantier ceruse să vin la el, fiindcă avea nevoie de mine ca să poată comunica cu partenerii cehi în germană și să deschidă șantierul. Eu învățasem și limba cehă, când mai lucrasem la Praga. După cum zicea Ionel Florescu, primele câteva limbi străine sunt mai greu de învățat, iar după aceea, următoarele devin mai ușoare. Șeful de șantier de la Berlin, Velescu, cu un întreg alai de șefi de la Vulcan și de pe nu mai știu unde, veniți de la București pentru predarea centralei termice, nu îl credeau pe șeful de șantier de la Praga că nu eram la el. Mai lansasem prin telefon acasă și informația falsă că mă întorceam la București între două avioane, pentru cartea de la editură. Asta mi-a dat un răgaz de câteva zile, să recuperez manuscrisul blocat la etajul opt de la Casa Scânteii, adică la cenzură, și să-mi rezolv prin telefon încă alte treburi la București.

Colonelul Muncitoru m-a întrebat cine era ăla cu care mă plimbam ieri prin Cișmigiu. Iar eu i-am răspuns, că la fel mă întrebase ăla: „Cine e ăsta care se ține scai după noi?” Stoianovici nici nu băgase de seamă că se ținea securistul după noi.

— Și ce i-ai spus?

— Ce era să-i spun? am ridicat eu din umeri și l-am lăsat cu ochii în soare.

Colonelul nu s-a lăsat bătut și m-a întrebat despre ce am discutat cu ăla. I-am spus, că îmi spunea bancuri.

— Cum așa, bancuri? Și ce bancuri ți-a spus?

Cu toată amabilitatea, i-am spus colonelului un banc pe care mi-l spusese dirijorul Mircea Cristescu, de la Ateneu: La un festival internațional de șlagăre, pe locul doi ies BG-boys, iar pe locul întâi ies KGB-boys, cu cântecul You’ll Never Walk Alone! Colonelului i-a plăcut bancul. El știa măcar atâta engleză, pentru că ni se lăudase la noi în birou, când ne dijmuia țuica și mâncarea de pe masă și zicea că fusese în misiuni prin Occident și chiar consul la ambasada României din Albania, de unde fusese mutat disciplinar „aici la voi, la nebuni” — adică la noi, la Vulcan — din cauză că îi rupsese dantura lui Enver Hodja, sultanul roșu, pentru că ăla îi violase fata. Noi nu puteam ști dacă spunea adevărul, pentru că nu se putea ști dacă se îmbătase, dacă se trezea din beție sau doar se prefăcea, ca să ne dezlege limbile. I-a plăcut bancul, s-a umflat în pene și a înghițit gălușca. Apăsasem pe butonul de umflat în pene.

Revin la caravana de la Brașov. În loc să cer eu camioanele de la fabrică, de la noul director, care o fi fost ăla, Stoianovici a dat telefon acolo. Ne-au scris imediat că au aprobat camioanele. Când să plece caravana în jurul Mediteranei, nu ne-au aprobat-o cei de la ministerul de externe. Nimic nu putea trece prin frontieră din Israel în Egipt. Un coleg de birou ne-a spus bancul cu soldatul care trecea zilnic frontiera, cu un rucsac plin de nisip și încă un sac cu nisip în atașul de la motocicletă. Grănicerii egipteni îi verificau în fiecare zi conținutul sacilor și râdeau de el că făcea comerț exterior cu nisip, iar el de fapt făcea contrabandă cu motociclete. Și multe alte bancuri, ieșite atunci pe tema asta. Pentru că noi întâmpinăm „teroarea istoriei” — de care se vaietă Mircea Eliade — cu bancuri, iar la bancuri nu ne întrece nicio țară, din toată istoria omenirii. Am comutat caravana cu produsele aprobate, să ajungă în India. Stoianovici mi-a spus că obține el aprobarea de la ministerul de externe, și că el însuși va fi conducătorul caravanei, șofer pe ARO, și că mă ia pe locul de la dreapta lui, translator.

