Corneliu NEAGU: Poeme

DIN TOT CE AM…

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, și nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –

din ieri, din azi, din mâine mă ridic

chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea

tăcerile, mai lungi ca niciodată,

din gânduri îmi alungă piaza rea

și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

cărările nu-mi par deloc schimbate,

din tot ce am, din câte am avut,

în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic din ele-n cuget un altar

pentru tăceri loc sfânt de întrupare

din vorbele arzânde ca un jar,

de strajă stând pe dune mișcătoare.

Iar dacă toamna vieții a sosit,

nu mă opresc din drum, merg înainte,

pornind tăcut din locul hărăzit,

mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

PATRIA

Iluzii de-o clipă se nasc și dispar

în vagi amintiri venite deodată

cu vrajă adusă de gândul hoinar

în focul ce încă mocnește în vatră.

Din flacăra tunsă se scurg pe tavan

mistere ascunse în dansuri astrale,

ajunse târziu dintr-un mitic vulcan

prin hornu-ncropit din două cavale.

Prin ele zăresc un dor îngropat

la margini de lume aproape uitată,

în colb de tăcere, cu gust de păcat,

rămasă pe brâuri de timp atârnată.

Din conul de umbră eu încă ascult

această tăcere căzută-n uitare

cu dorul rebel îngropat mai demult

sub piatra ostilă, din alte hotare.

Nu-i loc de visare, nu-i loc pentru dor

o, patrie mumă, lăsată în urmă,

e numai un loc pentru cei care mor

când visuri și doruri în taină se curmă.

Adesea mă-ntreb: ce faci pentru noi? –

ce crudă devine aceată-ntrebare,

când văd că ajungem doar simpli eroi

de triste cancanuri citite-n ziare.

ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE

Un glas fără cuvinte din adâncul meu

ajunge nevăzut la margine de gânduri

pe trunchiul despicat al unui curcubeu

cu capetele prinse-n albia din prunduri.

Izvoarele din albii au secat demult,

iar pietrele uscate de prea multă sete

mă cheamă-n arcul curcubeului s-ascult

tăcerea lor rescrisă-n magice versete.

Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor

și din mirajul sfânt al undelor spectrale

aduc sub pietrele ce-și caută izvor

iubirile pierdute-n umbre vesperale.

Prea multe amintiri deodată se ivesc,

se scurg încet cu picături de apă vie

pe când din geana curcubeului ceresc

cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.

Continue reading „Corneliu NEAGU: Poeme” →

Milena MUNTEANU: Taina scrisului – Drumul spre lumină

Viaţa este o călătorie fascinantă. Mai importantă decât staţia finală, este călătoria spre destinaţie care, dacă este trăită cu fervoare şi curiozitate, ajunge să fie captivantă prin ea însăşi. Am fost norocoasă să traversez viaţa cu ochii deschişi. Trăiesc cu bucurie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bune şi rele, căci toate m-au învăţat câte ceva.

M-am simțit întotdeauna aproape de literatură. Primul mentor a fost tatăl meu, care deși avea o formație științifică era un cititor pasionat, împătimit chiar. Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră de succes, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică/filozofică așa cum rar am întâlnit, precum și un interes enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman (ultimii fiind laureați Nobel în Fizică), de la idei contemporane la ce știu eu ce. Când îl vizita câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții şi a sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul lui, despre istoria artei, a literaturii, fie că îl auzeam fredonând/fluierând muzică clasică.

Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliștea Sibiului, cu volume rare ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă surpinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea săliștenească ce mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea intitulată „Departe de Țara cu Dor” vorbeam despre drumurile pe care eu le învățasem în munții Cibinului, dar și despre traseele culturale începute tot acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Mărginimii. Spuneam că în vacanțele petrecute acolo, mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora dar care, deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște.

Amintesc toate acestea, cu recunostință, pentru că ele au reprezentat punctul de pornire în drumul spre scris. Apoi, am avut norocul unor profesori excepţionali de română, franceză şi germană, care m-au inspirat şi mi-au stârnit curiozitatea. Îmi aduc aminte că îmi făceam timp să merg la serate literare, la lansări de carte, ţineam urechea ciulită pentru astfel de mici evenimente culturale. Aveam o mătuşă care era redactor la Editura Academiei şi, prin dânsa, auzeam despre ce se mai scrie, ce se mai citeşte, iar eu îmi aşteptam cuminte rândul la lectura ultimelor cărți apărute.

După emigrarea în lumea nouă, am fost încurajată de doi scriitori, a căror influență a contat foarte mult: un scriitor din țară și o scriitoare din Canada. Păstrez şi acum părerile şi imboldurile lor, decisive în drumul meu scriitoricesc. M-au încurajat să scot scrisul din sertar, să vadă lumina tiparului. Am fost răsfățată cu recenzii calde şi bine articulate și mi-am însușit păreri avizate. Am știut însă să nu mă-ndepărtez prea tare de drumul meu, să îmi păstrez nota personală. Să fiu ceea ce sunt. În acest timp am câştigat câteva distincţii la diverse concursuri internaţionale, care mi-au dat aripi.

Scrisul meu, deși a început ca un hobby, devine tot mai serios, tot mai bine articulat atât în limba română cât şi în engleză. Pentru mine el are o legătură directă cu rostul meu în viaţă, cu urma pe care o las în trecerea prin lume. Dincolo de toate împrejurările care stau la baza devenirii ca scriitor, poate că scânteia, nepământeană, cea venită din altă lume, rămâne prima taină nedeslușită. Mulțumesc lui Dumnezeu, dar și oamenilor, mulți și feluriți, care toți și-au lăsat amprenta asupra mea. Realizez că am fost norocoasă și știu că nu e nici un merit în asta. Pe lângă lucrurile cu care ești dăruit, mai sunt însă și câteva ce îți stau în putere.

M-am întrebat de multe ori care să fie drumul spre lumina lăuntrică, aprinsă de alții? În primul rând, încerc să înțeleg. Să-mi explorez adâncurile. Apoi, încerc să-mi rafinez scrisul să devină clar, concis și expresiv, astfel ca experiența lecturii să nu fie doar benefică, ci și memorabilă, să emoționeze artistic. La mine scrisul e o continuă căutare, explorare și descoperire. Edison spunea că el nu avusese o mie de eșecuri în descoperirea electricității, descoperirea ei a necesitat o mie de pași. Eu cred că și în literatură se învață pas cu pas. Drumul spre inimile oamenilor nu e unul ce se găsește ușor. În plus, e important să savurezi, să te bucuri de momentul creației, actul creator fiind adevărata recompensă. Prea-plinul sufletesc transpare în scris, el fiind perceput și de către cititor.

