Alexandru NEMOIANU: Manelizarea

Un fenomen sinistru bântuie pământul românesc: manelizarea. Numele vine de la „manele” cântări, inițial, de obârșie din Orientul Mijlociu și Balcani care, după 1989, au fost transformate de marginali ai muzicii lăutărești, a țiganilor. Aceste „manele”, cu text întotdeauna cretinoid și concentrat fie pe un soi de sentimentalism grețos fie, cel mai adesea, pe o vulgaritate agresivă, au devenit acompaniamentul petrecerilor care tipologic aparțin mahalalei în ce are ea mai rău. Dar ce este dramatic este că acest duh al dezmățului absurd și dezgustător, al vulgarității grețoase a cuprins, practic, straturile și manifestările sociale vizibile și care au posibilitatea de a influența. Manelizarea poate fi asemuită unui neoplasm care poate să metastazeze. Există o explicație relativ simplă a acestui fenomen.

După Decembrie 1989 bogăția țării, principalele mijloace economice, au ajuns în stăpânirea și controlul unor drojdii și deșeuri umane, cel mai adesea direct descendenți ai structurilor de control bolșevice. Personaje care în Decembrie 1989 erau directori de întreprinderi și in Ianuarie 1990 erau patroni. Indivizi amorali, fără rădăcină, fără urmă de moștenire genetică pozitivă și întotdeauna având eredități pestilentiale, au ajuns în fruntea bucatelor. Ne aflăm în plină epoca a stăpânirii neamului prost și a unui grup alogen, întunecat la față și încă și mai întunecat la suflet.

Acest grup, repet, pestilențial, nu putea să producă decât „columbidae”, dominate de clocot hormonal și nu putea să preia decât „manelism”. Manifestările sunt prezente în tot locul.

Dureros este felul în care limba românească, limba, „care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”, a ajuns o caricatură, împănată cu barbarisme fără rost și împrumuturi jenante din limba „rom”. Așa s-a ajuns la situația că în Parlamentul Românei singurii care mai vorbesc o limba românească frumoasă și corectă, să fie parlamentarii maghiari. Dar această manelizare o manifestă în chip crud acest neam prost în comportamentul inter uman. Acest refuz uman este slugarnic cu cei mari și fără milă cu cei mici. Acest gunoi al istoriei disprețuiește deschis starea decentă și pe cei care se nevoiesc să își dobândească cinstit existența și trăiesc în onorabila și demna sărăcie a muncii lor. În afară, neamul prost etalează un soi de lux de cel mai prost gust. Casele parveniților neo îmbogățiți, acești sinistrii homo novus, sunt un soi de bunkere ostentative, într-o arhitectură sinistră și colorate înspăimântător,un soi de cacaniu respingător. Progeniturile lor sunt pe măsură: răzgâiați fără creieri,posesori de automobile de „fițe”, promotori ai prostului gust și „modelor” de import: sodomism, de multe ori satanism,indiferență morală,urâțenie sufletească ridicată la rang de virtute și, întotdeanua, dezmăț fățiș, „poalele în cap”.

Dar ce este cu adevărat dureros este faptul că de manelism a fost cotropită intelectualitatea mercenară, cei care și-au schimbat stăpânii după mutările administrațiilor de duzian, după anotimpul politic, de la comunism la actuala stare incertă și haotică.

Sunt cercurile intelectuale subsidiate de la bugetul de stat,”revistele” culturale, care sunt de fapt găști închise compuse din personaje cu talent foarte dubios sau de fel. Ei sunt cei care promovează slugărnicia „globalistă”,cei care au o coloană vertebrală a cărei fermitate este egală cu cea a vietăților din încrengătura annelida. Acești grafomani fără har, veșnic în căutarea unui nou stăpân, nu au convingeri și sunt stăpâniți doar de interese. Acești ziși „intelectuali” sunt cei care promovează anti naționalismul, aberațiile de comportament și sexuale, relativismul moral și de valori cel mai degradant și mai cu seama, un anti creștinism obscen. Acești fripturiști și scârțâie hârtie, deplâng tot soiul de încălcări de „libertăți” dar nu suflă o vorba despre ororile universului concentraționist comunist. Este suficient de urmărit discursul despre centenarul împlinirii României Mari, un teribil exemplu de manelism cultural și social. Sunt emise discursuri și cuvinte sforăitoare dar nu se amintește tragedia oamenilor care au făcut România Mare. Nu sunt aminti corifei ai Unirii, Dr.Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Sever Bocu, Ion Pelivan, cei care au făurit România Mare și apoi au murit, chinuiți și înfometați, în închisorile comuniste. În schimb sunt acceptate teorii ale impertinentului Vladimir „Tismeneanu” despre pericolele naționalismului care, după acest alogen obraznic, ar fi cauza comunismului. Cauza nu ar fi deci participarea directă a tatălui sau, pe nume real Tismentski, ovrei din Basarabia, care a participat direct la crime fizice și morale. Fiul sau, „Volodea Tismeneanu”, acum da lecții în anticomunism, lupul paznic la oi. Retardat trebuie să fie cel sau cei, care îi pot da crezare. Acest tip de persoană este admirată de gunoiul zis intelectual adunat în găști și cercuri mici și meschine de strict interes fripturist .

