Vasile COMAN: A fost… ieri…

A fost… ieri…

 

Gândurile mele toate
le voi pune într-o carte
și când dorul vine-n noapte
cu o iubire între șoapte,
voi deschide la întâmplare
amintiri… printre sertare.
Și-o să vărs potop de lacrimi
despre adormite patimi,
o să scutur de rugină
un Hristos fără de vină,
o icoană – semn de carte,
dorul care mă desparte.
Și mă doare… tare doare
a icoanei supărare
și piroanele din suflet,
le voi alina în cântec.
Totul parcă a fost un vis,
în oglindă văd că-s nins,
parcă-s rupt din crucea Lui
și-s cioplit dintr-un gutui.
Și mă doare… tare doare
a icoanei supărare.
Azi, îngheț între tăceri…
Este iarnă… a fost… ieri!

                    14 ianuarie 2016, Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Corneliu NEAGU: Părinți vizionari

Era sfârşit de noiembrie şi brume besmetice se lăţeau peste grădini orfane de necuvintele ei. Picăturile de ploaie, căzute peste coroanele copacilor Şireadei, plângeau în inima mea cu ecouri medievale: Luminiţa, Contesa mea ! O căutam pe străzi şi pe poteci nevăzute, care mai purtau încă parfumul ei iluzoriu. Şi, într-o zi, adulmecând hoțeşte, între două trenuri sosite în gară, ne-am regăsit, incert, pe paşi nătângi, striviţi de îndoială, pe strada Olănescu din Pucioasa, unde se mutase chiar în acea toamnă. Dar nu mai eram Prinţul de altădată, căci părinţii ei hotărâseră déjà. Eu fi-voi muncitor în fabrică, iar ea medic. Părinţi vizionari! – pe distanţa unei singure strofe din poezia vieţii noastre. M-a căutat în Regie, mai târziu, când eram student la Politehnică. Dar soarele Prinţului strălucea în inima altei Contese. A plecat pentru totdeauna, pe aripile negre ale sinistrului din martie 1977. Dar renaşte neprihănită în amintirea mea, cu fiece reîntoarcere a gândului în Fieni-ul drag din anii aceia. În memoria ei am scris, mai târziu, poemul „Plângeau în noi copacii fără glas”, apărut în volumul de versuri „Cunoașterea de sine”, Ed. ePublshers, București, 2017.

 

Pângeau în noi copacii fără glas

 

Revăd potecile ce ne-au lăsat
să răscolim pădurea minunată
ducând parfumul tău de neuitat
peste iluzii ce mureau deodată.

În urma pașilor care-au rămas
doar amintiri într-un sfârșit de vară,
plângeau în noi copacii fără glas
uitându-și crengile pe dinafară.

La umbra lor regretele mureau
pe jurămintele jertfite fără teamă
peste cărări cu pași care duceau
spre un tărâm ce încă ne mai cheamă.

Mă tulbură chemarea lui mereu
chiar dacă știu că ești pe veci plecată
pe aripa întunecată-a unui zeu
care ți-a frânt povestea dintr-odată.

————————————

Corneliu NEAGU

1 februarie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Sunt zeița dragostei…

Sunt zeița dragostei…

 

Mă simt zeița dragostei în stele,
cu vise, împliniri și cu regrete
De aș atinge vârfurile albe,
M-aș transforma în pasăre de noapte…
Aș alerga-n cărările iubirii
și aș striga lui Prometeu, iertare,
dezmățul păsării de noapte
să se transforme în iubire…
Eu mă hrănesc cu suflete ușoare și apă beau de la izvoare,
în zborul meu spre înălțime
caut locuri cu verdeață vie,
unde iubirile se joacă cu ielele
copilăriei…
Sunt zeița dragostei eterne
cu multe suflete răzlețe
ce caută fericirea-n vise
și nopțile și le petrece pe înălțimi de culmi albastre…
Sunt zeița dragostei alese!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

1 februarie 2019

Elena TUDOSA: În umbra mea, tu ești lumina

În umbra mea, tu ești lumina

                                   (Cu drag, fiicei mele ca dar aniversar)

 

În umbra mea, tu ești lumina,
Ești floarea din gradina vieții mele,
Cea mai frumoasa, mai atrăgătoare,
Prin tine-am devenit nemuritoare.