Mă uit la scris ca la o aventură de suflet. Când aduci ceva din tine, originalitatea izvorăște dintr-un loc de onestitate. Și sigur, scrisul evoluează, pentru că tu însuți devii. Descoperi și te descoperi. Scrisul pare să fie o revelare a adevărurilor tale. O descoperire de sine. O descătușare. Taina se poate referi la resorturile care impun o astfel de eliberare. Să fie vorba despre magma interioară care se cere mărturisită pe hârtie? Despre resorturile intime care de multe ori rămân necunoscute, dar care uneori i se relevă scriitorului, în timpul creației? Este, cred, și o conștientizare a ceea ce merge, a ceea ce duce la o comunicare efectivă, plenară, între scriitor și cititor. Acestea sunt, în cel mai bun caz, condiții necesare pentru reușită, dar nu și suficiente…

Auzisem odată pe cineva recomandând unui scriitor începător să nu mai strice hârtia dacă nu-i iese un scris de calitate, la prima mână. Dar, mă întreb eu, asta nu descurajează scrisul? Nu riști să te dai prea repede bătut? Dacă ții mai mult la hârtie decât la ce scrie pe ea, cum ajungi să înveți? Nu cumva în acest fel îți ratezi chiar devenirea? Părerea mea e contrară. Cred că trebuie să experimentezi, să te lași mânat de curiozitate, ce poate duce la creativitate, ce merge de la vocabular, structuri logice, figuri de stil, la perspective inovatoare și orice altceva. Poate găsești forme noi de comunicare cu cititorul, sau, în cazuri rarisime, ajungi să reformezi chiar limba în care scrii (așa cum a făcut Eminescu în limba română).

Continue reading „Milena MUNTEANU: Taina scrisului – Drumul spre lumină” →

Teodor MEȘINĂ: Lumina Taborică

Lumina Taborică

Ţie Doamne-ţi mulţumesc
Tot mereu, mereu, mereu.
Inima şi gândul meu
Nu mai vreau să le-amăgesc,

Să cerşesc la alte porţi,
Să mă rog doar de străini
Ori de Iude sau Creştini
Să mă rog de viii morţi.

Ţie Doamne-ţi mulţumesc
Numai Tu ne mai ridici
Ne fereşti de foc, de bici
De necazuri din lumesc.

Dă-mi Iisuse, dă-mi de dor
De lumina din Tabor!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

6 august, 2018

Camelia CRISTEA: Schimbă faţa lumii!

Schimbă faţa lumii!

Schimbă faţa lumii Doamne de vei vrea,
De o vreme parcă, negura-i pe ea,
Din Tabor trimite sfânta Ta Lumină
Să ne lepădăm de a noastră vină.

Noi suntem la poale, Tu ne-aştepţi în vârf,
Drumul este greu şi tare abrupt,
Trepte nevăzute se ivesc în zare
Le-a zidit Iubirea Ta izbăvitoare.

Inima şi mintea se unesc într-una,
Când pe coji de nucă așezăm minciuna
Şi-atunci se aprinde ruga-n miez de noapte,
Mai scăpăm de noi, doar prin bune fapte!

Răstignim păcatul şi-nviem în zori,
Ne petrecem paşii prin nori călători
Şi avem nădeje că într-o bună zi,
În Lumina Ta ne vom regăsi.

—————————–

Camelia CRISTEA

București

6 august, 2018

,,Muntele Taborului, una dintre cele trei mari minuni ale Ortodoxiei”

“Vorbind despre lumina de pe Tabor, Sfântul Grigorie Palama spunea: “Este lumina necreată, neapusă şi neînvinsă şi transcende orice timp şi veac şi aceasta este, socotesc, moştenirea celor mântuiţi“.

Creştinii vremurilor noastre care ajung pe Muntele Tabor, de praznicul Schimbării la Faţă după calendarul neîndreptat, sunt martorii unei minuni ce aminteşte de momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului: pogorârea peste biserica ortodoxă de pe munte a unui nor deosebit. Aceasta se adaugă celorlalte două minuni care se petrec în Ţara Sfântă: Sfânta Lumină de la Mormântul Domnului şi întoarcerea apelor Iordanului spre izvor, de Bobotează.

(Asa cum se vede norul, care se pogoara peste credincios aflati la slujba,

fotografiat de un pelerin, 2010).

În noaptea de 18 spre 19 august, pe Muntele Sfânt al Taborului, în momentul în care începe Sfânta Liturghie, coboară asupra Mănăstirii ortodoxe “Sfântul Prooroc Ilie” de aici un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. În momentul în care începe Privegherea, din vârful muntelui se vede pe cerul întunecat dinspre Nazaret, la o distanţă mare, o formaţiune noroasă portocalie ce vine aproape perpendicular spre biserică, unde rămâne până la miezul nopţii, sub forma unor limbi portocalii întunecate.

La momentul Heruvicului, norul luminos ajunge deasupra Taborului, capătă diferite forme, din el desprinzându-se fâşii, mingi rotunde, lunguieţe etc., ce ajung chiar deasupra turlei bisericii.

(Norul, ca o pară de foc, cu miros nepământean)

Fenomenul este perceput şi descris diferit de credincioşii pelerini, martori ai minunii. Ceea ce este relatat deopotrivă de toţi este faptul că în clipele acelea se răspândeşte în aer un extraordinar miros de tâmâie, care nu este însă tămâie de răşinoase, ci “o combinaţie de conifere orientale, cu tămâie naturală, din răşina pomului”.

În 1993, câteva maici şi doi pelerini ruşi descriau astfel minunea pe care o văzuseră: “Norul a coborât chiar deasupra mănăstirii şi, deodată, din cer, a început să ţâşnească foc plin de har, ca de Înviere, însă mult mai mult. Pe neaşteptate, întregul acoperiş al mănăstirii s-a umplut de foc, apoi focul s-a întins la copaci şi sub formă de limbi de lumină a ieşit din nor şi a cuprins mulţimea. Această minune a Focului Sfânt a continuat vreme de două ore. În zori, totul a dispărut, lăsându-ne într-o stare de inspiraţie şi teamă duhovnicească neobişnuite”.

Maici românce de la această mănăstire au relatat şi ele unor ziarişti din ţară despre minunea norului, cam în acelaşi termeni: “Dintr-odată, cerul s-a deschis ca o carte, norul a început să vină maiestuos şi, pe măsură ce se apropia, cobora încet pe munte. Şi ajungea să atingă aproape pământul. Nu bătea vântul, nu era nici o adiere, iar luna strălucea plină. În două minute, nu se mai vedea o stea pe cer. Atât de dens era norul”.

Un alt pelerin spunea şi el: “Cuvintele sunt extraordinar de mici ca să exprimi ce simţi când bucăţile acelea ca de vată vin şi le atingi cu mâinile, le simţi pe chip. Ai vrea să te urci pe acea bucată şi să pleci, să nu te mai intereseze nimic”.