 Bine și așa, puteam fugi din India cu vreun avion la Paris. Nu o să am bani de bilet pentru avion, dar o să călătoresc pe aripa avionului, cum mai călătorisem pe vagoanele de tren, când se mai putea, că pe urmă au pus sârma. Caravana a plecat la drum spre India fără Stoianovici și fără mine. Șoferii noștri au ajutat populația din Pakistan, că erau inundații — musonul — iar ei aveau experiență de când ajutaseră lumea la inundațiile de la noi. Românii noștri au fost dați la televizor în Pakistan pentru eroismul și generozitatea lor. Președintele Pakistanului le-a mulțumit personal, la palat, și a dat mâna cu ei. Asta da marketing, nu ce făceam noi la Brașov. Pakistanezii au vrut să le cumpere produsele. Șoferii noștri nu erau comercianți, ci ofițeri de Securitate în salopete de șoferi. Au venit ai noștri de la agenția comercială din India vecină, alți ofițeri de Securitate în costumație de civili, și au făcut contract cu pakistanezii, să le vindem motoare cu șasiuri pe roți. Au plecat de la Brașov convoaie cu mii și mii de camioane, doar șasiul și motorul, cu șoferul într-o cabină improvizată din cartoane, de ziceai că era cabină de telefon din Oltenia sau altceva, nu spun ce. Nu știu cum se întorceau. Presupun că unii din ei se întorceau, pentru că lăsaseră acasă familia ca garanție. Pakistanezii făceau din șasiurile alea autobuze fără acoperiș, fără uși, doar o platformă cu niște bănci, pe care călătorii stăteau călare. Femeile din Pakistan oricum nu circulau cu transportul în comun.

Printre ultimele trăsnăi, din multe câte le-am făcut înainte de a fi transferat de la Brașov la București, am propus un congres internațional la nivelul cel mai înalt. Să invităm la București, pe banii României, o mie de participanți. Toți șefii de state, din toate țările de pe glob, cu miniștrii lor de război, de afaceri externe și de comerț exterior, la un congres pentru pace, dezarmare și cooperare între popoare. Sau vreun congres pentru ecologie și sănătate ori altceva la fel de măreț și fără importanță. Să le punem la dispoziție în cele două săptămâni cât va dura congresul, câte o Dacie cu un șofer, ca să-i ducă să vadă frumusețile peisajului patriei noastre și mai ales frumusețile barurilor de noapte, apoi, la plecare, să le dăruim Dacia aceea. Le-o trimitem la vreun distribuitor de al nostru din capitala țării respective, să o ridice pe gratis de acolo. Desigur că nu o să vină niciun șef de stat și niciun ministru, dar o să delege pe altcineva în locul lor, fie chiar și pe cel mai de jos din ierarhie, n-are importanță. Iar Daciile noastre o să le dea copiilor lor, secretarei sau femeii de serviciu, însă e bine și așa, ca să se audă de Daciile noastre. Nu aveam nicio publicitate pentru Dacii, nicăieri în afara țării, deși exportam zeci de mii. Știu, pentru că lucram la serviciul care ar fi trebuit să facă publicitatea. Pe la aprobări, la ministerul de comerț exterior, ziceau că era cea mai proastă idee posibilă și că astfel ne vom face reclamă proastă. Ziceau că armăsarul bun se vinde din grajd și nu are nevoie de publicitate. Florescu era entuziasmat de proiectul meu și spunea că o reclamă proastă e mai bună decât nicio reclamă. Am obținut toate aprobările și apoi a venit o reorganizare. Așa veneau reorganizările, una după alta. La fel cum zicea bancul, că scuturi copacul de pe trotuar, de la berăria Dunărea, toate vrăbiile zboară și revin la loc, însă fiecare pe altă cracă.

Exportul de tractoare a fost aruncat la București, cel de Dacii tot la București. Camioanele au rămas la Brașov. Mereu venea careva cu zvonuri de speriat, că exportul acestor produse fusese aruncat la Suceava, la Gurahonț sau la Mierlești. Toți cei care fuseseră trimiși de la București la Brașov, când înființaseră Autotractor, aveau familiile în capitală și făceau naveta săptămânal sau mai des. Nu le-a dat voie să se întoarcă în capitală, ca angajați la ICE Universaltractor sau la ICE Dacia. Posturile de la București fuseseră create pentru alții. Acesta era scopul secret al reorganizării. Bieții familiști au fost dați la biroul de export de la uzina de tractoare sau la cea de camioane, din Brașov. Eu am fost singurul pe care l-au transferat forțat, drept în oala cu… ce era pe Lipscani, la București. Eu nu eram însurat, nu locuisem niciodată în București și nu aveam buletin de capitală. Mi-au făcut buletin de București, în baza ordinului ministrului. Tot răul, pe care mi l-au vrut unii, s-a întors spre binele meu și spre turbarea lor. Ritmul de lucru de la Universaltractor era călduț și comod, râvnit și invidiat de cei rămași la Brașov, de unde nu mai puteau fi trimiși prin străinătățuri și urmau să îi mănânce ăia de la uzină, cu sare și cu piper. Noul meu șef mi-a dat sarcina să înmânez reprezentanților comerciali ce plecau la post în străinătate o foaie cu lista de sarcini pe care să le îndeplinească. Același text standard îl primeau de la toate celelalte întreprinderi de export pe care aveau să le reprezinte. La întoarcere, trebuiau să-mi prezinte raportul de activitate. Nu îmi prezentau niciun raport, fiindcă nu îndepliniseră niciuna din sarcinile de pe listă. Misiunea mea era să scriu rezoluția că să fie penalizați cu 15% din salariu pe ultimele trei luni. Își prezentau argumentele la șeful meu, însoțite de o sticlă de whisky, iar acesta le diminua penalizarea la 10%. Directorul general le diminua la 5%, iar apoi își mai prezentau argumentele de rigoare pe la minister și scăpau de orice penalizare.

