Irina Lucia MIHALCA: Şoaptele luminii (poeme)

Între cer şi pământ doar un timp

 

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii

ne-opresc timpul

pe strada Mântuleasa.

Intersecţii de raze şi umbre,

punţi către cer.

 

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,

păstrează nisipul din vidul clepsidrei.

Razele sufletului oglindesc

mozaicul paşilor mei prin întuneric.

 

Prin lumina felinarelor,

aripi de îngeri sfâşie tăcerea.

Prelinse în urmă, două din umbrele mele

se întind către cer.

 

Sunt umbrele sufletului nostru

risipite în tu… în eu…

în eu… în tu…

 

Îşi caută urmele noastre în timpuri.

 

Şoaptele luminii ~ Transcendenţă

 

Ateh (Selma) adoarme.Un somn greu o cuprinse.
Gânduri, lumini, trăiri, vârtej de vise, întreabă-al ei spirit,
Ea, Fiica Luminii, se-nalţă, pluteşte,
în al său templu, pe AMON RA îl caută, doreşte.

 

În ritm sacadat de tobe păşeşte,
printre coloane uriaşe, hieroglife, culori, simboluri şi semne,
pe-acordul lirei, lutei, chimvalei, pătrunde
în sala hipostilă, magie de forme, frize şi fresce.

Ochi nevăzuţi o-nsoţesc, figuri, umbre şi suple forme
se-ndreaptă departe, adânc, spre întunecata-ncăpere,
ferit de arşiţa zile, pe-Osiris, trinitatea, întâlneşte,
continuă drumul

şi, dintr-o aură, Isis-Hathor, Stăpână a Tronului,
lumina nocturnă, zeiţă a Cerului,

soţie şi mamă ce cu credinţă-ngrijeşte.
Un lotus i-oferă şi-o cupă de aur, licoarea să soarbă

şi Hathor, zeiţa iubirii-i zâmbeşte,
în stânga-i surâde senină Bastet, ochiul lui Ra,
blânda zeiţă cu cap de pisică.

Treptat, în lumina albastră a lui RA, pătrunde,
se scaldă şi intră, simţindu-se acasă,

în ia meri, pământul iubit din Egipt,
ştie şi simte oricând calea deschisă spre ta nutri,

pământul zeilor
şi templul lui Ptah din Memphis…

Uşoare şi scurte,

sunete de tamburină şi talger,
ritmuri suave de flaut şi nai încep s-o trezească.

E vis sau aievea??

Pe pernă, o petală de lotus adie
şi-n palmă un semn ce doar ea-l mai ştie,
zâmbeşte-n lumina, încă, albăstruie…

 

Timp de-amintire, timp de uitare

 

Era un timp când alergam spre tine,
un timp dilatat ce ne-mbrăţişa în secundele lui.
Era un timp când doar lumina din noi conta,
când odată privirile întâlnite,
metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acţiona instantaneu,
când te mirai că-ţi revedeai, inexplicabil,
imaginea ta pe chipul meu,
impregnată de adierea blândă a zefirului,
a apei reflectată de-oglinda sufletului nostru.

Era un timp când încă nu ne-am îndepărtat, rănindu-ne,
devenind un alt timp.

Doar Helios surâde…
Ştie el ce ştie!

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

10 septembrie, 2018