Miracolul, confirmat de oamenii de ştiinţă

Mulţi necredincioşi spun că norul este doar o vedenie a creştinilor sau chiar o şarlatanie pusă la cale de oameni cu interese turistice. Numai că fenomenul în sine a fost cercetat de o echipă de oameni de ştiinţă, iar concluzia lor este fermă: evenimentul este miraculos. Astfel, o echipă de cercetători meteorologi israelieni şi ruşi a analizat mai multe teme privind semnele miraculoase din Ţara Sfântă. Omul de ştiinţă rus Serghii Mirov, unul dintre participanţii la această cercetare, a dat publicităţii la începutul acestui an rezultatul cercetărilor lor, subliniind că norul apare numai în zona mănăstirii ortodoxe, doar în ziua praznicului Schimbării la Faţă. El a relatat că atunci “o sferă luminoasă de ceaţă îi înconjoară pe credincioşi, după care norul apare deasupra crucii bisericii, crescând în dimensiuni, şi coboară peste credincioşi, acoperindu-i şi înconjurându-i într-o umezeală”.

Cercetătorii au concluzionat că această ceaţă nu poate fi generată de aerul uscat şi la o astfel de temperatură şi, ca atare, fenomenul nu poate fi încadrat decât în categoria miracolelor.

Evanghelistul Matei vorbeşte despre nor

Despre momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, în pericopa evanghelică referitoare la această sărbătoare, se arată: “Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi răspunzând Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe; Ţie una şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind ei încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L!

Şi auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ce aţi văzut, până când Fiul Omului se va scula din morţi…” (Matei 17, 1-9).

Taborul, loc important în istoria biblică

Muntele Tabor a jucat un rol important în istoria biblică şi este pomenit de mai multe ori în Sfânta Scriptură. El este menţionat pentru prima oară când Isus Navi împarte Pământul Făgăduinţei celor 12 seminţii ale lui Israel. Apoi Devora, proorociţa şi judecătoarea poporului lui Israel, l-a ales ca loc pentru bătălia dintre evreii conduşi de Varac şi armata lui Iavin, împăratul Hanaanului. Aici a pustnicit Melchisedec, preotul Dumnezeului celui Preaînalt, iar în zilele celui de-al doilea Templu din Ierusalim, pe vârful Taborului se obişnuia să se aprindă focuri pentru vestirea satelor din nord asupra sărbătorilor şi lunilor noi.

Primul care a identificat Taborul cu locul unde Mântuitorul S-a Schimbat la Faţă a fost Origen (†251), apoi, în secolul IV, Sfinţii Chiril al Ierusalimului, Epifanie al Ciprului şi Fericitul Ieronim vor spune aidoma.

Astăzi, pe Muntele Tabor sunt două biserici, cea ortodoxă cu hramul “Sfântul Prooroc Ilie” şi cea franciscană cu hramul “Schimbarea la Faţă a Domnului”. Aici se mai află ruinele unor construcţii de apărare de pe vremea lui Josephus Flavius. În secolul al IV-lea, pe platoul din vârful muntelui, Sfânta Împărăteasă Elena a ridicat o biserică în cinstea Schimbării la Faţă a Mântuitorului.

Actuala biserică ortodoxă, unde se află şi maici românce, a fost reconstruită în anul 1911. Ea aparţine Patriarhiei Ierusalimului şi este considerată prima mare ctitorie românească din Ţara Sfântă.

Pe latura de nord-vest a platoului se află grota lui Melchisedec.

Preînchipuiri şi tâlcuiri ale acestui eveniment minunat

Schimbarea la Faţă a Domnului, când ,,a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), arătarea minunată a slavei dumnezeirii, este preînchipuită în Vechiul Testament în mai multe rânduri. Astfel, pe Muntele Sinai, Dumnezeu vorbeşte din nor cu Sfântul Prooroc Moisi, peste care se pogoară slava Sa (potrivit Ieşirea 19, 9; 24, 16-18). În chip de stâlp de nor, Domnul Slavei călăuzeşte poporul ales prin pustie (Ieşirea 13, 22; 16, 10). Tot stâlp de nor se arată stând la uşa cortului mărturiei (Ieşirea 33, 9-10). La sfinţirea cortului mărturiei, se pogoară norul slavei lui Dumnezeu (Ieşirea 40, 31-32), iar mai apoi, norul acoperea cortul mărturiei ziua, şi chipul de foc noaptea (Numerii 9, 16). La sfinţirea Templului lui Solomon, norul slavei dumnezeieşti va umple din nou casa Domnului (III Împăraţi 8, 10-13).

Când S-a schimbat la Faţă, Mântuitorul Hristos S-a arătat ca Fiu al lui Dumnezeu, strălucind de lumina dumnezeiască ca ,,Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmi 103, 2) şi înconjurat de norul luminos al slavei Sale. Aşa cântăm şi noi, ortodocşii: ,,Dătător de lumină şi Lumină neapropiată şi pururea veşnică fiind, Cel ce eşti fără început şi care Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, lumină în lume ai strălucit cu trupul umblând, şi lumină în munte ai luminat, arătând chipul slavei părinteşti” (tropar din cântarea a 8-a a canonului înainteprăznuirii).

Sau: ,,În Muntele Taborului te-ai schimbat la faţă, Iisuse, şi nor luminos întins ca un cort, pe apostoli cu slava Ta i-a acoperit. Pentru aceasta se uitau în jos la pământ, neputând să vadă strălucirea slavei celei neapropiate a feţei Tale, Mântuitorule, Hristoase Dumnezeule, Cel ce eşti fără de început. Cel care ai arătat atunci acelora lumina Ta, luminează şi sufletele noastre” (sedelnă la utrenia praznicului).

Lumina de pe Tabor este o pregustare a veacului viitor al învierii, în care ,,drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43) şi vor fi îmbrăcaţi în veşminte albe strălucitoare, ca cele de pe Tabor, veşmintele curăţiei şi sfinţeniei. Şi se vor bucura pururea privind la faţa lui Dumnezeu şi ,,trebuinţă nu au de făclie, şi de lumina soarelui; că Domnul Dumnezeu îi luminează pre ei; şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22, 5).

(În curtea bisericii sunt amenajate trei colibe,

pentru Mântuitorul Hristos, Moisi şi Ilie)

Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele despre lumina de pe Tabor: ,,Evanghelistul a spus ca soarele, nu pentru că atâta va fi lumina lor, ci pentru că nu cunoaştem o lumină mai strălucitoare decât a acestui astru; a vrut să înfăţişeze strălucirea viitoare a sfinţilor cu ajutorul unei străluciri cunoscute nouă. Că lumina de pe Tabor era mai mare decât lumina soarelui, au arătat-o ucenicii care au căzut cu feţele la pământ. Dacă n-ar fi fost o lumină neamestecată, ci una la fel cu a soarelui, n-ar fi căzut la pământ, ci ar fi putut-o suferi cu uşurinţă”.

Această lumină a Schimbării la Faţă a Domnului este aceeaşi cu Sfânta Lumină ce se arată la Mormântul Mântuitorului nostru, la praznicul Învierii Sale.

,,Mai înainte închipuind învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, ai luat pe trei ucenici ai Tăi: pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi în Tabor Te-ai suit. Şi Tu, Mântuitorule, la faţă schimbându-Te, Muntele Taborului cu lumină s-a acoperit, iar ucenicii Tăi, Cuvinte, s-au aruncat cu faţa la pământ, neputând suferi a vedea Chipul cel nevăzut. Îngerii slujeau cu frică şi cu cutremur, cerurile s-au spăimântat, pământul s-a cutremurat, văzând pe pământ pe Domnul slavei (slava la Doamne strigat-am, de la vecernia mare a praznicului).”