Congresul acela de pace, de potroace sau de ce o fi fost, s-a ținut. În loc de o mie de participanți și de Dacii, cum scrisesem eu în propunere, s-au aprobat doar cinci sute. Dacă propuneam zece mii, ar fi aprobat cinci mii? În loc de două săptămâni, au aprobat numai una. Acum lucram la București, pe Lipscani la nr. 19, colț cu Calea Victoriei, vizavi de fostul magazin Lafayette, numit sub comunism 50 de magazine la un loc, iar după ce au venit pompierii 50 de magazine dintr-un foc. Vedeam cum circulau ca la raliu Daciile bleu-congres. N-am obținut pentru asta nicio apreciere, niciun cuvânt, de la nimeni.

La fel ca și pentru creditul din Chile, pe care am propus cum să îl recuperăm, după ce căzu regimul lui Allende. L-au recuperat conform cu strategia propusă de mine. Simplă ca oul lui Columb, dar eficace. Noi pregătiserăm vizita lui Ceaușescu în America de Sud. Trimiseserăm în Chile patruzeci de mii de tractoare, patruzeci de mii de camioane Roman, patruzeci de mii de Dacii, zece mii de combine Gloria, microbuze Tudor Vladimirescu, buldozere și nu mai știu ce utilaje agricole. Plus ce mai trimiseserăm în celelalte țări, pe unde s-a mai dus el în America de Sud. A crezut că putea el să sfideze doctrina Monroe, iar americanilor o să le fie frică de el. Pe 11 septembrie 1973 dimineața, Ceaușescu trebuia să decoleze din Columbia sau Bolivia, ori cam așa ceva și să aterizeze la Santiago de Chile, dar i-a luat-o înainte Pinochet. De la asta se trage 11 septembrie 2001, cu avioanele în World Trade Center. Toate celelalte întreprinderi românești de export au procedat la fel cum le-am scris noi, cu ocol prin minister, cum să facă și au recuperat creditul. Însă eu, în loc de participare la cașcaval sau măcar o mână caldă de la Degeratu, am beneficiat de represalii, de la un bou din ministerul comerțului exterior. Totuși am navigat bine și l-am nimicit pe boul ăla, care s-a străduit un an de zile să mă distrugă. Cine face, facă-i-se! Am avut noroc că mi s-au deschis de la sine norii negri de pe cer și posibilitățile. Răzbunarea e un fel de mâncare ce se mănâncă rece, la cotitură.

S-o mai povestesc și pe asta? Sau parcă mi se pare că am povestit-o deja în Barca veselă — Românie, dulce copilărie. Nu mai știu ce a ales și ce nu a ales editura Alcor din ce mailuri le scriam, când am corespondat, cât s-au chinuit cu tehnoredactarea la cartea Miorița — Izvorul nemuririi și cu încăpățânările mele. Hai să vă povestesc, pentru că Barca veselă e o carte prea groasă, și librarii spun că grosimea ei descurajează cumpărătorii. Nu le-a spus nimeni că ar putea să o citească și pe sărite, pentru că eu scriu în structură narativă ciclică, încât se poate citi începând de oriunde, chiar și cu sfârșitul. Am făcut această precizare doar pentru Miorița, unde nu mai sunt amintiri, ci o analiză cu totul altfel decât au făcut alții.