Tu ești lumina umbrei mele,
Comoara cea mai de preț din toate cele,
Ești sensul meu în viața de-a trai,
De n-ai fi tu, un nimeni eu aș fi.

În umbra mea, lumina-mi ești,
Prințesa vieții mele din povești,
De n-ai fi tu, eu aș fi doar o umbra,
Iar viață pe pământ mi-ar fi atât de sumbră.

Tu ești lumina și umbra mea o luminezi,
Ești visul meu, ești al meu univers,
Unicul crez, primul meu gând,
De nu te-aș fi avut, eram un nimeni pe pământ.

În umbra mea, lumina îmi ești tu,
Unica mea nădejde, tu îmi ești sprijinul,
Dacă în viata mea, eu nu te-aș fi avut,
Mi-aș fi dorit chiar, sa nu ma fi nici născut.

Tu ești lumina în a mea umbra,
Prin tine eu renasc în fiece secunda,
De n-ai fi tu, viata mea nici n-ar fi fost,
Căci mi-aș trai-o fără de nici un rost.

În umbra mea, tu ești lumina mea,
Și viata mi-o luminezi într-una,
Cât de mult te iubesc, fetița mamei scumpă,
Soarele meu drag, ce lumini a mea umbră.

                                                          La mulți ani, draga mea fetiță scumpă!

——————————-

Elena TUDOSA

1 februarie 2019

Anatol COVALI: Nu este cu putinţã

Nu este cu putinţã

 

Nu este cu putinţã sã pier definitiv.
Şi trup şi suflet brusc sã nu mai fie.
Dacã aceastã viaţã nu este veşnicie
trãirea ei nu ar avea motiv.

Sufletu-a fost în acest trup captiv
jucând şi tragedii şi comedie.
Nu ar fi drept sã moarã, sã stea-ntr-o colivie
pe care-ncet s-o roadã pãmântul coroziv.

Nu pot sã cred cã n-am sã urc în zbor
spre infinitul care-i trecut şi viitor,
pentru cã viaţa este-un veşnic este.

Voi mai avea popasuri prin lumi din când în când
doar ca sã scriu în cartea eternã o poveste,
mereu un pumn de tinã îngropând.

————————————–

Anatol COVALI

București

31 ianuarie 2019

Elena NEAGU: Descânt…

Descânt…

 

Ascultă-i, Doamne, ruga și adu-mi-l aproape
și trece-l de osândă, învolburate ape
și adu-mi-l în poartă, Coloana Infinit
și holda mea cu maci, din visul netrăit …
Ascultă-i toamnă cerul,doar sfâșiat de vise,
mai lasă-i timp să aibă, izbânzi sub tâmple ninse,
zidește-i gări în cale, bilet în buzunar,
să pot să-i fiu Luceafăr, destinul meu ca dar …
Ascultă-mi mie ruga, zidește-mi negreșit ,
o altă rânduială pe rugul meu mocnit .
Eu îi zidesc un templu și-i sap chemări în stâncă,
dar coasta tot mă doare și rana e adâncă…
Ascultă -i, Doamne, ruga și adu-mi-l degrabă
și seacă deznădejdea din ochiul ce întreabă
și seacă-mi și pelinul ce se dospește-n
căni
și poartă-mi-l în spate și trece-mi-l de vămi…

————————-

Elena NEAGU

(Din vol. ,,File de jurnal”)

Vasile COMAN: Dragoste

Dragoste

 

Ea
asculta marea…
şi închisese
calea spre trecut…
El
asculta inima…
si grijuliu
i-a sărutat coapsa stângă.

Vântul deschisese
fereastra…
alungând tristețea.