,,Ieromonah Macarie”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (12)

Criza politica se accentua, în decembrie 1870, Strousberg anunţa că nu poate plăti cupoanele obligaţiilor Societăţii de Căi Ferate şi că plata trebuia achitată de statul român! Conflictul s-a acutizat, când s-a constatat că lucrările nu sunt corespunzătoare, ceea ce îl punea pe principe într-o situaţie delicată. În Cameră, atmosfera era tensionată. Răspunsul la Mesaj era apreciat de principe ca fiind ,,de necrezut”, iar urmarea a fost căderea guvernului Epureanu. Acesta a fost silit să se retragă sub presiunea opoziţiei liberale, alcătuită din radicali, ,,maişti”, ,,fracţionişti” şi moderaţi. După prăbuşirea guvernului conservator, poziţia lui Carol devenea extrem de şubredă, el nu a mai putut uza de prerogativele constituţionale, pentru a numi un nou guvern. În ontextul dat, noul prim-ministru avea să-i fie impus principelui de Cameră, la 18/30 decembrie 1870, în persoana lui Ion Ghica, care era asociat cu conspiraţia din vară. Structura noului guvern era liberală, iar numirea lui S. Mihăilescu, radical, apropiat al lui Rosetti, ca prefect al poliţiei, şi alegerea unui consiliu radical la Bucureşti erau fapte semnificative. În aceeaşi vreme, în Cameră, s-a format o comisie de anchetă a concesiunii Strousberg, iar ,,Românul” apărea în chenar negru în ziua în care ,,hoardele teutone calcă sacrul pământ” al Parisului! La toate acestea se mai adăuga o situaţie financiară extrem de precară, neputând să fie plătită nici măcar lista civilă a principelui!

Constituirea noului guvern n-a dus la micşorarea tensiunii politice, Adunarea continua să rămână ,,una din principalele tribune de luptă împotriva principelui”. Între timp, divergenţele între principe şi Cameră, o bună parte a clasei politice, au atins un punct culminant, când, la 15/27 ianuarie 1871, în ziarul ,,Allgemeine Augsburger Zeitung”, a apărut scrisoarea principelui Carol către Auerbach, un personaj fictiv. În scrisoare, el îşi exprima decepţiile, dar învinuia pentru situaţia creată nu ,,poporul în general”, ci oamenii politici, care ,,s-au dus să-şi facă educaţia politică şi socială în străinătate” şi care ,,nu au altă gândire decât a aplica la ei şi fără discernământ ideile admise acolo şi îmbrăcate într-o oarecare formă utopică”. Principele susţinea că ţara a trecut astfel ,,fără nicio transiţiune, de la un guvern despotic la constituţiunea cea mai liberală, o constituţiune precum nu are niciun popor din Europa…o constituţiune quasi-republicană”. Scrisoarea putea fi percepută ca un act de provocare la adresa opoziţiei liberale. Principele încerca să-şi impună punctul de vedere în problema reorganizării regimului, dovadă criticile la adresa constituţiei liberale şi afirmaţiile despre discrepanţa dintre stadiul de dezvoltare al societăţii şi instituţiile moderne create după 1866. În încheiere, poate ca un mijloc de presiune, Carol readucea în discuţie intenţia de a abdica.

Efectul scrisorii în opinia publică şi în Cameră a fost devastator, gestul principelui Carol a declanşat un veritabil vacarm politic. Discuţiile au fost deschise prin interpelarea lui N. Blaremberg, care califica scrisoarea, ,,dacă nu era apocrifă”, drept un ,,act de înaltă trădare” (,,Românul”). Primul-minstru a fost nevoit să declare că scrisoarea era autentică, ceea ce a provocat o vie reacţie şi indignare în Adunare, care era ostilă planurilor principelui de ,,reorganizare” a regimului din 1866, prin modificarea Constituţiei. În situaţia periculoasă ce se crease, când între Principe şi Adunare se căscase o prăpastie, M. Kogălniceanu, păstrându-şi luciditatea, a găsit o soluţie de compromis şi a propus o moţiune ce conţinea şi devotamentul faţă de principe şi ataşamentul faţă de Constituţie. Acelaşi Kogălniceanu, realist, declara lui Radowitz, reprezentantul Prusiei, că ,,principele nu are pe nimeni pentru el în ţară şi chiar de aceea, cu siguranţă, el va rămâne pe tron”. Principele, în ceea ce îl privea, se considera, cum o mărturisea împăratului Wilhelm şi cancelarului Bismarck, ,,un avanpost mult împins înainte, ca santinelă de graniţă contra Orientului” ori ca un căpitan ,,care pe marea furioasă trebuie să persiste zi şi noapte la postul său”.

Lipsit de sprijinul Camerei, dominată de majoritatea liberală, Carol s-a orientat spre Senat, format preponderent din conservatori, stabilindu-se o apropiere politică, liberalii fiind sever criticaţi şi consideraţi vinovaţi de toate dificultăţile prin care trecea ţara. Dar Camera nu voia să facă nicio concesie faţă de principe şi, în februarie 1871, a refuzat să discute bugetul şi legile financiare, apreciind afacerea Strousberg ca fiind mult mai importantă. Comisia de anchetă instituită, formată din adversari declaraţi ai principelui, a prezentat un raport în care concesiunea era violent criticată. La începutul anului 1871, atmosfera politică devenise extrem de încărcată, ideea detronării principelui avea o mare răspândire, iar spre primăvară lucrurile s-au precipitat. La 10/22 martie, în sala ,,Slătineanu” (Capşa), colonia germană din Bucureşti, sub auspiciile consulului general Radowitz, sărbătoarea victoria asupra Franţei şi proclamarea imperiului. Dar, în aceeaşi zi, considerând sărbătorirea ca o sfidare a opiniei publice, a avut loc o puternică contramanifestaţie, tolerată de guvernul Ghica şi încurajată probabil de prefectul de poliţie, localul a fost atacat de manifestanţi şi lovit cu pietre. Numai intervenţia armatei, ordonată de generalul Al. Solomon, comandantul garnizoanei, a pus capăt manifestaţiei. Primul-ministru Ghica s-a prezentat în faţa principelui abia la ora unu noaptea. În aceeaşi noapte, Carol i-a convocat la palat pe locotenenţii domneşti din 1866. S-au înfăţişat imediat Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu, apoi principele le-a anunţat abdicarea. Cei doi s-au opus acestor intenţii, iar Catargiu s-a arătat dispus să-şi asume guvernarea. În noaptea de 11/23-12/24 martie, noul guvern de coloratură conservatoare era deja format.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (12)” →

Veronica BALAJ: Pași printr-o ctitorie

De fapt, ar trebui să fi folosit pluralul și să spun, pași prin mai multe ctitorii, întrucât spațiul mirific al Văraticului asta cuprinde. Ar fi de… neignorat ambientul special susținut de misterul Pădurii de Argint numită astfel de poetul național, de dulcea, ocrotitoarea și împăciuitoarea atmosferă monahală. Ar mai fi clădirile mânăstirilor gravate cu sfințenie, adică puterea de-a învinge vremile dar, despre acestea s-a consemnat mult și pe măsura importanței lor, iar acum, a venit rândul să fie înscrisă în acest patrimoniu o altă ctitorie. Una nouă.