Mă trimiseseră la un curs de marketing la Ministerul de Comerț Exterior, la care ar fi trebuit să participe numai directorii generali din toate întreprinderile de comerț exterior. Nu era să se ducă la o tâmpenie de curs directorul nostru, care era membru în CC. A delegat sarcina asta adjunctului său și astfel a fost aruncată din ce în ce mai jos pe ierarhie la șeful meu, apoi la mine, cel mai de jos din Universaltractor. Nu îl puteau trimite la curs de marketing pe portar. Cursul se încheia cu o lucrare despre cum am aplicat noile cunoștințe de marketing, pentru promovarea exportului întreprinderii. Șeful biroului de Conjunctură și marketing, Drăgan, care îmi aruncase pisica moartă peste gard în grădina mea și m-a trimis la curs în locul lui, mi-a zis să scriu despre recuperarea creditului din Chile, cu toate că asta fusese înainte de a mă trimite el la curs. Dobitocul de Isbășescu ne ținuse cursul, vorbind non stop opt ore pe zi, șase zile pe săptămână, cinci săptămâni. Din ce cauză fusese pedepsit astfel? De chinuit la creieri ce era, nu mi-a aprobat lucrarea, sub pretextul că erau idei fanteziste. De unde o fi știut el că eu aveam în podul casei un cufăr încărcat cu idei fanteziste, înghesuit cu genunchiul? Aflase de la un coleg de curs că ăla, în prima pauză din prima zi de curs, cumpărase de la librăria Sadoveanu cartea mea de debut. Eu încă nu știam că apăruse în librării, chiar tocmai în acea zi. Așa cad uneori zarurile. Probabil că l-a scos din sărite, să vadă că i-am scris ăluia un autograf, iar lui nu i-am dat cartea. Ăla o cumpărase, nu i-o dădusem. Încă și mai mult s-a înfuriat când i-am spus că eu, în ultima zi de curs, nu puteam veni, pentru că eram programat la primăria de sector să mă căsătoresc. Mi-a interzis să lipsesc de la curs. Cum să pierd programarea de la însurătoare? Un coleg de curs, director adjunct la o întreprindere de comerț exterior, care nu s-a putut eschiva delegând vreun subaltern, probabil fiindcă urma să fie catapultat, a propus să recuperăm acea zi, micșorând pauza de prânz, ca să terminăm cu o zi mai devreme și să poată veni la cununia mea toți colegii de curs, cât și el, profesorul. Boul de Isbășescu nici nu a vrut să audă, s-a înfuriat, i se îmbățoșa limba în gură și făcea spume. Drăgan a zis să-l bag undeva pe „Izbășinescu” cu interdicția lui și a trimis la cununia mea toți colegii mei de birou. După care ne-am dus la restaurantul Reșița din Calea Rahovei și nu ne-am mai întors la birou, că era sâmbătă. Pe atunci se lucra și sâmbăta. Drăgan, fiind șef de birou, nu a putut veni. A rămas să păzească telefonul. Cum spuneam, Isbășescu n-a vrut să-mi aprobe lucrarea, iar Drăgan i-a trimis o scrisoare semnată, ștampilată, prin registratură, în care îl informa că lucrarea mea nu era fantezie, ci se aplicase în realitate. Isbășescu a zis că, în acest caz, eu am călcat legea secretului de Stat, pentru că i-am adus lucrarea eu însumi și nu i-am trimis-o prin poșta militară. Drăgan i-a trimis încă o scrisoare și l-a informat că nu era secret de Stat, întrucât partenerul extern cunoștea asta, iar acțiunea era încheiată și ieșise de sub incidența legii secretului. Scrisoarea a fost semnată de directorul general Mihail, membru în CC, însă asta nu l-a impresionat pe boul. Boul m-a reclamat la Securitate. Securistul din întreprinderea noastră i-a spus lui Drăgan să-mi spună, că să nu am nicio grijă, nu o să fiu arestat, iar Isbășescu era un tâmpit și nu știa ce vorbea. Nevasta lui divorțase de el și nu mai găsea nicio fraieră. Îl mutaseră de la birourile operative la biroul de învățământ al ministerului, creat special pentru el, fiindcă făcea numai prostii, zăpăcea borcanele și treburile. La învățământ nu mai avea ce prostii să facă. Ba uite că făcea prostii. L-ar fi dat ei afară de multă vreme, dar sora lui Isbășescu era nevasta unuia sus-pus, un „grande”. Grande de Dâmbovița. Drăgan era secretar de partid și a vorbit cu omologul său de la ministerul de comerț exterior și cu securistul de acolo. Nu aveau cum să-l influențeze pe Isbășescu să-mi aprobe lucrarea și să-mi dea certificatul de absolvire. Nimeni nu se putea înțelege cu el. Era căzut în cap și gata, punct. Bâtcă, șeful personalului, îmi spunea mereu să fac cumva și să îi aduc certificatul, că altfel îmi face imputație pe leafa din perioada cursului și îmi desface contractul de muncă. Nu se putea face nimic împotriva boului. Așteptam să treacă timpul, cum așteaptă Ghiță morocănosul Ignatul și cuțitul.

Și vine al patrulea congres internațional de marketing, la București. Eu fusesem pionul principal la organizarea precedentelor două, la Brașov. M-am menținut pion și în rivalitățile de la București, pentru al patrulea congres. Vin listele cu participanții. Îl văd pe Isbășescu pe listă. L-am tăiat de pe listă. Colegul cu care verificam listele m-a întrebat:

— Pe ce motiv?

— Pe motiv că nu corespunde.