Ea…
nu înțelesese cuvintele
de dinainte
dar ca o pasăre
pe ram
a început să cânte.
El…
era blând.
Cu binecunoscutul surâs.
ruga
albastrul cerului
să-l țină deschis…
Ea…
grijulie
de cuvintele lui
de pe coapsa stângă
tremura de vie…
El…
se mira liniștit
de tainica ei bucurie

Oricum
El și Ea
păsări, cerul și marea
Trăiau în Paradis
Poate…doar
existența lor
era…vis

1 / 8 iunie 2017 Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Maria HOTEA: Ce pot să-ți cer iubite

Ce pot să-ți cer iubite

 

Ce pot să-ți cer iubite, ca tu să mă-înțelegi
Când amândoi știm bine, iubirea n-are legi,
Nu-ți cer prin jurăminte să-mi spui că mă iubești
Și nici prin vorbe seci misterul să-i dezlegi .

Prin sărutări fierbinți, în nopțile cu lună
Nectarul lor dulceag, ne-aduceau împreună,
Târziu am înțeles , căci dragostea nebună
Nu era simplu joc, ea doar stârnea furtună.

În clipele în care te așteptăm să vii
Simțeam un gol imens, de care tu nu știi ,
Credeam că m-ai uitat jucându-te cu mine
Și îmi pierdeam încet, încrederea în tine .

Dar tu nepăsător sperai că doar cu-n zâmbet
Poți să-mi alini durerea ce o aveam în suflet ,
Din dragoste de tine îți tot iertăm greșeli
Mințindu-mă că totuși nu poți să mă înșeli.

Călcăm adeseori, pe cioburi din iubire
Ce-mi aduceau în dar , în inimă mâhnire ,
Iubindu-te pe tine făceam doar compromisuri
Speranța -mi dădea aripi și mă hrăneam cu vise.

Acum privind în urmă, la tot ce s-a întâmplat
Nu am nici un regret, secretul l-am aflat
Vroiai să fii mai liber, iar eu te-am sufocat
Cu marea mea iubire,însă tu m-ai iertat !