Termenul ctitorie sugerează desigur mai întâi, respect și plecăciune admirativă. De data aceasta, întrucât este vorba de o ctitorie contemporană, lucru care pare nepotrivit cu viața noastră în care auzim mai mult de… căpătuială, mă simt obligată a face câteva precizări, a vă invita la experimentarea unei stări de mirare. Nu tulburare, nu fior admirativ, nu imbold să mai facă și alții asemenea gesturi.

E vorba așadar de o ctitorie în cel mai exact sens. Centrul Cultural Spiritual Văratic, lăcaș care are la temelie un legământ de iubire. O puteți lua și ca pe-o omenească dorință de dăinuire în timp a sentimentelor de dragoste, putem accepta și nota romantică a motivului care a dus la startul acestei construcții. Aleasa sorții, căci, nu oricine are șansa de-a semna o ctitorie, ei bine, a fost doamna Emilia Țuțuianu, psiholog, poetă, editor și iubitoare de cultură. L-a cunoscut și i-a sugerat domnului Dinu Sfrijan, un român emigrat mai demult în Anglia, care dorea să lase în memoria iubitei sale soției, Sheila Margaret Richardson, întru neuitare, un semn dăinuitor, i-a propus deci, construirea unei locații cu scop cultural. Ba mai mult, un spațiu de perpetuă înnodare spirituală a vremilor. Ideea de rămânere în timp a fost punctul motivațional. Apoi, lucrurile s-au derulat din ce în ce mai acroșant. S-a ales ca locație Văraticul. Trebuiau aprobări, desigur. Proiectului i s-a alăturat cu tot sufletul şi dăruirea Maica Stareță Iosefina Giosanu susținută şi de Consiliul mânăstirii, astfel încât se întocmesc actele pentru construcție, în preajma locului unde fusese casa Veronicăi Micle. Menționând aceasta, am intrat deja în istoria culturală și spirituală a locului.

Fazele prin care trece ridicarea unei clădiri care trebuia să respecte linia tradițională, însemnele arhitecturale din zonă, ar putea fi încă o pagină scrisă cu litere de devotament din existența acestui lăcaș. Responsabilă pas cu pas cu împlinirea acestora fiind dna Emilia Țuțuianu, sub cuvânt de onoare față de finanțatorul Dianu Sfjrijan. Așa încât, în mai puțin de un an, în iulie 2017, clădirea este finalizată, interiorul de asemeni pregătit să-și primească oaspeții, oameni de cultură care vor susține activități specifice, precum a fost destinat dintru început.

La sărbătorirea unui an de la înființate, 28-29 iulie, 2018, Centrul Cultural Văratic a găzduitul un summum de întâmplări Sub semnul lui Mihai Eminescu. Intrarea în clădire nu va fi fără emoții, vă asigur. Aspectul elegant și totuși cu patina vremii, minuțiozitatea cu care s-au consonat lucrările cât și însemnele, încrustate în vitralii, (colorit și formă preluate din tradițiile locului), sunt de o perfecțiune exemplară. Admirația te ține într-o mirare continuă. Cum adică, azi?! Se poate așa ceva? Dintr-o donație?!! În numele culturii?! Un prim argument, este o pisanie scrisă pe o carte format mare, care te întâmpină pentru a ști de la bun început unde anume te afli: într-un loc binecuvântat de iubire… ,,cu intenția de a lumina, a așeza și a rostui vieții de obște, pentru a păstra identitatea și tradițiile culturale locale întru bucuria sufletului”. Dacă se-ntâmplă să bată chiar atunci clopotele mânăstirii, luați-o ca pe-o binecuvântare.

Zilele organizate sub egida numelui marelui poet care și-a purtat și el pașii pe aceste locuri, au fost organizate cu aceeași minuțiozitate. În primul rând, oaspeții, veniți de la București, Viena, Iași, Piatra Neamț, Timișoara, au avut prilejul să viziteze pe îndelete întregul complex înțesat de mărturii adăpostite în sălile clădirii. Expoziție de pictură, antreuri, birouri, fotolii, (în stilul vremilor apuse, dar foarte bine executate în zilele noastre), scrinuri, sfeșnice din argint, dăruite de regretatul colecționar ieșean, Dumitru Grumăzescu, sala cu obiecte care au aparținut Saftei Brâncoveanu, (născută la anul 1776, ca fiică a lui Teodor Balș). Și ea este considerată un alt ctitor din Văratec, întrucât a donat pământul pe care-a fost construită prima mânăstire din acest perimetru monahal. Covor de epocă donat tot de către ea, o ladă tradițională și apoi… intrând în Salonul Literar, te întâmpină statuia poetului Mihai Eminescu, în bronz, cu o carte sub braț. Lucrare semnată de sculptorul Lucian Tudorache, din Piatra Neamţ. O altă lucrare, tot din bronz, la fel de impozantă şi misterioasă este bustul Sheila Sfrijan, din salonul cu același nume, amenajat la parterul muzeului şi dedicat soţiei ctitorului Dianu Sfrijan.

Oriunde pășești nu contenești a te minuna, pui întrebări, rămâi perplex de admirație și… taci. Doamna Emilia Țuțuianu, delicat, fără emfază și laudă, secondată de domnul Dorin Dospinescu, o persoană foarte discretă, elegantă în atitudine și foarte implicat, abia dacă deconspiră că ea, doamna, poeta menționată mai sus, a fost și coordonatoarea directă a constructorilor, găsindu-și timp și pentru a face rost de donațiile expuse, obținând înscrisuri, cărți rare de patrimoniu. Strădania sa de om al bibliotecii, iubitor de cultură și scrieri, este o parte din ctitorie. Maica stareță Iosefina, mereu amabilă şi zâmbitoare, aș spune că e prezentă în mai multe locuri în același timp pentru ca totul să fie perfect.

În fine, a sosit ora, ziua evenimentului. Sâmbătă, 28 iulie a anului 2018. Să spun drept, nu mă așteptam să fie atât de multă lume în Biblioteca Mihai Eminescu de la etaj. Au fost necesare scaune aduse în plus. O sală peste care plutea fără voia noastră, un aer de misterioasă legătură cu alte vremi.

Cuvântul de deschidere al Emiliei Țuțuianu și al Maicii Starețe Iosefina Giosanu, ne confirmă din start că nu am bătut atâta cale fără a avea parte de merituoase alte surprize intelectuale. Prima confirmare vine de la eminescologul Teodor Codreanu. Echilibrat, fără patimă, susține o nouă teorie, perfect plauzibilă, Eminescu, incorect politic, care-i de fapt și titlul tomului pe care îl prezintă și pe care îl va dona Centrului unde ne aflăm. Teoria domniei sale este foarte modernă, apropos de actuala senzație făcută de, political correct, dinspre americani venind întreaga țesătură de păreri și argumente. Cartea merită să circule, specialiștii pot face încă multe congrese dezbătând opera poetului, publicistului, prozatorului, jurnalistului politic Mihai Eminescu. Vor avea multe de aflat.

