Nicio urmă
Mentalități închistate-n rutină.
Mereu aceiași bat pasul pe loc
peste speranța căzută-n ruină
zâmbind a plâns și a trist nenoroc.
Nu e nimic de făcut mai departe
atâta timp cât mustim de trecut
și nimeni nu se mai poate desparte
de veacul care prin noi ne-a pierdut.
Cădem mereu în neantul durerii
și nu găsim niciun sprijin nicicând,
bolnavi de-atâtea mărunte mizerii
ce nu vor trece deloc prea curând.
Numai atunci când gonind resemnarea
îi vom lua pe netrebnici de gât
o să ne spele în lacrimi onoarea
tot ce în noi mai miroase urât.
Dar cu speranța urlând că se curmă
nu mai putem decât triști să privim
cum nu lăsăm după noi nicio urmă,
cum devenim un trecut anonim.
1991
————————————–
Anatol COVALI
București