Manelismul este manifestarea unei vremi grav bolnave. Dar această gangrenă, de tip hemoroidal, nu va dăinui.

Vremile de haos sunt vremelnice. Poporul Român, sub scutul Ortodox, este veșnic.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

8 ianuarie, 2019

Anatol COVALI: Încredere

Încredere

 

Mi-am croit din gânduri un curaj imens,
care în destin îmi schimbă toate,
dând zilelor mele un altfel de sens
şi cioplind pe trebuie în poate.

Am gonit din mine orice îndoieli
şi-s convins că totu-i cu putinţă,
dacă în regrete nervii sunt rebeli
şi-mi aprind mari ruguri în fiinţă.

Ştiu că viitorul o să fie greu,
însă sunt convins că am puterea
să înving în mine şi în jur mereu
chinul,disperarea şi durerea.

Chiar dacă-o să fie câte-un mic impas,
neclintit voi merge înainte
ferm convins că timpul ce mi-a mai rămas
va dori să ardă în cuvinte.

————————————–

Anatol COVALI

București

8 ianuarie 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Într-o zi

Într-o zi

 

a plâns toamna prin flori
mâine va ninge în zori
mă scufund în stele șterse
căutând un nou început
voi avea ce nu am mai avut
într-o zi voi fi liber să zbor
azi ninge afară, este frig și nu îmi este bine
nu am timp să mă ascund între ere globale
totuși ascult
pașii curg în pustiu
unde să viu dacă sunt viu
tăcerile zac moarte printre frunze uscate
porțile-s închise și nimeni nu bate
venisem odată aici, pustie e încăperea acum
caut poteci să mă sui
plouă iubito la mare, mă ninge în Ardeal
mioarele curg iar în vale
pe țărm, pescărușii au plecat
la altă adresă, în cer
focul s-a stins iar în sobă
tu uiți să mă cerți
pe masă nu mai e ceai
mereu cer ce nu ai
pierduți suntem
unul nu e altul
uitasem plecarea, uitasem că vii
ce rece e casa și plânge tăcerea
patul e gol, femeia absentă
trupul tău, nu e trupul meu
am lăsat ușa deschisă, femeie
să îmbraci în zori straiul sufletului meu
va ninge iubito cu flori

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

8 ianuarie, 2019

Gheorghe PÂRLEA: Mugure de-aripă

MUGURE DE-ARIPĂ

 

Îmi pipăi omoplatul uneori,
Cu ochii aţintiţi adânc în nori
Şi întrebându-mă în pripă:
Să fi avut cândva aripă?
Iar de-am avut-o, când a fost?
De-mi are întrebarea rost,
Înseamnă că de mult, cândva,
Strămoşul meu chiar o avea…
Şi înger tainic, pământesc,
Îl văd în cinul îngeresc,
Zburând pe-acord de lerui-ler
Între pământ şi ‘naltul cer.
*
Îmi pipăi omoplatul uneori,
Cu ochii aţintiţi adânc în nori,
Făcând de întrebări rispă:
De ce, doar urmă de aripă?
Şi cum de noi, în timpul nostru,
Pierdut-am zborului tot rostul?
*
Îmi pipăi omoplatul uneori,
Cu ochii aţintiţi adânc în nori,
Şi mult mă mir cum poţi să cazi
Dinspre un ieri înspre un azi
Şi cum aşa, din clipă-n clipă,
Rămâi cu-n mugure de-aripă?!
*
Acum, în iarna mea de-aici, din sat,
Adăst ca bobul meu din omoplat
Să aibă-o dăruită primăvară,
Spre-a zămisli din el o… aripioară.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

8 ianuarie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: De când te caut…

De când te caut…

 

De când te caut, tălpile-au prins dor,
Puterea conștiinței mă subjugă.
Eu nu am cui să cer vreun ajutor!,
Fără ca dânsul să nu mă audă.

Mi-a amorțit chiar limba de secrete,
Vorbind eu de ființa-ți neștiută!.
Un amalgam de vise și regrete,
… din lumea largă, viața mi-o inundă.