Vine la rampă, mult așteptatul, cunoscutul cercetător al operei eminesciene din manuscrise, domnul Nicolae Georgescu. În privim cu toții ca pe un colos intelectual deși, nu vrea să fie în primă atenție, e de ajuns să deschidă discuția, să aducă un argument și… ne-a făcut admiratorii domniei sale. A adus în dar instituției organizatoare, câteva dintre volumele care poartă semnătura sa. Ne uităm cu jind la ele. Ne reține atenția titlul, Cu Veronica prin infern. Celelalte tomuri sunt doar o parte din numărul celor scrise de domnia sa, o viață întreagă după cercetări îndelungi a cernelii, a sensurilor, a grafiei, și literelor care alcătuiesc scrisul eminescian, după cum bine știm cu toții. Distinsa sa soție, dna Doina Rizea, literat de marcă de asemeni, ne va încânta și ea cu detalii din lumea scrisului completând volubilă, imaginea unor intelectuali de clasă înaltă. Oaspeții din sală, aflu că sunt poeți din zonă dar și unii veniți de la Vaslui, profesori universitari din Iași, cu toții sunt marcați de o sfioasă încântare intelectuală. Vizibilă.

Continue reading „Veronica BALAJ: Pași printr-o ctitorie” →

Alexandru NEMOIANU: Câteva locuri, lucruri și întâmplări în vise

Visele ne sunt întotdeauna populate de locuri și lucruri neobișnuite. Neobișnuite în existența trează dar perfect firești în starea de vis. Această excepțională capacitate de a trăi perfect normal în două planuri existențial diferite este în sine miraculoasă. Spre exemplu în vis niciodată nu sunt surprins ori înspăimântat atunci când sunt vizitat de oameni despre care știu bine, chiar în vremea visului, că au “murit”, nu mai sunt în existența imediată. Asemenea nici un soi de spaimă nu mă cuprinde când, la vreme de vis, intru în locuri și stări cu totul neobișnuite și necunoscute pe care le străbat și zăresc pas cu pas. Probabil că există explicații multiple. Mă mulțumesc să cred că sunt confruntat cu o taină care nu face dacât să confirme că vremea marilor dezvăluiri este mai aproape decât putem bănui. Notez câteva dintre locurile pe care le văd mai des în visele mele.

Un cartier “vechi” dintr-un oraș mare. Casele sunt, în majoritate, doar cu parter înalt ori cu un singur cat. Sunt case cenușii, cu acoperișuri de țiglă, ori tablă galvanizată, cu ferestre foarte mari și bogat decorate, cu meșteșugite structuri. Între case (unele tip vagon) sunt garduri din lemn și pâlcuri de pomi. Din loc în loc sunt magazine mici, mai ales un soi de băcănii, în care se vând mezeluri, cârnați, brânzeturi, pâine de bună calitate și în care sunt măsuțe, cu tăblie de marmoră, unde oamenii în vârstă beau pahare de vin sau țoiuri cu țuică. Atmosfera este în general prietenoasă dar nu sunt băgat în seama, cred că cei din jur nici nu știu că exist și sunt acolo. De multe ori am senzația că sunt rătăcit, că nu mai știu cum să revin “acasă”.

Un alt loc unde mă aflu des la vreme de vis este un soi de parc uriaș cu lacuri de jur în jur. Sunt acolo alei părăsite, alei care se înfundă și “ieșiri” spre zone periculoase. Acele zone sunt,mai ales, un soi de grupări,”complexe” de blocuri .Exteriorul lor este înșelător. Inocența exterioară este premeditat și doar aparent benignă.Pericolul începe când te apropii de clădiri;ușile de la intrare au sticla spartă, se zărește betonul crud al zidurilor, ușile sunt crăpate, locuitorii sunt violenți, de multe ori beți, întotdeauna ostili, haite de câini bântuie. Vegetația este minimală și cât este se găsește este în stare proastă;jumulită, prăfuită,ostilă. Este un décor “post industrial” care sperie. De cele mai multe ori din aceste locuri nu este cale de ieșire și visul se termină în coșmar.
Interioarele sunt asemenea neobișnuite,adică fără legătură cu ce văd și știu din existența ‘trează”. Cel mai adesea sunt camere mari, cu mobile maronii,multe “bibelouri” și decorațiuni;tăvi din argint, pudriere, vase de porțelan, vaze, scrumiere cu forme complicate, cutii în formă de borasca țestoasă;șlefuite cu grijă,de culoare verzuie și foarte multe gravuri, mari și mici,cu subiecte istorice,erotice, monumente,etc.

Într-un vis, acuma câțiva ani, am fost în salonul casei Boldea din Borlovenii Vechi, cum era în vremea copilăriei mele… Ușa dinspre balcon era deschisă dar ușa din sticlă, dintre salon și ‘vorzimmer” , era închisă. Dinspre gang intrase o mierla galbenă care fluiera încântător. În salon era Otilia Boldea. Mierla a intrat în salon, a șuierat câteva momente, a rostit câteva vorbe în germană (nu le-am auzit deslușit) și apoi a zburat înspre pădure, înapoi prin gangul casei.

Într-o altă noapte am visat din nou pe Otilia Boldea (Maică) depusă în “Sobă Mare” din Casă Boldea din Borlovenii-Vechi, Valea Almăjului, Banat.
Coșciugul era simplu și tot simplu decorat. Avea o față senină, împăcată. La picioare se află petecul de hârtie, în germană, depus de către mătușa mea Miky în care se spunea că se îndreaptă spre țară basmelor. În continuarea visului am ajuns la concluzia că pentru oameni vremea “fericirii”pământești sau, altcum spus,”țară basmelor” a fost neoliticul. Am început să fiu treptat transmutat în acea vreme. Erau așezări bine întemeiate și fundamental, oamenii nu erau în nimica deosebiți de cei de azi, atâta că erau senini, siguri pe cele din jur, fără îndoieli. Era curat, activitate veselă și mult timp “liber’. Pentru cei neînsurați există o confrerie, a “vulpilor roșii”, care oferea la preț decent, confort de toate felurile. Îi spuneam, în vis,unui prieten, că acea epoca a fost amplu descrisă în basmul istoric al lui Nicolae Densușianu, al cărui mare merit (îi spuneam) a fost credința în neamul sau și modelul lui existențial de care era mândru. Acel prieten a început să plângă.

