Așezat la poalele Semenicului, satul Borlovenii-Vechi încheie spre munte, țara Almăjului. Una dintre ,,țările” românești încă în ființă și având o identitate clară și, totodată, cea mai puternică personalitate lingvistică din spațiul vorbitor de limba română (dialectul daco-român).

Hotarul Borloveniului, străbătut cu atenție și răbdare, dezvăluie lucruri tulburătoare despre civilizația țărănească, și deci românească, despre relația dintre om și loc și dintre realitatea văzută și cea transcendentă.

Foarte multe lucruri am învățat într-o Vară, acuma câțiva ani, prin bunăvoința prietenului meu drag, Ioan Banus.
Ioan Banus nu este un om obișnuit. În el sălășuiește o lume specială, lumea țăranului român, o lume care se ține prin pogorământ special și prin har. O lume care de multe ori pare a pieri și de fiecare dată o regăsim vie și strălucitoare. O lume care stă sub o făgăduință specială și doar cei aleși o pot vedea și se pot bucură de ea. Cei care păstrează și păzesc această lume, nu sunt sortiți bucuriilor mărunte, ei stau sub semnul răbdării și capacității de a îndura poveri pe care muritorii de rând nu le-ar putea duce dar, în același timp, ei pot primi și bucurii pe care muritorii de rând nici nu le pot bănui, de la truda de a dobândi bucate simple, la bucuria apei reci din bunar și până la înțelegerea că țăranul român are încă două bucurii speciale; atunci când îi față vacă și este lapte pe masă și atunci când se taie porcul și toți își pot “unge barba”.

Cu Ioan Banus am străbătut hotarul Borloveniului și am văzut lucruri și am înțeles fapte pe care le credeam a fi de mult apuse.

Hotarul Borloveniului este foarte întins și complex, cuprinzând luncă, dealuri, pădure, pășuni, pășune alpina, cursuri de apă. Este un hotar întins, considerând și faptul că în cursul istoriei sale Borloveniul nu a trecut de o mie de locuitori și de fapt, majoritatea vremii a avut mai puțini. Modul în care este împărțit hotarul arată vechimea lui iar anume așezăminte sociale și economice dovedesc statornicia impresionantă. Fără îndoială că detalii și aspect exterior s-au preschimbat în cursul vremii, dar aceasta este mai degrabă tinator de decor, de ornamentatie și nu afectează esența. Aceste modificări de decor țin de un proces care este comun tuturor comunităților omenești; ”reinventia” lor periodică, legată de nevoile momentului istoric dar esențialul, matricea arhetipală, s-a păstrat neschimbată, ca o coarda de cârtiță, vie și pulsând de vitalitate.

În primul rând este limpede că așezarea satului în actuala vatră s-a făcut relativ târziu, probabil pe la mijlocul veacului al XVIII-lea. Această așezare a fost rezultatul ocupării Banatului de către trupele imperiale de la Viena și a fost parte din planul austriac de a stăvili incusiunile otomane prin organizarea “graniței” militare în Banatul de munte. Dar rânduielile anterioare, străvechi, s-au păstrat ca realitate vie și semnificativă. Cea mai puternică dovadă sunt morile Borloveniului. Ele încep cam la trei kilometri amonte de actuala așezare, de la locul numit și azi, ”vatra satului” și continuă până la ultima moară, așezată ceva mai jos de actuala poziție a satului, ”moara vaiala”. Între ele mai sunt încă două mori, ’moara țărănească”, având mersul roții “pe stânga” și deci nimerită pentru vrăji și moara “de-a parte”. Aceste mori deserveau anume grupuri de familii din sat, în devălmășie, grupuri care corespundeau vechilor pâlcuri de case ce alcătuiau satul.

Vechile pâlcuri, înțelept așezate în mini-depresiuni, umbrite și păzite de codru erau, Vlașca, Zăcători, Leu, Cervinecea, Sopoteanu, Salin, Sfarleac. Acolo erau rosturile economice ale oamenilor și acolo au rămas “colibele” lor, care nu erau doar locuințe sezoniere, ci case în bună regulă, cu încăpere de dormit, bucătării, grajduri, șuri, ba chiar și cazane de fript țuică. Acest sistem de agricultură, cu locuința auxiliară, este cel mai complex sistem de exploatare agricolă cunoscut la Români. Aceste “colibe” sunt și azi realitate vie. În una dintre ele, a lui Petru Mentă, fratele lui Ion Banus am făcut și popas.

Era acolo bună rânduiala și ospitalitate românească, cuptor mare care putea da căldură Iarna și într-un colț era pușca lui nea Petre, mare vânător. Acea colibă era așezată în una dintre sub-văile de care vorbeam și care toate converg și urcă, din treaptă în treaptă, spre “culme”, spre cumpăna apelor și spre ‘plai” care duce, încet, încet spre Semenic. Înspre acolo sunt codrii seculari, în care nu a intrat securea, apoi pășune alpină mângâiată de vânt unde, brusc, izvorăște Nera, atât de rece încât contactul cu apa pare să ardă.

Una dintre sub –vai este și Sfarleacul, unde familia mea maternal avea sălaș și pământ. Acolo “Taica”(colonelul K.u.K Romulus Boldea) alcatuise o frumoasă gospodărie.

La Sfarleac am ajuns ocolit, urcând mai întâi la satul slovac Sumita, singura așezare alogenă din Almaj și ea de dată târzie, circa 1830 și apoi, mergând pe hotarul care separă Sumita de Putna am ajuns în vârful Sfarleacului.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Hoinar prin hotarul Borloveniului” →