Irina ALEXANDRESCU: Tu, Mirona!

Astăzi mi-am gravat privirea în oglinda ușii- nchise
Peste gadele iubirii îmi trag sabia spre moarte
Mi-ai făgăduit o lume, dând în schimb umile vise
Și în slova suferinței mi-ai zidit pe veci, o carte !

Tu, Mirona, erai lumea care m-a pierdut la zaruri,
M-ai jucat din vârful mâinii, translucida creatură.,
Mi-am crestat pe corp tot pasul, te-am împodobit cu daruri,
Tu…m-ai alungat pe pânza unui roit, o țesătură…

Și de mintea-mi rătăcită, buzele-ti luceau a zâmbet,
M-aplecam sub lovitura genelor de demon crunt ,
Sărutam sub chipu-ti dulce, masca lumii fără umblet ,
Maturam în munți de noapte pașii duși pe culmi de vânt…

M-ai ademenit, Mirona, în iatacul tău cu „sfinte”
Scoase-n târgul decăderii sorții crude, retroverse,
Și mi-ai dăltuit cuvântul cu nălucile din vintre,
Eu am emigrat din soare în desenele rupestre !

Unde esti acum, Mirona? Care baluri te valseaza ?
Cântul redundant al morții intr-un circ cu șapte fire…
Ce satane – ți umblă – n pântec și pe sânii tăi dansează,
Iar privirea cărei victimi vede carnea-ti dăltuire ?

Vânzătoarea mea de vise, eu ți-am fost ofranda morții
Între roșii felinare, pe un drum de lumi perfide
Câinii vieții, azi în trapuri, îmi rup inima cu colții
Tu-ți aduni mărgele sparte în mătasea din firide !
…
Și am hoinărit prin lume, sanatoriul mi-a fost casa
Unde adunam sub umbre cioburile ființei mele
Și durerea mi-a fost pâinea , doamna a venit cu coasa,
Dar n-am vrut muri degeaba …pe curbura unei stele …

M-am întors mai viu în lume și cu viața-n buzunare,
Hoinărind pe-alei curate, primăveri în cununie…
Am văzut în colț de stradă doi ochi reci de cerșetoare..
Erai Tu, Mirona vieții-mi , lucind hâd a nebunie !

——————————

Irina ALEXANDRESCU

17 martie 2019

Nicoleta GORDON: Ultim(atu)m…

ULTIM(ATU)M…

Umbrele se-agață, blând de felinare,
Încrestând obrajii nopții pe trotuare.
Pe un colț de pâine, mucegaiu’ înfloare,
Cearcănele sorții se-adâncesc amare…

E pustiu orașul, gerul iar scrâșnește,
Și de neajunsuri, alt copil scâncește.
Visele-și dorm somnul într-un alb murdar,
Orologiul bate doar în secundar…

Licărește roșu…șerpuind agale
Huruie o roată, deșirând vocale…
În două vagoane, călători vreo zece,
Pe sub șapca ruptă, o privire rece…

Întorcându-și fruntea, geana i-i fierbinte,
Murmură în barbă, cată-n colț de minte:
-Când în orbul lumii m-ai făgăduit,
Pus-ai tot Tu, Doamne, orbii la ‘mpărțit?

Umerii-și adună, gârbov de durere,
Îndreptându-și pasul către cel ce-l cere.
Frate-al lașității, or să strige unii
judecând pesemne…S-au smintit nebunii!

Copleșit de groaza ultimului gând,
Arcuiește-n coastă plânsu-i tremurând,
Pleoapa-i lăcrimează curcubeu pe nori
Nu-i ușoară viața, nici ușor să mori!

–––––––––––

Nicoleta GORDON

17 martie 2019

Zamfira CIOBANU: Toarce Leana

Toarce Leana

Toarce Leana firul de fuior
Din cânepă de astă vară
Cu sufletu-i plină de dor
Gîndind la frunză verde iară.

Trecută printr-o iarnă lungă
Zadarnic așteptând pe vatră
Un prinț pe calul alb s-ajungă
Și-n astă lume s-aibă soartă.

A tors la fire depănate
Ghemuri in cunune mari
Dar de iubire n-avu parte
Și-a tot oftat printre hlăndari.

Ce iarnă tristă pentru fată
Să toarcă mereu ne-iubită
Flăcăi cu inimă de piatră
Viață tristă ne-mplinită.