Un alt vis începea la “Vatra” unde, foarte obosit, Episcopul Nathaniel o aștepta pe Larissa să îi aducă o prăjitură, atunci scoasă din cuptor. Apoi călătoream cu Larissa, într-un soi de tramvai anacronic, spre o ‘gara”. Ușa era deschisă și se derulau blocuri de locuințe cenușii, cu aspect de buncăre și totul era înconjurat de beton. Eram agitat și înfricoșat dar, mi-am amintit, că văzusem, la urcarea în tramvai, mușuroaie de pământ și ciulini crescuți printre ele. Această amintire mă încredința că decorul demonic era trecător și esențial, fără urmări. Un personaj scârbos refuză să îmi spună unde este oprirea pentru “gara”. Am ajuns totuși acolo și ne-am așezat într-o “coadă” lungă (compusă din oameni de foarte proastă calitate). Brusc Larissa a dispărut. Am început să o caut și să o strig în panică neluând în seama îndemnurile la tăcere ale mârlănimii din jur.

În o altă noaptea am visat pe o veche colegă, cu un trecut zbuciumat. Era împreună cu ultimul ei soț. Acesta din urmă părea detașat și resemnat. Ea era activă și dorea să facă lucruri “bune”. Între altele se îngrijea cu generozitate de un băiețel de circa 4-5 ani care era îmbrăcat foarte gros, în manieră copiilor din satele românești, cu multe sfetăre și pieptar din cojoc.

În o noapte de Ianuarie (o noapte de iarnă frumoasă, ger uscat și cristalin) spre dimineață am auzit limpede, ”divinația este făcută de porumbei albi, liberi, hrăniți cu boabe de cucuruz și foi de salată verde.”

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Câteva locuri, lucruri și întâmplări în vise” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Primăvara frumoasei elite troienită la Mislea

„Comuniştii au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte lăcaşuri de rugăciune, alungând în lume închinătorii din ele, şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe în care sute şi mii de oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.”

(DEMOSTENE ANDRONESCU)

În temniţa aceea sinistră, bântuită de toate fantomele răului sufletele primăvăratice, doldora de viaţă, mustind din trupurile încătuşate s-au legitimat soartei înveşmântată în Suferinţă cu Iubirea lor înmugurită, îmbobocită, cerească.

Ştiind că Dumnezeu este IUBIRE şi nu se poate ajunge la Iubire decât pe calea Adevărului, Tinerele ortodoxe au îmbrăţişat în suferinţă Iubirea. „Toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, Aprilie 2018, p. 49)

Dincolo de zidul suferinţei golgotice, sufletele lor imaculate au trăit mistic viaţa culturală, imnul liturghiei ortodoxe, înălţându-se într-o profundă elevaţie spirituală.

Prin jertfa Generaţiei de la 1948, în care au sălăşluit deplin Suferinţa şi Iubirea s-a odrăslit întru eternitate o clipă mistică dacoromână astrală.

Prin sacrificiul suprem al vieţii pământene se dobândeşte libertatea Vieţii cereşti.

Scara Suferinţei Aspaziei Oţel Petrescu a avut 14 trepte, 14 ani de închisoare.

În timpul vieţii mirene Aspazia era în faza pregătirii Licenţei la Litere şi Filosofie-Cluj, fiind una dintre studentele cele mai apreciate ale filosofului Lucian Blaga.

Împreună cu prietena ei de suflet, poeta mistică Zorica Laţcu,viitoarea Maica Teodosia, ucenica Părintelui în suflet văzător, au mers la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la Părintele Arsenie Boca, pentru mărturisire şi călăuzire: să rămână mireană ori să se călugărească?

Marele Duhovnic le-a primit cu bucurie, le-a ascultat, le-a văzut frământările, iar seara le-a invitat la cina-agapă. Aspazia a fost fascinată de prezenţa mistică a Părintelui. „Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte Lumina.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p.12)

După câteva îndrumări Duhovnicul Ardealului i-a spus: „Îţi dau un cuvânt pentru toată viaţa ta şi-ţi dau un sfat. Cuvântul pe care ţi-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă.” (ibid., p.12)

Părintele privea apoi undeva departe înspre destinul ei şi o binecuvânta cu voce tare: Dumnezeu să îţi ajute, copilă!

Iar privea, vedea, înţelegea şi iar binecuvânta, de 14 ori. Unul dintre iubitorii marelui Duhovnic, Părintele Antonie avea să-i spună studentei Aspazia: <<Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele>>.

Scara Suferinţei ei a împletit-o cu scara Bucuriei. Şi-a lăsat întreaga tinereţe la picioarele lui Iisus Hristos şi-a luat Crucea şi a plecat spre Golgota temniţei.

„Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată în închisoare sortită încarcerării atât a deţinutelor politice, cât şi a celor de drept comun. Bisericuţa de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta.” (ibid., p. 16)

Bisericuţa Mislei se născuse ca o pustnică înveşmântată într-o sihăstrie de lemn.

Petru de la Argeş, respectiv Radu Paisie Domnul Ţării Româneşti (1535-1545) a ctitorit şi închinat Sfintei Treimi la Mislea o biserică din piatră în anul 1537.

Soarta ei ca şi a norodului român a fost deseori şi pe rând vitregită, când de turci, când de tiranul Mircea Ciobanu. Cel mai luminat Voievod al nostru şi al Europei, până la Dimitrie Cantemir, Petru Cercel a refăcut-o şi a înzestrat-o domneşte. La fel continuă gestul princiar şi fratele său, Mihai Viteazul. Marele prinţ al culturii Matei Basarab îi poartă grijă părintească, eliberând-o de sub omniprezenta jurisdicţie grecească, dăruind-o monahilor români la 1639 şi păstoreşte până în timpul lui Carol I de Hohenzollern, când este transformată în temniţă pentru delicvenţii minori la 1869. Ferdinand, regalul figurist al monarhiei române, ridică temniţa unchiului său la treapta de închisoare pentru femei în anul 1924. Cutremurul din 1940 a zgâlţâit-o destul de puternic afectând-o grav. Biserica a fost refăcută şi culmea destinului, la pictura ei au contribuit deopotrivă eleve naţionalist-creştine şi tinere comuniste, deţinute persecutate religios şi deţinute politic, graţie regimului antonescian. Trei din pictoriţele comuniste amatoare, probabil cele mai bune împreună cu lotul cel mare al studentelor şi elevelor naţionaliste au beneficiat şi de grija comunistă, întâlnindu-se iarăşi la Mislea. Una din lotul amator al pictoriţelor roșii s-a desprins definitiv ajungând pictoriţă de biserici… Cutremurul din 1977, afectează Biserica, dar ea rămâne în picioare. În 1979 „biserica este dinamitată şi cărată la râpă de buldozerele ceauşiste”. (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 98; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p.69)

La chinul care concerta permanent în temniţa rece, sfredelită de ură, prin foame, frig, sudălmi, ameninţări, tortură fizică, psihică, religioasă singurul lucru care nu se astâmpăra era graiul lacrimii continue. Al Suferinţei ca binecuvântare!

Există însă şi un grai al lacrimii de bucurie, simţământul acela de recunoştinţă în care lacrima este fierbinte, fiindcă în ea stă aprins tot focul sufletului izbăvitorului.