Tăiat a rămas. Listele au fost date cuiva, să trimită invitațiile. Vine ziua congresului. S-a ținut în amfiteatrul de la ASE, din Piața Romană. La intrare, Isbășescu, cu coada pe sus, dădea din aripi și se vânzolea să intre, dar nu putea, pentru că nu avea invitație. Se certa cu gărzile alea cu aparat auditiv în ureche și le scotea ochii cu legitimația de servici, că el era marele zmeu de la minister. Gardienii îi cereau invitația. El m-a văzut lângă ei, cu ecuson de organizator. Îl așteptam zâmbind cu gura până la urechi. Asta era cotitura la care îl așteptam. Îmi zicea mieros să le spun că îl cunosc și că garantez pentru el că e de la minister. Ei nici nu se îndoiau că era de la minister, nu asta era problema, ci invitația. Dar așa sunt cei ce manipulează oamenii, o dau cotită și păcălesc pe cine pot ei. Poți să descoperi imediat dacă cineva e viclean, fățarnic și manipulator din fire, cam așa: îl întrebi ceva, de exemplu câți kilometri sunt până în cutare loc și îți răspunde că vreo jumătate de oră. Îi ceri o precizare spațială și vine cu o aproximare temporală. Manipulatorii ne zăpăcesc cu confuzia coordonatelor, cu confuzia noțiunilor, redefinesc lucrurile sau situațiile, inversează totul în favoarea lor și fac numai încurcături, pe care nimeni nu le mai poate descurca. Sunt bolnavi la cap și au forța să transfere boala lor la cei din imediata lor apropiere. E singura lor soluție ca să se abțină temporar de la înecul în propria lor schizofrenie. Până sunt izolați de către toți și abia atunci, când nu mai găsesc victime pe care să le seducă cu fățărnicia și cu șarmul lor îndoielnic, atunci li se dezlănțuie schizofrenia, îi doboară și nu se mai pot ridica. Zdrahonii de gardieni ar fi fost flexibili, s-au uitat la mine, așteptând să le spun dacă să îl lase să intre. Am dat din cap cu fermitate să nu-l lase să intre. I-am spus lui Isbășescu să îi ducă șefului meu certificatul că am absolvit cursul. Desigur, a zis el, cum să nu, se va duce la pauza de la prânz.

— Nu! Acum! Și să veniți cu adeverință scrisă de șeful meu, că a primit certificatul și că totul e cum trebuie să fie! Să fie scrisă de mână și să nu-i falsificați scrisul, că eu îi cunosc scrisul!

Bine, o să se ducă la pauză, ca să nu piardă deschiderea congresului, că se făcuse ora să înceapă. I-am întors spatele. Știți ce argument convingător e acesta? S-a dus glonț, ca din pușcă, și a venit mai repede decât credeam.

— Unde e adeverința scrisă de șeful meu?

— N-a vrut să-mi dea.

— Nu vă cred. Nu intrați!

Isbășescu — miau, miorlau, că mă roagă din tot sufletul. În spatele lui Isbășescu, colegul meu de birou, Țurlea. Țurlea mi-a făcut semn că ăla venise și îi dăduse lui Drăgan certificatul. Cu toate acestea, nu am vrut să-l las să intre.

— Așa ne-a fost vorba? s-a rățoit Isbășescu. De ce nu vă țineți de cuvânt?

— Nu v-am promis că vă las să intrați, dacă duceți certificatul! Nu ne-a fost vorba așa.

— De ce nu sunteți corect? a insistat el.

Cine vorbea de corectitudine. Avea talent la inversarea realităților, ca hoțul care strigă prindeți hoțul. Țurlea, din spatele lui, îmi făcea semne disperate să-l las pe Isbășescu să intre. Ce o fi fost în capul lui Țurlea? Hai să treacă de la mine. Am zis gărzilor și l-au lăsat. Țurlea mi-a făcut semn că vrea să intre și el. Am zis să intre și Țurlea. L-au lăsat. I-am dat lui Țurlea un ecuson să și-l scrie, ca să și-l pună în piept. Isbășescu a vrut și el ecuson.

— Și eu, și eu!

— Nu!

— Dați-mi și mie! Hai, că vă rog frumos!

— NU!

