Dan-Obogeanu Gheorghe: Maria…

Maria…

 

Fecioară, Maică de Lumină,
Cu Dor de oamenii cei mulți
Doar ochii tăi iți mai suspină
Prin rugi și lacrime fierbinți.

 

Vezi Lumea asta recurentă
Pierdută de la Sânul Tău,
Amară-i Viața și nedreaptă…
Că-i ruptă, azi, de Dumnezău!

 

Se lasă neguri pe morminte
Și Crucile privesc în gol…
Pămantu-i plin de jurăminte,
Și Cerul cu ,,zefiri,, în stol.

 

Azi zboară patima în zare
Și se ridică veșnic….ura…
Mai poate, astăzi, Cerul, oare
Să ne mai rabde cu măsură?!

 

Să ne mai scalde cu Iubire,
Să ne mângâie c-un sărut,
Când lacomi suntem în simțire
Și Iude care ne-am vândut?!

 

Mai poate Pruncul să ne ceară
Să Îl urmăm pe Calea Sa
Când Frații Lui se tot omoară
Punându-și, la inimi, cursa?!

 

Maria…Mamă cu Lumină
Nu ne-ai ,,Născut,, pentru mormânt…
În piepturile noastre-i tină
Și foc ce arde-n Legământ!

…………………………….

Tu imi esti Mamă din Cuvânt?!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

14 august, 2018

Corneliu NEAGU: Trec orele

TREC ORELE

 

Trec orele grăbite prin acele de ceas,
minutele agile prind orele din urmă,
secunda între ace, rămasă fără glas,
adună speriată o clipă ce se curmă.
Se simte neuitarea, ajunsă din trecut
cu vântul care-aduce, pe aripa sa rece,
înfiorarea toamnei şi dorul renăscut
cu ultima bătaie, a clipei care trece.

 

Cad frunzele uscate în parcul adormit,
iar vântul le adună sub băncile uitate
pe-aleile brodate cu dale-n keramit,
de-o parte și de alta urcând înspre cetate.
De sus, de pe terasă, un tril de saxofon
își urcă iar bemolii în sferele astrale
călare pe octava scăpată din trombon
cu notele furate din partituri banale.

 

Reascultând fanfara, mă macină un gând,
sub care, resemnată, ajunge o-ntrebare –
pe calea cunoscută vei reveni curând
sau toamna-ntârziată va fi doar așteptare?

—————————-

Corneliu NEAGU

14 august, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Din al Cerului obol (poeme)

Iubite

 

Iubite-n clipa noastră timpul a născut
Dar vara se mai joacă prin ninsori,
Îngăduie-mi în ea, doar un sărut
Și lasă-mă apoi să cresc prin flori.

 

Iubite-n vară dorm ninsori ciudat
Și nu mai cântă vântu-n păpădii,
Iar fânul ieri cosit, pare culcat
De nu-mi mai plânge orele târzii.

 

Iubite-n parul meu adoarme nea
Iar vântul troienește prin zăpadă,
Cum ninge-n vară peste umbra mea
De au încremenit bujorii de pe stradă.

 

Iubite, vara ce-i cuprinsă nu e toată
O parte consistentă, curge dinapoi
Doar pare că-a venit, adevărată
Și tulbură zăpezile… din noi.

 

Iubite-n vară curg zăpezi prin flori
Și solii ei mai vântură-n iubire,
Când noaptea horcăiește printre zori
Trecând clepsidra, peste amintire.

 

Iubite prinde vara, curge ne-ncetat
Și clipa noastră zace nevenită,
Dă timpul înapoi, precum mi-ai dat
Iubirea ta, clipită de clipită.

 

Din al Cerului obol

 

Merg să mă dorm sub Carul Mare
Ori din granit să-mi cioplesc fața
După stânci , pe-un colț din Soare
Nuferi cad și-s reci , ca gheața.

 

Întind mâna-ncet, să mângâi
Stele, din Calea Lactee
Ochii-mi pleacă și mi-i bântui
Recuzitei , că-s femeie.

 

Plânge Perseu lacrimi de foc
Și toate-i cad pe Andromeda
Iar eu nu vreau să intru -n joc
Ca să-i așez pe ochi moneda.

 

Plânge cu foc , flăcări șiroaie
Se-nflăcărează-n lacrimi Hora
Suflete-nchise ,se despoaie ,
În trupul meu, și-al tuturora.

 

Celest spectacol făr’ de ban
În noaptea ce-anceput descântul
Pe grup de stele din Cioban
Și unde te mai duce…gândul.