Degeaba a pus busuiocul
Sub pernă pe la Bobotează
Că torsul ei n-a fost norocul
Și-acuma ochii lăcrimează.

Când colțul ierbii va-nverzi
Și cânepa in câmp va crește
Firele ce-a tors le-va urzi
Va țese pânză de poveste.

Dar când dughitul o să vină
Poalele-n brâu va sufleca
Și in băltoaca cea divină
Cu mult curaj se va-nbăia.

Când cânepa la mal va scoate
Poate-un flăcău o-va vedea
Ș-atunci in visul ce-l socoate
Norocu-n brațe-i va ședea.

Vor melița cânepa-n doi
La tocătoare lângă vatră
Iubirea-n drag curgând șuvoi
Pe firul de fuior purtată.

—————————–

Zamfira CIOBANU

15 martie 2019

Tablou Nicolae Grigorescu – Țăranca torcând

Luminița BORCAEAS: Jocul iubirii

Mi-așez obrazul pe albul nor ce mă mângâie ușor, ușor
purtându-mă în visul cu iubiri care acum sunt amintiri.
EU te aștept, TU mă aștepți, dar și EA al treilea valet
arunci As-ul vieții jos , te întrebi :” cu cine ai fost ?! ”

Suntem Regine cu voalul alb, jucate pe tabla ta de șah,
suntem reginele în negru ce le cucerești integru.
EU Regină, EA Regină, ne zbatem pentru aceeași inimă,
TU luptătorul cuceritor mânuind versul-amor .

Introduci starea de iubire cu momente de actorie,
cucerești Dama de treflă, iubind și pe Julietă.
Sufletul ne e cerneală ce l-ai mânjit cu neagra-ți smoală,
cu jumătăți de măsură ne-ai integrat în a ta schiță.

Te păcălești făr’ să sclipești, valoarea vrei să ți-o găsești,
dar acum e rândul tău să-nghiți jumătăți de Eu .
Fiind creator de himere, deghizat verși durere,
iubești două dintr-o dată, ce-ți alunecă și scapă.

Ești sclavul propriului tău suflet ce se rupe și distruge
ai mototolit iubirea, foșnind puternic amăgirea.
Îți zdrăngăne-n suflet tăcerea pe colț de gamă prăfuită
cauți cheia la trecut, ruginită ea s-a rupt .

Ai fost actor-pion și noi regine, jucați pe scena cu cortine ,
ca destinație în același punct, suflet gol, pierdut de vânt .
Forța lacrimei e mare, ca fierul topit ea arde
cavaler fără regine, rătăcești printre ruine .

——————————

Luminița BORCAEAS

16 martie 2019

Marin BEȘCUCĂ: într-o doară!

…!!…
Centrul!
centrul, centrul, centrul…
mereu și mereu centrul
și el,
abstract!
dar geometric…
un fel de infnitate de puncte,
egal depărtate de unul singur,
Unul!
și indivizibil,
și indestructibil,
nemetamorfozabil, netransmutabil,
netranscendental
și fără meditație!
numit centrul cercului…
filozofie a macabrului parcă,
deși, plauzibilă cumva,
teorie de învățat copiii să știe frica de foc,
obligați să pună degetul pe ușa sobei,
încinsă!
suspină soba!
și timpul suspină,
el însă, copilul,
va ști ce e frica!
pe urmă va ști și ce e centrul,
un punct fix!
de el o mulțime egal depărtate,
indivizibi, indestructibil,
Unul…!
Om devenit,
centrul nu te ajută nici în cerc
nici fără cerc,
dar știi ce e frica de Centru,
iar mulțimile care sunt cu tine
stau toți cu degetul pe ușa de sobă,
încinsă!
să se dezvețe de frică…
și Centrul ăsta nu mai e un punct fix,
are tentacule până-n largul zării
și-ți soarbe orice tentație
de a ști legile geometriei,
Centrul…
eh,
dar l-am prins!
și cu ou-n buzunar,
hai la sfatul popular!
hei,
vinde careva o ușă de sobă?
…joc de creion, Prietene Costică,
un joc de creion prin care mi-am lăsat
libertate minții să alerge în voie…
m-am temut un timp că nu mi s-ar mai întoarce,
dar este un magnetism, Profesore IC,
pe care ne prefacem să nu ni-l simțim,
un magnetism unde suntem ca într-un aluat,
ne dospim ori nu, este o chestiune de întâmplare,
dar legitățile din jurul nostru ne strigă să ne păstrăm
fiecare pe locul cuvenit…
nu convenit!
aceea nu mai e o legitate,
iar filocalia trecerii nu se rămâne de expectativă,
ne-a oferit și căile barbarizării:
năvala troglodiților de jos în sus,
domnia proștilor,
trădarea oamenilor cumsecade…
dar gândirea asta de la Rohia nu te lasă și pe tine
să cauți alternative…
și gurile Dunării sunt trei, câte ale noastre?
cum ne-am folosit noi dreptul aparținător de la natură?
cine să ne răspundă?
istoria o scaldă aici…
pierzătorul de drepturi este cunoscut de timp
și în timp localizat…
tăcerea e ca mierea!
tot așa și dinspre Rohia…
ce alternativă ai tu, trăitor-trecător
prin meleagurile de obârșie ale neamului tău?
de ce trădarea ar fi mai cinstită decât prostia?
Tatăl nostru,
Carele ești în Ceruri…
adă Lumina!
care formulă de gândire mai proslăvitoare țării?
apoi,
cei care ne-o scuipă din toate părțile,
dintre ai noștri fiind!… unde să-i așezi?
MUIE pe Tricolor,
al cărui curent de gândire uzufruct?
complicat și cu istoria…
dar se tace
deși s-au adus atâtea elemente
care să răstoarne lumea cu fundul în sus,
cine dintre ei, Profesore IC?
troglodiții?
proștii?
cei cumsecade?
eh, Profesore IC…