Isbășescu fusese inflexibil, iar acum se milogea, se umilea. Nici măcar nu avea demnitate și respect pentru sine însuși. Cum să îl respecte cineva, dacă el nu se respecta pe sine însuși? La ce i-a folosit ceea ce îmi făcuse până atunci? Ce avantaj își închipuise el că putea avea, când refuza să îmi dea certificatul? Ce câștiga el dacă mi se imputa salariul pentru perioada cursului și aș fi fost dat afară de la Universaltractor? Țurlea i-a făcut semn unui zdrahon care supraveghea gardienii și i-a spus că individul se strecurase prin filtru. Zdrahonul i-a cerut lui Isbășescu invitația. N-avea. Păi că să vezi, că așa și pe dincolo. Îmi zicea mie să îi explic ăluia. Eu îl priveam cu aceeași seninătate și neclintire ca Sfinxul din Bucegi. Zdrahonul și cu Țurlea l-au ridicat de subțiori și l-au dus frumușel pe sus în debaraua pentru mături de sub scară. Țurlea, conform ordinului primit de la Drăgan, l-a anesteziat cu câteva zdravene argumente abdominale, să tacă și să stea acolo, culcat. Zdrahonul a înțeles consemnul profesional al lui Țurlea, l-a ajutat să-i lege mâinile la spate cu cureaua de la pantaloni și i-au proptit în gură cârpa de frecat podelele, ca să fie cuminte. După ce a intrat toată lumea în amfiteatru, au venit unii în halate albe și l-au luat pe targă, bine legat de mâini și de picioare, ca să nu cadă, că adormise cu cârpa în gură. Țurlea nu intrase în amfiteatru la congres, ci rămăsese în hol, să aștepte halatele albe și să intervină dacă se trezea argumentatul. După aceea s-a întors la Drăgan, să-i dea raportul, cum a îndeplinit ordinul. Isbășescu călcase în picioare semnăturile, prestigiul și onoarea lui Drăgan. După câteva zile, s-a terminat congresul. Abia atunci l-a întrebat Securitatea pe protectorul lui Isbășescu dacă într-adevăr era cumnat cu boul, care era în cercetări de câteva zile și nopți. Protejatul avusese un comportament recalcitrant, haotic și agresiv în timpul cercetărilor, mințea tot timpul, iar anchetatorii nu aveau cum să creadă că „un asemenea element” putea să aibă un așa înalt protector. Anchetatorii au făcut un compromis. L-au iertat de pedeapsa cuvenită pentru încălcarea legalității, intrând la congres fără invitație și au pus condiția că nu mai poate lucra în ministerul, unde își compromisese dosarul prin comiterea unei ilegalități așa flagrante. Ca și cum numai el intrase fără invitație. Cumnatul l-a plasat pe Isbășescu la Ambasada României din Kenia. Protejatul, știindu-se protejat, s-a dus cu mașina corpului diplomatic într-o rezervație naturală, a tras cu pușca și a ucis nu știu ce animal. Drăgan aflase că a tras și în paznicii africani, dar nu știa suficient de clar, dacă i-a nimerit sau nu. Era să iasă scandal diplomatic. Drăgan ne-a spus. Boul a fost dat jos de la Ambasada din Kenia și mutat disciplinar la Ambasada României din SUA. Dat jos, în sus. Râdea Drăgan că în America erau mulți africani și era voie să tragi cu pușca pe stradă. Cică ultima dată a fost văzut certându-se cu niște polițiști americani pe stradă și l-au îmbarcat. Ambasada l-a dat dispărut, iar poliția americană nu l-a găsit. Nu aveau nicio informație că s-ar fi certat cu polițiștii și ar fi fost îmbarcat. Doar ăia au putut avea ac de cojocul lui. La așa cojoc, așa ac. Isbășescu nu știa engleza și nicio altă limbă, ca să le spună polițiștilor americani ce cumnat avea el la București. Ceea ce desigur că i-ar fi impresionat așa de tare, încât ar fi râs. Cumnatul o fi răsuflat ușurat, că a scăpat de acest lost in space, ca un bolovan legat de gât, pe care îl ținea în spinare. Drăgan ne-a spus astea și se bucura. Dar ce mă bucuram eu. Și Țurlea. Am făcut echipă bună, toți trei.

Țurlea a fost împușcat pe stradă, ziua, în Canada, unde se dusese la tratativele cu Laverda, în legătură cu combinele Gloria, care se făceau la uzinele Semănătoarea, pe malul Dâmboviței. A rămas neclar cine și de ce l-a împușcat. Ai noștri desigur că au aflat, dar au omis să-l informeze pe Drăgan. Soarta combinelor noastre era mai importantă decât soarta lui Țurlea al nostru.