——————————-

Maria HOTEA

31 ianuarie, 2019

Alexandru NEMOIANU: Satul românesc întotdeauna

Spațiul, căruia îi zicem “satul românesc”, este o realitate copleșitoare pentru ființa Neamului Românesc. Orice încercare de a defini sau caracteriza acest spațiu într-un anume moment al timpului istoric, deci orice asemenea caracterizare va fi incompletă și deci falsă.
“Satul românesc”, în totalitate și în fiecare caz particular, este un fenomen fără început sau al cărui început nu poate fi determinat.
Atunci când documentele istorice încep să pomenească, ”pentru întâia dată”, un sat românesc, acel sat apare deplin format, cu rânduieli spirituale, economice, culturale deplin așezate. Este deci limpede că actul istoric menționează o stare care era cu mult preexistentă lui (actului istoric, documentului istoric).
În ce privește modul cum este perceput “din afară” satul aici trebuie să fim conștienți că toate acele percepții sunt subiective și deci cuprind măcar un segment care nu poate fi probat.
Pomenind de literatură aici avem cazuri în care ‘satul” a fost înfățișat ca realitate edenică și în alte pagini a fost descrisă eminamente negativ. Și într-un caz și în altul suntem în față unor exagerări, voite sau nevoite, făcute în bună credință sau în rea credință.
În realitate “satul românesc” este un trup viu și care se află în plin timp istoric, cu vremi bune și vremi rele. Dar simplul fapt că satul românesc a trecut și a supraviețuit un timp istoric foarte lung este dovadă că avem în față un trup puternic, neînfrânt, cu enormă personalitate și voință de a fi.
Așa cum spuneam, fiind un trup viu, ’satul românesc” se preschimba în cursul vremii. Oamenii trăiesc în timpul istoric și sunt nevoiți să întâmpine vremile cu tot ceea ce aduc. Satul românesc nu este o “realitate arhaică”, este o realitate vie. Dar ceea ce nu se schimbă este TRADIȚIA, care nu înseamnă obiceiuri, înseamnă înțelegerea rostului vieții, a diferenței dintre bine și rău. Este semnul adevăratei vitalități, ”decorul”, detaliile vremelnice se schimbă, dar înțelegerea vieții rămâne aceiași și consecvență cu sine. Iar axa care garantează această continuitate în duh, este Biserica Ortodoxă și învățătura ei mânuitoare.
În ce privește influența “post modernistă” , după părerea mea, este marginală, mult mai puțin semnificativă decât i se dă credit și se va dovedi, în relația cu “satul românesc”, vremelnică. Faptul că în satul românesc sunt întâlnite noutățile tehnice și electronice nu arată subordonarea către “post modernism”, arată capacitatea “satului” de a integra noutățile tehnice și a le domina. Din nou trebuie repetat că supraviețuirea satului românesc prin vremi crâncene, și să ne gândim la recent repauzata stăpânire comunistă, este o garanție despre vitalitatea lui. Iar cei care se comportă aberant, excentric negativ, în comunitatea sătească nu pot fi decât puțini, marginali și repede condiționați să se poarte conform cu obiceiul din veci. Altfel sunt eliminate sau ridiculizați. Ceea ce este perceput, din nou după înțelegerea mea, ca o “criză” a satului, este o exagerare și parte dintr-o ispita căreia prea repede îi cădem victime. Este ispita de a consideră situația prezentă ca “veșnică”. Slavă Domnului nu este veșnică și veșnicia trebuie mereu căutată în altă parte. Ceea ce se întâmplă în satele românești este o “reașezare”, o “reinventare” la condiții istorice. Faptul că sunt mulți care pleacă și că asistăm la o “îmbătrânire” a satelor este exagerată. Adevărul este că, în condițiile tehnice existente, mai periculoasa ar fi o suprapopulare a lor. Iar “îmbătrânirea” satelor este,în mai multe feluri, și un folos. Acești ‘îmbătrâniți” sunt cei care tezaurizează TRADIȚIA. Despre această “îmbătrânire” se poate face o trimitere la comentariul unui Episcop din Rusia sovietică.
Un anume activist îi spunea triumfalist, ”cine va mai fi în Biserici când această generație de “babushke” va dispare?”. Răspunsul a fost superlativ, ”va fi o altă generație de babushke”. Să nu ne speriem, Dumnezeu știe să apere ale Lui!