Un alt izvor secat din neștiință,
Așterne în cascade visuri noi.
Gândul meu darnic (din nesăbuință),
Încearcă să îl umple înapoi.

Ca un ecou se-aude pasul tău,
(lăsând o urmă veche … de milenii).
Purtând stigmatul drumului mereu,
Cu răni deschise … multe de decenii.

Eu le-am purtat (chiar dacă sângerau),
(de dragostea și doru-ți … permanent).
În liniște … privirile-mi spuneau!,
… în vise să îți fiu omniprezent.

Când dragostea va hotărâ destinul,
… sau drum în viață (ce tu-l vei urma).
Să înțelegi că uneori chiar chinul,
Este dușmanul lui … a nu putea.

De când te caut, doru-mi plânge,
(vădit el e pătruns de sentimente!).
Nici lacrima (se pare) nu-i ajunge,
Ca să-i trateze răni … reminiscente.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

8 ianuarie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Ai ales culoarea violet

Ai ales culoarea violet

 

As vrea să ating
patul moale ,
în care tu ai ales
culoarea de violet
să îmi mângâie trupul
parfumat de dorințe
și iubiri de început !

Lasă-mi timp să cred
că lumină vine de sus,
că tu ești în razele ce-mi
sărută buzele fierbinți de
lumi pe care nu le-nțeleg!

Ploaia vine din nori
și stropii mi-ating
bratele și umerii goi
și aburul din seva
pământului se lasă
greu peste noi!

Capriciul iubirii
e dragostea mare,
Un coș cu fructe
zemoase și coapte…
Ce te îmbată din aroma
ce curge în neștire
peste al razelor de
culoare violet, ce-ți
ating patul moale!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Franța, Paris

7 ianuarie, 2019

Corneliu NEAGU: Dulce fericire

DULCE FERICIRE

Nopțile de toamnă vin pe o cărare
rătăcită-n dorul dintr-un gând uitat
printre jertfe false din chemări bizare
răscolite-n vară de un vechi păcat.

Se aud adesea-n vorbe născocite
de amante-ntoarse fără pașaport
să ajungă-n taină, pe cărări ferite,
la nava sosită cu soldați în port.

Nava neuitării ce mai poartă încă
amintiri cusute-n steagul tricolor
și în portul vesel așezat sub stâncă
unde dorm uitate scene de amor.

Reînors acasă, de privesc în zare
să găsesc și chipul încă neuitat,
fără îndoială cred că reapare –
ah,ce fericire, pentr-un brav soldat!

———————————————–

Corneliu NEAGU

8 ianuarie, 2019

Florentina SAVU: Hei cer, sunt aici…

HEI CER, SUNT AICI…

 

Hei cer, sunt aici
Mă primești? Ce zici?
Jos sunt oameni răi,
Cu ochii văpăi,
Acolo e frig
Și oricât eu strig
Nimeni nu m-aude,
Toți au urechi surde…
Acolo mi-e foame,
Vara mănânc poame
Însă iarna rabd
Și geruri mă ard,
Acolo n-am casă,
Un ziar mi-e masă,
Un ungher culcuș
Și-o zdreanță-nveliș…
Hei cer, de mă vrei
Și-ți plac ochii mei,
Voi fi o steluță
Bună și drăguță,
Luna m-o-ncălzi
Și mult m-o iubi,
Poate m-o-nfia
Și-o fi mama mea,
Și-oi avea o casă
Mândră, luminoasă,
Și-oi avea și-o masă,
Și-o pătură groasă,
Și-oi avea și-o sobă,
Și-oi cânta la tobă…
Luna, mama mea,
Se va bucura
Și stelelor toate
Eu le voi fi frate…
Ce zici? Mă primești?
Cât te mai gândești?
Nu mă mai trimite
În lumea dinainte!
Cu greu am urcat
Și m-am cățărat
Să ajung la tine
Să-mi fie mai bine…
Deschide-te cer,
Este tot ce-ți cer,
Pământ nu mă vrea,
Lumea este rea…
Azi e sărbătoare,
Dă-mi un strop de soare
Și alungă norii,
Mă dor ochișorii!
Eu părinți nu am,
Ca un cuc pe ram
Am trăit străin,
Lipsit de cămin,
Mereu jerpelit
Și neodihnit…
De ce să mă-ntorc
Mintea să mi-o storc
Zi de zi-ntristat,
Suflet mutilat,
Ochi înlăcrimați
Și lipsit de frați?
Primește-mă cer,
Uite, mă ofer,
Către tine vin,
La Domnul mă-nchin!