Cam aceeași procedură ca în Canada mai fusese aplicată la Praga, cu un coleg de la ICE Dacia, din Lipscani, care s-a dus să semneze contractul pentru Dacii. Cehii refuzaseră oferta rușilor pentru Lada și Moskvici 1500 și voiau Dacii. Cehii ne iubeau după intervenția lui Ceaușescu în favoarea lor și știau de sacoșele cu mâncare lăsate de bucureșteni pe trotuar la ambasada Cehoslovaciei, pentru turiștii lor, care își terminaseră concediul la Marea Neagră și nu știau încotro s-o ia, spre America sau spre Australia. Era prea curând după invazia rușilor în Praga, ca să cumpere cehii Moskviciuri. ICE Dacia a trimis la Praga doi români, dintre care unul avea împuternicirea să semneze contractul iar celălalt era doar așa, ca să nu fie ăla singur. Cei doi au fost cazați separat. Pe unul la hotel, iar pe cel cu împuternicirea să semneze contractul, la un particular care avea convenție cu hotelul. Luni dimineața, când cel cazat la particular trebuia să vină să semneze, nu a venit. L-au găsit mort în cada de baie, fără apă și fără nicio urmă suspectă pe corp. Am fost toți la Otopeni, când l-au adus în sicriu metalic. De la avion, l-au dus unii, nu ni s-a spus unde. Nici măcar familia nu a avut voie să-l vadă. Toți ceilalți, care au mai primit ordin să se ducă la Praga să semneze contractul pentru Dacii, au refuzat. Nemaiavând altul, mi-au dat ordin mine să mă duc la Praga să semnez. Eu, care nu mai semnasem niciodată nimic, nu eram la ICE Dacia și eram „netransportabil”, întrucât aveam rude în străinătate. Am refuzat. Cel mai ferm refuz este să nu zici nimic și să râzi în hohote. Anul următor, cehii au acceptat Moskviciurile. Nu știu cine și-o fi băgat coada în Canada, cui nu i-o fi convenit contractul cu Laverda, pentru Gloria noastră.

Nu am înțeles niciodată cum pot fi unii oameni atât de proști — oricâte studii superioare, talente sau funcții înalte ar avea — încât să facă rău altora fără niciun motiv, doar din plăcerea de a face rău. Ca și cum a face rău ar putea fi o plăcere. Dacă alte plăceri nu au… Descreierați ca Isbășescu psihopatul sau ca mulți alții cu un ego deformat, care se cred că ar fi ceea ce nu sunt, nu se văd pe ei înșiși în oglindă și nu văd nici pe ce lume trăiesc. Desigur că au ei motivele lor lăuntrice, psihice, inconștiente, ca invidia, frustrările, nenorocirile din copilărie, complexele de inferioritate sau ce boală o fi în capul lor sec, însă nu au vreun motiv concret, adică vreun beneficiu palpabil. Nu le folosește la nimic. Ba chiar dimpotrivă, le dăunează, pentru că faptele rele ricoșează și se răsfrâng asupra făptașului. Există un fel de echilibru ecologic în societate, o ecuație a binelui și răului. Filozoful stoic Musonius Rufus spunea că: dacă faci răul cu plăcere, plăcerea trece și răul rămâne, iar dacă faci binele cu durere, durerea trece și binele rămâne. Desigur că așa este, mai ales în teorie. Asta cam sună a înțelepciune de trei parale și miroase ca catehismul din biserica catolică. Însă practica ne învață mult mai multe. Toți cei care mi-au făcut rău, răul lor s-a întors spre binele meu, iar ei au turbat. Unii s-au sufocat de mânie, a colcăit în ei otrava acumulată la creieri și au crăpat. Le-a plesnit ceva la bibilică sau au făcut infarct. Când cineva ne face rău, trebuie să îl nimicim ca pe o libarcă. Metoda cea mai simplă și mai eficace este să îi întoarcem spatele și să îl lăsăm să cadă — sau să îl ajutăm să cadă — prin propria lui greutate, ca la luptele japoneze sumo. Să continue cu țambalul până se poticnește și se prăbușește. El va crede că ori nu știm, ori că nu ne pasă, ori că l-am iertat. Așa e și creștinește, să iertăm. Însă, cel ce face răul nu se comportă creștinește, nu se încadrează în paradigma creștină și nu suportă să îl iertăm sau să nu ne pese. El vrea să ne vadă suferind de răul pe care ni l-a făcut. Sadismul e singura lui satisfacție, să se hrănească cu otrăvuri. Otrava e pentru el mai dulce ca mierea. Ca acel papă din Evul Mediu, ce se hrănea cu mici doze progresive de otravă, ca să devină imun. Omul rău, văzând că noi nu suferim, va suferi el în locul nostru. Și va suferi cu mult mai mult decât a vrut el să suferim noi. Asta îl va măcina zi și noapte, toate nopțile lui. Se va gândi numai la noi, și la altceva nu se mai gândește. Ori crapă de la început, dintr-un șoc, ori se mistuie cu încetul, la foc moale. Faptele rele se întorc ca un bumerang. Nu e nevoie să scoatem cuțitul la ei. Indiferența ucide mai sigur decât orice armă și nu lasă dovezi juridice. Le vine lor vremea! Mulțumesc din inimă celor ce mi-au făcut rău, așa cum mulțumeam din inimă partidului, când cântam la cor. La ce le-au folosit nemernicilor ăia acele coruri?