Desigur stăm martori împrejurării că parte din populația satelor și mai ales dintre cei tineri, doresc să părăsească satul și să se mute la oraș. Însă între cei care doresc să plece există grupuri cu motivație diferită.
Fără îndoială că sunt unii care pur și simplu doresc un alt mod de viață, alte profesii, alte orizonturi. Asemenea oameni au existat întotdeauna și actuala oportunitate de mișcare socială și demografică face o schimbare de felul celei pomenite, foarte posibilă. Dar, rămâne deschisă pentru viitor întrebarea, cât de fericiți sau împliniți vor fi cei care fac asemenea schimbare.
Dar pentru marea masă a celor care pleacă din sate, această plecare este una în căutarea oportunităților materiale, altfel zis, aflarea unui câștig mai bun. Iar aceasta plecare, cel mai adesea, este vremelnica.
Acest câștig mai bun poate fi aflat în țară sau în afară ei. Nimic nou în esență. Date fiind schimbările din tehnologia transportului și comunicărilor, faptul că un Român lucrează în Italia, Germania sau Spania, nu diferă prea mult față cu situația aceluiași Român, să zicem din Maramureș, care acuma câteva decenii caută plată mai bună în Dobrogea. De fapt “distanța”, măsurată în unitate de timp dedicat transportului, de la actualul loc de lucru, hai să zicem Italia și până acasă este probabil mai scurtă decât era acuma câteva decenii din Maramureș în Dobrogea. Iar posibilitățile de a ține legătură cu cei de “acasă” sunt infinit mai numeroase și mai eficace. Fără îndoială rămâne trauma separării, între cei de “acasă” și cel plecat, dar ea nu este mai mare sau mai dureroasă decât aceiași separare în urmă cu câteva decenii. Ba,aș zice din contra. Ajutorul economic primit acuma este categoric mai substanțial decât cel care putea fi trimis în urmă cu câteva decenii. Majoritatea celor plecați o fac vremelnic și mulți dintre ei se reîntorc acasă mai bine pregătiți pentru viața contemporană. În plus, după părerea mea, această rărire a populației satelor nu este un lucru strict negativ; suprapopularea ar fi. Noile tehnici de lucru în agricultură fac depășită gospodăria de subzistență, autarhică. De fapt satele românești au aflat metode noi de a își suplimenta veniturile: prin legumicultură sau producții de vegetale intensive, prin mutarea unor membrii în economia de “servicii” și altele. Ne putem aștepta la o cerere tot mai mare de produse “de la țărani” în condițiile în care populația, pe drept cuvânt, este tot mai dornică de produse “organice”.
Pe de altă parte există un segment orășenesc în creștere, care își dorește să se reașeze într-un sat. Probabil că unii dintre ei sunt stăpâniți de o nostalgie romantică și mă tem că vor sfârși foarte dezamăgiți. Dar alții își dau seama că de fapt viața într-un sat este calitativ mai bună.
Să știi planta din care mănânci tomate, să ști pomul din ale cărui roade mănânci, să știi găina de la care iei ouă sau vaca de la care iei lapte sau porcul din care te hrănești,sunt privilegii. Și aceste privilegii stau mult peste aglomerația orășenească. La aceasta se adaugă și faptul că intensitatea vieții spirituale și în TRADIȚIE în satele românești este vie și vibrantă. Iar larma orașelor poate fi lesne regăsită, pentru cei care periodic îi duc dorul. Distanțele în România sunt mici. Un drum de la sat la orașul cel mai apropiat, cu mașina, nu ia mai mult de treizeci, patruzeci de minute, dacă și atâta.
Din nou trebuie repetat că fiecare sat reprezintă “lumea”. Fiecare sat cuprindea deplin aproape toate circumstanțele existențiale, de la cele mai bune la cele mai rele. Cel care se va strădui să cerceteze și să înțeleagă viață unui sat va rămâne uluit cât de completă este. Nu întâmplător, de regulă, țăranii sunt mai deștepți decât restul oamenilor și cu infinit mai mare finețe psihologică.
Între locuitorii satelor au fost întotdeauna “fruntași” și foarte des între acești fruntași au fost preotul satului,învățătorii și intelectualii trăitori în sat. Pe aceștia oamenii locului i-au respectat și ascultat. Acești oameni se aflau în stare antitetică, de contrast violent, față cu jalnica grupă a “navetiștilor”, invenție și improvizație comunistă.
În momentul de față,în mai toate satele pe care le știu, acești “fruntași” caută să alcătuiască monografii, caută să promoveze exemplele pozitive din trecut, înființează grupuri folclorice și coruri. Toate acestea contribuie la menținerea unui climat de încredere și mândrie pentru loc și datini. În același timp, iarăși după cunoștința mea, asistăm la un uluitor proces de renaștere în credință și mai ales în Ortodoxie. Nu este sat care să nu își fi reanoit biserica și nu este sat care să nu caute să prezinte așezămintele bisericești într-o formă cât mai frumoasă. Mai mult, mai toate satele caută să păstreze legătura de dragoste cu fiii satelor care au plecat. Satele românești nu au lipsa de “reînviere”, ele sunt vii!
Mutările de populație,în afară sau în interiorul aceleiași “vetre” sătești, reprezintă un fenomen istoric întâlnit în tot locul și în toate vremurile. Nu este ceva nou și nici măcar ceva dramatic.
În primul rând “satul’ , așa cum apărea el la sfârșitul veacului al XIX-lea și în cursul secolului XX, în formă adunată și având, măcar, rudimentul unei structuri stradale ”planificate”, a fost un fenomen relativ nou.
Satele românești erau compuse din cătune și crânguri care se aflau răspândite pe tot cuprinsul hotarului. Unele au crescut, unele au “roit” și altele pur și simplu au dispărut, “topindu-se” în cele mai mari. În vremea pe care o trăim și care se caracterizează, între altele, și printr-o accelerare a proceselor economice și sociale, acest fenomen a devenit tot mai frecvent.