–––––––––-

Marin BEȘCUCĂ

16 martie 2019

din volumul în curs de apariție: IC Rada – Poem peste Oradea

Ella IAKAB: Hanul Morții

Într-o viață anterioară am ajuns la hanul Morții care-n sine era parcă adăpost de pustiiți și văzut-am de la poartă șir de îngeri, dar de piatră și de grinde atârnau cei mai sinceri fericiți.

-Haide, intră fată verde, ca și-acasă simte-te!(îmi șoptea-n timpane-o roabă ce slujit-a suflete). Și-am intrat fiindu-mi sete de-adevăr sau de regretul unei lacrimi fără ceață. Am intrat în hanul Morții, fiindu-mi de fapt,, dor de viață”…

Mi ” se-ncolăceau” pe oase pui de șerpi sau de reptile iar deasupra mea pe țeve făceau parkour șobolani, pe sub mese stăteau Zeii ce luat-au prin pastile supra-doza de sarcasm ce să-i lepede de ani. M-a-ntrebat din curtoazie, o hangiță de mi-e foame că avea prin magazie ce-adunase din sodoame și fiindcă am refuzat-o, s-a gândit să îmi aducă, într-o strachină trufia ce s-a răsturnat din rugă și să beau mi-a dat cucută sau ceva ca șoricioaica am văzut c-a presărat, în cafeaua ce-arată mai degrabă-a… urinat.

Însă, ce primire-am zis! Mai e ceva după Moarte? E cumva moartea suspansul ce mă face-o tragedie sau e numai o secvență din preasfânta strategie ? E vreo beznă mai amară precum e însingurarea sau vreo lacrimă de jar precum este îngâmfarea? Dacă Iadu-i o bodegă unde se rescriu tratate… nu mă mir că absolutul tot în drame se împarte.

Mușchii mi se dezlipeau din carcasa cu lut moale și prin colțuri am zărit niște sfinți ce-aveau pistoale încărcate cu păcatul de-a fi fost cândva curioși dacă viața-i un blestem sau un zbor de albatroși. Mi s-a-ntors pe dos în mațe gramul de Dumnezeire ce credeam că l-am pierdut… văzând popii cum rosteau Aleluia morții mele, văzând prietenii afară începând putini să spele și să uite tot ce-am fost și la schimb o dezlegare fala le făcea în post.

Cum intrat-am ca fecioară, Moartea m-a făcut mireasă peste curtea ei și-o cioară a lăsat-o să-mi șoptească că nu-i una ca și mine de-ntristată… și frumoasă. In zadar mă treceau veacuri și din pleoape nășteam lacuri și-un poem de libertate că din vene-mi răsăreau crinii unor vechi păcate…

Până când un Răsărit mi-a cutremurat tristețea și-n oglindă-am văzut calea să primesc iarăși binețea din iertarea lui Iisus ce mi-a spus că-n sine Moartea nu e decât un apus și s-o las să-mi facă felul. După mine, pocăința s-o ridic ca pe drapelul unei glii greu încercate ca apoi Sfânta Treime să-mi ia grijile legate de ventriculul rușinii…după care, voi fi gata să gust lacrima Luminii și tămăduită fiind de supusul ei izvor, să-mi dezbrac realitatea de speranțe cu zăvor și iubind, să-nvăț…să mor… ca și cum…azi m-am născut.