Pe de altă parte, când am făcut bine cuiva, nu mi-am auzit mulțumiri. Niciodată. Făcând bine altora, mi-am bătut singur cuie în talpă. Le-am făcut binele nu ca să aștept vreo recunoștință, ci fiindcă așa e bine, să facem bine la toți. Dar nici nu m-am așteptat să îmi devină dușmani și să mă lovească pe la spate. Dacă nu au putut să mă atace fățiș, mi-am auzit calomnii sau mi-au făcut denunțuri mincinoase la Securitate. Sau denunțuri adevărate. Un vecin din bloc și-a vândut apartamentul la Stat și aștepta să-i dea pașaportul, ca să emigreze legal. Nimeni dintre sumedenia lui de prieteni nu voia să-l primească să locuiască la ei, fiindcă era „contagios politic”. Nu s-a dus să locuiască la părinții săi, pentru că ei nu-l puteau duce cu mașina, cum îl duceam eu prin tot Bucureștiul pe la prietenii de care își lua rămas bun. L-am primit și a locuit la mine cu soția și copilul trei săptămâni, masă și casă gratuit. Drept mulțumire m-a turnat la Securitate că locuia la mine și m-am pomenit cu perchiziție de la Securitate, ca să mă prindă în flagrant delict că îl găzduiam. Am scăpat ca prin urechile acului, dar asta e altă poveste. Vorba lui Nichita Stănescu: „Nu mor caii când vor câinii.” Cei cărora le făcusem bine, nu au suportat că le-am făcut bine. Faci cuiva bine și nu te iartă. Nu te iartă că l-ai ajutat și astfel s-a simțit inferior ție. De la tot felul de canalii mi s-au tras tot felul de necazuri. Le mulțumesc. Ei sunt cine sunt ei, acolo unde or fi acum, iar eu sunt aici unde sunt și sunt cel ce sunt. Însă eu nu îi urăsc, ci am toată compasiunea pentru astfel de oameni, fiindcă așa sunt ei, slabi la cuget și nefericiți. Nu e vina lor că nu sunt întregi la cap. Așa au fost oamenii dintotdeauna. Știm de la Plutarch, din Viețile paralele, că la greci și la romani, cei mai destoinici dintre ei, al căror nume a rămas în istorie, pentru că au făcut cel mai mare bine tuturor celorlalți compatrioți, care au scăpat patria de la vreo invazie, au biruit în războaie de apărare sau de cucerire sau au săvârșit alte fapte bune pentru ai lor, au fost acuzați ca trădători de patrie și condamnați la moarte ori expulzați din patrie prin hotărâri unanime sau au fost înjunghiați mișelește. Unii au fot nevoiți să fugă în străinătate, ca să scape de răutatea și nerecunoștința celor cărora le făcuseră bine. Nu s-a schimbat nimic, de mii de ani. Nu homo sapiens a inventat nerecunoștința. Nerecunoștința nu este un fenomen social, ci zoologic. Sunt câini care mușcă mâna celui ce le dă să mănânce. Nerecunoscători sunt și șerpii.

Colonelul Muncitoru era din garda veche, de pe vremea lui Drăghici. A continuat să se ocupe de Vulcan și după ce fusese trecut în rezervă în 1981. Știa, că de la mine i se trăgea, când a fost destituit de la Vulcan în 1983. Asta iarăși ar fi altă povestire cum l-am ajutat pe secretarul de partid Busuioc să dea de pământ cu el. Colonelul Muncitoru a fost aruncat la supravegherea șahiștilor din Cișmigiu și presupun că i-au pus numele conspirativ Șahistul. Se plimba prin Cișmigiu și suferea de inactivitate, pentru că nu mai era la fel de interesant să aibă acces la nevestele pensionarilor șahiști, cum avusese la nevestele muncitorilor plecați pe șantiere în străinătate. Alunecase pe băutură și o luase razna. Se mira cu ce să se mai facă interesant și să sperie pe cine putea la fostul lui loc de muncă la Vulcan, unde venea mereu, ca să se dea mare, să bea, să ciugulească mâncare și informații. Avea o imagine deformată despre sine însuși. Devenise o parodie a lui însuși. Nouă ne stârnea și milă și teamă. Așa cum era, aruncat la gunoi de proprii săi șefi, a reușit să zgâlțâie toată structura de la Vulcan și să creeze haos organizatoric și ilegalități. În acel haos de ilegalități mi-au desfăcut contractul de muncă și totodată m-au trimis pe șantier la Berlin.

Continue reading „Victor RAVINI: Sunteți surd?” →