———————————–

Florentina SAVU

8 ianuarie, 2019

Maria HOTEA: Să simt iarna cum mă ninge

Să simt iarna cum mă ninge

 

Când coboară inserarea
adun străluciri de stele,
Cu privirea le petrec
și mă pierd în vis cu ele
Chiar de-i iarnă și ninsoarea
pentru-o clipă s-a oprit,
Este ger dar gându-mi zboară
și se pierde-n infinit.

Doar în vis pot să mai caut
urma timpului trecut,
Revăd clipe ce îmi par
că-n zadar le-am petrecut
Iau un petic de hârtie
și în versul meu le scriu,
Simt un dor de tot ce-a fost
iar în suflet mi-e pustiu.

Bir i-am dat vieții mele
și-am plătit-o cu iubire,
Căutând să pun în clipe
câte-un stop de fericire
Chiar când greul l-am simțit
cu un zâmbit l-am trecut,
Am luptat cu înverșunare
și-n speranță am crezut.

De-aș putea pentru o clipă
timpul să-l opresc pe loc,
Aș uită ce înseamnă dorul,
să nu întru-n al lui joc
Să simt iarna cum mă ninge
cu fulgi dalbi și cu iubire,
Iar în suflet să-mi pătrundă
cu imensa-i strălucire!

——————————-

Maria HOTEA

7 ianuarie, 2019

Anna-Nora ROTARU: Poesis

FLORILE DEZAMĂGIRII…

 

Arde focul în cămin, făcând umbre pe cortine…
Geme viscolul afară, rupe frunze, crengi și stuh…
Înserarea a căzut și gândurile-mi fug spre tine,
Pe-atunci când ni se juca, soarta de-a destine,
Luând zborul fiecare, ca păsările prin văzduh,
Sub aripa Sfântului Duh…

Din cafeaua rece sorb, câte-o mică-nghititură…
Focul îl mai întețesc, punând în el ceva surcele…
Cu dosul palmei șterg, zâmbetul amar pe gură,
Privindu-te în minte, ca o veche de-ani gravură,
De timpuri ștearsă, palidă și scursă de vopsele,
Crăpată-n zeci de bucățele…

Privesc pe geamul gol, cum noaptea s-a prelins…
Surâde luna enigmatic, stelele din ochi clipesc…
Din noapte o faptură, parcă văd cum s-a desprins,
Cu pieptul desfăcut și brațul larg spre mine-ntins,
C-un buchet de dalbe flori, de gheață ce sclipesc,
La sânu-mi cald să le strivesc…

Și-mi pari așa frumos, în întuneric cum lucești…
Ca nu știu d-ești iluzie, a nopții, ori fantasmă…
În ce colț de lume oare, pierdut mai rătăcești,
Atâta vreme scursă, de când tot îmi lipsești ?
Sau, bântui doar în minte, a-nchipuirii plasmă,
Cu miros de mir și-aghiasmă…

Și totuși îmi răsari, din marama noptii-albastră !
Îți văd parcă făptura, suflarea aburindă-n geam !
Să plâng, să râd, aievea apărut-ai la fereastră ?
Mi-e teamă, că visul s-o destrăma și eu sihastră,
M-oi întoarce în alcovul, de ani unde strângeam,
Florile dezamăgirii și plângeam…

 

ZACE ORAȘUL CA-N MORMÂNT…

 

O noapte neagră s-așterne peste-orașul adormit,
Se prelinge, ca smoală, de pe-un alt parcă tărâm…
Alene, ca panteră languroasă și-o privesc uimit,
Cum se-apropie de mine, dar nu stau la tocmit,
Mai departe imi port pașii fugind pe caldarâm,
Tăcerea nopții s-o sfărâm…

Mă pierd printre clădiri, sub lumini de felinar,
Suflarea să mi-o trag, bătăile inimii s-ascund…
Departe mă avânt, singur sufletu-mi hoinar,
Al nopții vagabond, ca prin talazuri marinar,
În liniștea orașului, mai mult să mă afund,
Simțindu-i pulsul muribund…

Că-i ora cea târzie, plină de misterul anumit,
Când la ferestre, una câte una, luminile se sting…
Când, oamenii adorm, unii cu suflet mulțumit,
Alții, cu vinovatul gând, că poate-au pătimit,
Simțind aripile coșmarului, cum mințile le-ating
Și-n somn mistuitor îi-mping…

Și-i grea tăcerea, tare, ca o lespede de piatră,
Te-apăsa pe suflet, ca zale-n locu-i de veșmânt…
Un buf mai plânge câteodată, speriat câinele lătră,
Treziți din somnu-adânc, de hohotul de idolatră,
Al vreunei sărmane, ce se tânguie cu legământ,
Că n-o mai călca vreun jurământ…
(… zace-orașul ca-n mormânt… )

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

7 ianuarie, 2019

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”