Cătunele, crângurile s-au orientat tot mai mult spre așezarea principala și către căile de comunicație mai rapide, izolarea autarhică nu mai este cu putința. La asta s-a adăugat împrejurarea că mulți locuitori ai satelor și mai ales dintre cei tineri s-au mutat, pentru totdeauna sau vremelnic, în căutare de oportunități economice mai bune. Astfel întâlnim satele “părăsite” sau în curs de dispariție. Dar asta nu înseamnă că “locurile” respective rămân pustii. Tehnologia mai bună face posibilă păstrarea în circuit economic a unora dintre aceste locuri în ciuda distanței mai mari de la “vatră” la locul respectiv. Această mutare de populație nu afectează structura culturală și psihologică a oamenilor. TRADIȚIA nu este dată de un anume loc din hotar! În plus o seama dintre aceste sate “părăsite” își descoperă noi folosințe. Unele devin sate de vacanță. În alte locuri, oameni care înțeleg frumosul și diferența între turism de calitate și festivitate “pe drum”, își așează loc de vacanță, locuința de “vara” și asemenea. Să ne gândim doar la modul în care zona Viscri și-a aflat o nouă sursă de viață prin așezarea acolo a Prințului Charles al Marii Britanii. După părerea mea, această “părăsire” nu poate fi socotită doar că un lucru negativ. Doar negativ este socotită de cei care de fapt nu înțeleg satul și viață lui și care îl consideră strict o realitate economică. Iar la asta se alătură o împrejurare care va putea fi simțită doar cu sufletul.
Cel care a poposit în preajma unui sat “părăsit”, nu se poate să nu fi fost mișcat de liniștea adâncă și parcă străbătută de suspin a locului. Iar dacă s-ar fi uitat cu încă mai mare atenție ar fi văzut măcar un fragment din Lumina Taborică de acolo, înconjurând locul ca o mandorlă (aura care înconjoară Sfinții din Icoane), lumina vestind ziua a opta.
Atunci când vorbim despre “țăranul român” în realitate vorbim despre Român. Nu există Român care să nu își tragă originea dintr-un sat. Cu cât această legătură și conștiința de apartenență la un sat, vor fi mai puternice cu atâta va crește calitatea umană a respectivului Român. Spiritualitatea unui Neam nu este dată de sânge și rasă, este dată de Credința lui. Iar în acest sens superb spunea Sextil Pușcariu, ”Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere (a Românilor de cei de alt neam n.a) căci noi suntem în lume singurul popor de limbă latină și de credință Ortodoxă. Această împerechere fericită, de limba latină cu cele mai alese însușiri sufletești și spirituale din Bizanț, ne conferă acea calitate specială,care face unic Neamul nostru.” Această calitate unică a fost păstrată prin contribuția decisivă a două clase sociale, țăranii și boierii. De la jumătatea veacului al XIX-lea rolul boierimii a început să scadă și apoi a dispărut cu totul. Țăranii sunt singurii care tezaurizează, în totalitate, calitatea de Român azi. În condițiile în care dimensiunile sociale devin tot mai izolate, și oamenii devin indivizi, număr socio-economic, înregimentat în infernul consumarist, doar țăranii rămân persoane, oameni liberi și păstrători de model național. Nu întâmplător “ismele” trecutului veac XX”al sângelui” (comunism, nazism și globalism) au căutat să distrugă satul românesc. Nu întâmplător și azi, direct și indirect, comunitatea sătească este lovită. Dar iarăși nu întâmplător această structura este apărată de o Putere mai mare și mai dreaptă decât cea a oamenilor! La Țăranul Român se vede că acolo se întâlnesc forma văzută cu idea divină și acel loc al întâlnirii se face purtător de Duh Sfânt. Astfel se explică fantasticul spirit de discernământ și echilibru al Țăranului Român, capacitatea lui de a vedea fără greș diferența dintre bine și rău. În față acestor calități, minimal, ar trebui că să ne închinăm cu sfială iar cei care au dar, întotdeauna vor găsi sursă de inspirație și model de trăire morală în Țăranul Român!
Aparent satele românești sunt în “retragere”. Dar eu cred că această este o aparență. Un Neam și o Țară se mențin și există semnificativ prin credință, prin civilizația care, în primul rând, înseamnă înțelegerea răspicată, fără confuzie, a diferenței dintre bine și rău. Faptul că numărul locuitorilor satelor scade nu înseamnă nimic. În materie de adevăr și credentiale morale majoritatea sau părerea “majorității”, nu are nici o importantă. Nici una! Să nu uităm că Adevărul nu este suma unor păreri sau rezultatul opiniei “majorității”, Adevărul este o Persoană!
Satele românești locuitorii lor păstrează integral Credința Românească, adică dreapta Credință, Ortodoxia, bunul simț românesc și superbul echilibru românesc (care atâta de mult îl emoționa pe Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia.)Tot în satele românești se păstrează limba românească, a cărei unitate nu încetează să uluiască. Nici un alt spațiu European nu are asemenea unitate de limba. Un german din Hollstein nu se va putea înțelege cu unul din Styria, un “Italian” din Calabria nu îl va înțelege pe unul din Toscana, dar un Român din Maramureș îl va înțelege fără dificultate pe unul din ‘Țara Almăjului (și am numit zonele românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică). Iar această unitate de limba are o importanță colosală și care a fost explicată de către Sextil Pușcariu: “Limba nu e numai un servitor al gândirii,ci și un stăpân al ei. Dacă e adevărat că omul vorbește cum cugetă, nu e mai puțin adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintașii lui. În limba tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite spre a ne îmbrăca gândurile, dar această limba moștenită, cu anume clișee și asociații constante, îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele înaintașilor noștri, stabilind o legătură trainică între fiii aceluiași neam, o forma mentis națională”. Dar dincolo de asta mai trebuie să știm bine un lucru.
Toate marile civilizații, toate civilizațiile care au însemnat ceva și au lăsat ceva în urma lor, s-au întemeiat pe respectul pentru mormintele strămoșilor. Satele românești sunt cele care păzesc mormintele strămoșilor și satele românești sunt cele care țin cu strășnicie cea mai solemnă făgăduință omenească: ”să nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor”.
Sunt profund încredințat că satele românești au un lung și semnificativ viitor înainte.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