Graiul lacrimii continue se contopeşte divin, vestalic valah, sublim cu graiul lacrimii de bucurie provocând în sufletul dac iertarea prigonitorilor.

Aşa s-a întâmplat şi cu directoarea temniţei lor. Directoarea închisorii Mislea era fiica unui sculptor şi se numea Elena Tudor. Ea se remarca esenţial prin cinci lucruri: era licenţiată în Filosofie, ilegalistă, căpitan M.A.I., deputat în M.A.N., şi simula perfect teatral o permanentă răzvrătire la suprafaţă, dar şi una reală, lăuntrică.

În prima fază directoarea a debutat ca o fiară înspăimâtătoare faţă de deţinutele politic persecutate religios, dar pe măsură ce cruzimea ei se poticnea de blândeţe, pe măsură ce bestia din ea întâlnea frumosul pe chipul fecioarelor blajine, Diri s-a înmuiat, dar şi-a simulat în continuare ferocitatea sa. Demonstraţiile ei nu porneau dintr-o natură vulgară ori vreun impuls meschin, ci pentru a-şi masca crunta şi amara decepţie ce s-a revărsat din idealul demonic ateu în care crezuse şi se angajase cu toată fiinţa şi elanul ei. Întâlnind însă tinere frumoase, deştepte, credincioase, cu caractere tari, cu valori morale profunde, cu o spiritualitate de o înălţime ameţitoare, cu o generozitate aristocrată care îi copleşea pe persecutorii care le torturau, cu permanenta voinţă spre dăruire totală, spre jertfă Diri, pur şi simplu a fost interzisă.

Se pare însă că în tot sistemul comunist al nomenclaturii, Diri a fost un caz unic.

I s-a sugerat posibilitatea de a munci într-un atelier de croitorie care poate da producţie importantă. Atunci Diri a propus confecţionarea de costume populare.

Cu timpul s-a adăugat dorinţei lor, voinţa, interesul şi beneficiul Ministerului de Interne, cu un atelier de artă decorativă şi unul pentru covoare pentru export.

Hămesite de foame, dar cu acul în mână şi cu bucuria în suflet sutele de deţinute politic, frumoase au realizat adevărate colecţii de artă care au luat drumul exportului.

„Îmi amintesc de Ani O., o fetiţă de pe la Beiuş cred, de o frumuseţe angelică; cum stătea cu capul plecat pe spuma albă a lucrului părea o Cosânzeană coborâtă din basm, încarcerată în casa zmeului, osândită să brodeze la cămaşa românească. O altă fată frumoasă, Felicia M., avea o graţie nespusă în felul cum trecea cu acul prin pânză, părea că trasează prin aer o spirală fermecată, menită să facă să sară zăvoarele blestemate.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ …, p. 183)

Faptul că din mâinile lor de aur, din inimile lor calde şi din sufletele lor curate cămăşile româneşti, regal executate, vor duce arta naţională peste mări şi ţări le-a hrănit, le-a luminat şi le-a înălţat conştinţa lor morală, bucurându-le până la ceruri.

„Brodând ancestralele noastre motive noi am reîntâlnit gestul creativ al bunelor şi străbunelor noastre. Am fost bucuroase că vor pleca peste hotare cămăşile noastre româneşti impecabil executate de românce adevărate. Nu a fost o întâmplare că au ajuns în mâinile noastre.” (ibid., p. 186)

Lângă broderia frumoaselor cămăşi naţionale, fetele frumoase: Geta, Viorica, Bibi, Lica, Lenuţa, Nina, Iulia, Dori, Veronica, Aspazia, Frida, Maria I, Lucica, Gigi, Coculeana, Cocoloş, Madi, Aleutina, Beniamin, Sofica, Loliţa, Ileana A, studentă la Conservator, Dochiţa, Michi, Mimi-surori, Adela, Viruş, Olimpia medicinistă (la ea totul era ordonat şi perfect), Goti, Constanţa-vâlceanca (poseda un umor rafinat şi modele de altiţă din memorie) ş.a., mai ţeseu la fel de frumos povestiri din amintiri, piese de teatru, cântece, romanţe, recitări, umor, jocuri, poezii. (ibid., p. 147-197)

Poeziile genialului Radu Gyr puneau diadema de aur, peste acele recreaţii spirituale ale tinerelor frumoase, politic încarcerate: femei, mame, studente şi eleve.

Splendoarea feminină era întruchipată de corola bobocilor de tradafir a elevelor.

„Tinereţea şi frumuseţea remarcabilă a elevelor impresionau în mod deosebit. Ţi se strângea inima când le vedeai în plină formare, chinuite de foame, de frig şi toată mizeria în care le aruncase o justiţie criminală.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 166)

Inspiraţia harică se pogora peste dimensiunea mistico-ascetică a trăirii creştine.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Primăvara frumoasei elite troienită la Mislea” →

Eleonora SCHIPOR: Lucica Dușceac, ca o floare între flori!

Mereu tânără, frumoasă, talentată, harnică, pricepută la toate celea. Anume așa poate fi caracterizată vrednica doamnă Lucica Dușceac din satul Cupca, de pe Valea Siretului. De peste două decenii și ceva altoiește micilor cupceni dragostea de limba și literatura maternă, dar le mai altoiește și dragostea de neam, baștină, cultură, tradiții, obiceiuri, credință, de toate bogățiile spirituale ale acestui neam de oameni vrednici, din această străveche localitate de români. Este mereu prinsă în iureșul tuturor evenimentelor legate de satul natal, de Bucovina dragă. Participă la evenimentele culturale ale localității de baștină, promovând și înmulțind valorile ei în permanență.

Posedă o voce frumoasă, organizând cu elevii a căror dirigintă de clasă este, dar și cu alți elevi din școală măsuri educative legate de anumite sărbători, sau altele devenite tradiționale.

Acasă este o gospodină harnică, are o minunată grădină cu flori. Este o fiică, soție și mamă bună pentru cei apropiați din famillie.

Acest început de Gustar vine în viața doamnei Lucica Dușceac cu o frumoasă sărbătoare. Doamna Lucica adaugă în buchetul vieții încă o floare jubiliară.

La ceas jubiliar ea este felicitată cu multă dragoste și stimă de cele mai apropiate persoane – mama Vera, tatăl Vasile, fratele Roman, soțul Aurel, fiul Ionuț, socri, cumnați, veri, nepoți, nași, fini, prieteni, vecini și toate celelalte rude.

La aceste sincere felicitări se alătură întreg colectivul pedagogic al CIE Cupca, unde doamna Lucica este de peste 20 de ani profesoară de limba maternă, foștii și actualii elevi, părinții lor, toți sătenii.

Stimată doamnă Lucica Dușceac! Primiți din partea noastră a tuturor cele mai sincere urări de bine, multă-multă sănătate, succese, bucurii depline, realizări și speranțe frumoase pe tot parcursul vieții.

Să vă fie viața ca o floare

Ca o zi de sărbătoare,

La mulți ani să trăiți,

Buni, frumoși și fericiți!

—————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Bucovina de Nord / Ucraina

5 iulie, 2018