——————————

Ella IAKAB

16 martie 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Doamne, ai milă…

Doamne, ai milă…

Ai grijă de tine în zi
de suflet ai grijă în noapte,
caută drumul cel drept
și locul tihnit plin de șoapte,
aprinde o candelă iar
să pâlpâie lângă fereastră
unde aștepți răsăritul
cu pleoapa zugrăvită-n albastru,
mai roagă-te pentru dușmani
să le fie gândul senin
și pocalul pe care îl bei
de aghiazmă mereu fie plin.
Doamne, ai milă de mine,
de cei ce alături îmi sunt,
coboară-ți privirea cea blândă
în negura de pe pământ.
Amin!

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

Din volumul în lucru „Dragoste și tutun la Dunăre” , 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Iubitului meu…

Iubitului meu…

Când valurile nopții
mă-ntreabă cine ești,
ce să răspund?
Ești vântul care bate,
fāră s-aducă ploi?
Cel ce-mi aduce
speranța de-a iubi?
Sau poate lacrima
din colțul gurii ,
păstrată fără drept
de-a ști?

Iubitul meu…
În dimineața rece,
când mă trezesc
și visele se risipesc,
același dor de tine
îl găsesc
ca un parfum în călimara lui!

Și vocea ta mi-e greu să n-o aud
și fiecare șoaptă ce-o spui
e un balsam vindecător,
al inimii încătușate de nevoi!

Cât mai aștept să vii de tot?
Să pot răspunde nopților,
că ești zefirul viselor,
Iubitul meu ce îl ador!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

16 martie 2019

Alexandra GĂLUȘCĂ: Uitarea

Uitarea

Mă întrebi dacă te-am uitat,
Atâția ani te-am tot aşteptat,
Te visam noapte de noapte,
Zilnic te chemam în şoapte

Uitarea poate schimba destine,
Şterge imaginile de pe retine,
Poate fi o pasăre fără destinație,
Un cântec lipsit de intonație

Uitarea-i o nimicitoare furtună,
Amintirile să-ți descompună,
Este o foaie albă dintr-o carte,
Sau amintiri rămase moarte

Antidotul uitării e dragostea,
Ce-n inima mea se adapostea,
Fotografiile în care ne zâmbeam,
Privirile din care ne sorbeam

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

12 martie 2019

Pictura de Mark Shasha

Anna-Nora ROTARU: Un pumn de iluzii…

UN PUMN DE ILUZII…

Chiar zici că pătimaș noi ne-am iubit vreodată ?
C-am împărțit în două un colț de viață în comun ?
Că, mintea poate a uitat sau, poate-i obsedată
De-o idee, deși mă bântuie o senzație ciudată
Și-ncerc gândurile-mprăștiate, ca după taifun,
La un loc să mi le-adun…

Zici că-ndrăgostiți fost-am cândva, într-o vreme ?
Că-mpreună am cutreierat mână de mână ?
Mi-ai simțit sângele-ntr-al tău sânge să te cheme,
Durerea mea fost-a și-a ta, clipe trăit-am supreme,
În adâncul simțirilor pierduți, fără granițe și frână,
Fiindu-ți și sfântă și păgână ?

Pe unde-am rătăcit, că azi nu suntem împreună ?
Cum s-a destrămat iubirea, ca făr-asemănare ?
De fost-adevărată, cine-a putut să ne-o răpună ?
Sau, fost-au doar închipuiri, poate chiar minciună,
Toate, numai vorbe-n vânt, spuse cu-ndemânare,
Cuvintele unei iubiri imaginare ?

Și-atunci, ce ne rămâne de spus azi la întâlnire,
Când, dup-atâta vreme, ne pare mintea lâncedă ?
Mirați doar ne privim în ochii goi, plini de mâhnire,
Forțate zâmbete având, pe buze scurs-o dojenire,
Cătând motive, că viața nu ne-a fost prea netedă…
Un pumn de iluzii, amintire veștedă…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

15 martie 2019