31 ianuarie, 2019

Luminița BORCAEAS: Cununa iernii

Albă ninsoare
Măruntă și deasă
Ce treci sfioasă
Pe fruntea noastră,
Cântă-mi în ceață
O colindă frumoasă
Și fă-mă te rog
A iernii Crăiasa.

Din ninsoarea ta
Să-mi țeși o perdea
Pentru a-mi scrie
Pe ea dragostea,
Fulgii de nea
Ce-s umpluți cu dor
Așează-mii in palmă
Să-i mângâi ușor.

Fă -mă mireasă
De Sărbători
Și pune-mi te rog
Cununa de flori.
Presară-mi prin plete
Speranțe mărețe
Punându-mi de pe umeri
Sărut fără numeri. .

Pune-mi în mâini
Bagheta minunii
Ce ne descrie
Rondelul iubirii,
Cerne-mi săruturi
Și patimi fierbinți
Pentru a topi
Răceala din Sfinx.

Fă-mă femeia
Dintre femei
Cu ram de măslin
Binecuvântată de zei,
În liniștea tăcută
Neaua se așterne
Caut și adun
Soaptele-ți eterne.

Fă-mă Regina
Albei Zăpezi
Ce aievea plutesc
Cernând dulci povești,
Culegând săruturi
Alerg prin troiene
Strângând la piept
Iubirea ce geme.

——————————

Luminița BORCAEAS

31 ianuarie 2019