 

Mă fac micuță și m-ascund
Într-un suav cotlon din suflet
Un bolid trece, cam rotund
Brăzdează Cerul, fără sunet.

 

Iar noi uimiți de-o bucurie
Că noaptea nu și-a tras cortina
Așteptăm altul să mai fie
Lămpaș, de-a luminat rutina.

 

Cu sufletele prinse-n noapte
Am adormit prin Cerul gol
Perseu aruncă gutui coapte
Prinse-n al Cerului obol.

 

Noaptea Perseidelor

 

Sub bolta ce demult s-a născut,
Prin munții cărunți de ninsori
Perseu ne trimite-un sărut
Din stele, lumină și flori.

 

În noaptea ce-mi plânge ciudat
Din ochi se desprind păpădii,
Sub Cerul deasupra-mi culcat
La ore prea mici, ori târzii…

 

Pe Calea Lactee din nea,
Pe proaspătă ninsă zăpadă,
Văd steaua și simt că-i a mea
Sub norul ce-o-mpinge pe stradă.

 

Actorul din piesa-i plecată
Privește uimit recuzita-napoi,
Pe scena din Ceruri pictată
Lumina ce trece cuminte de noi.

 

Balauru-n Cer mai leapădă flori
Și pleacă de tot, din multa-i iubire,
În noapte clepsidra, mai deapănă zori
Și-i deapană-n lene, pe-o amintire.

 

Cum plânge Perseu…neîncetat,
Pe clipa din visuri ce-mi pare venită,
Îi dărui privirea, prin ochiul udat
Și piesa se-ncheie, clipită-n clipită.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

13 august, 2018

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Din al Cerului obol (poeme)”

Alexandru NEMOIANU: Un om depășit

În 13 August 2018, Președintele României a prezentat un soi de apel care, sincer, nu avea nici cap și nici coadă.
În esență Klaus Johannis (mai departe KJ), un om fără multă imaginație și fără urmă de charismă, dar ajuns, prin ironia destinului, într-o poziție care nu i se cuvine, nici intelectuală și nici moral, s-a autocondamnat la o situație jalnică, aceea de a interpreta un rol de care este depășit și care nu i se potrivește.
În apelul de care pomeneam, foarte lung dar incoherent, KJ caută să joace un dublu rol, caută să interpreteze două roluri care sunt în stare antitetică, se resping reciproc. Citind acest apel, care i-a fost impus, Klaus Iohannis era un actor improvizat, într-un rol peste micile lui puteri, era un saltimbanc.
Pe de o parte căuta să instige la violență și lovitură de stat și pe de alta, foarte neîndemânatic, să se prezinte ca om al păcii. Evident KJ se referea la demonstrațiile violente din 10 August,2018 pe care le-a organizat “opoziția”, cercurile de interes transnaționale și care, din capul locului fuseseră aprobate de către Președinte.
Manifestația din 10 August,2018 a avut ca scop să înlăture, la nevoie prin violență, autoritatea legal aleasă a României.
Demonstranții adunați, prin apeluri de către Organizațiile Ne Guvernamentale, abominatia #rezist, farsă și diversiunea #fărăpenali, au fost încadrați cu huligani și agenți provocatori care aveau misiunea să pornească lovitura de stat. A fost o încercare de a repeta acțiunea Maidan din Kiev. În aceste împrejurări Jandarmeria Română, a cărei misiune și rost este de a apăra ordinea și integritatea statală, a acționat fără greș, admirabil. Cu minimum de forță și incredibilă reținere, a reușit să dejoace planurile loviturii de stat și să pună pe goana pe huligani. Aici trebuie să fim bine înțeleși. Înăbușirea unei încercări de lovitură de stat nu este un bal și nu poate fi făcută cu blândețe. Este o acțiune care cere hotărâre, duritate și fermitate. Inevitabil oameni care nu doresc violență și se află între huligani vor fi și ei afectați de acțiunile hotărâte ale forțelor de ordine. Nu este posibil altfel dar, cei care participă la asemenea demonstrații, nu au a se plânge de consecințe care sunt, repet, inevitabile. Dar, comparativ cu brutalitatea polițienească din alte locuri (și mă gândesc la USA țară în care trăiesc) Jandarmeria Română a dat dovadă de incredibilă reținere și exemplar profesionalism. În limbaj cavaleresc medieval, în această împrejurare, Jandarmeria Română” și-a câștigat cu cinste pintenii” (purtarea, dreptul a purta, pinteni era în Evul Mediu semn de noblețe). Trebuiesc repetate, despre demonstrația de la 10 August, încă un număr de detalii.
S-a încercat deghizarea ei în demonstrație a “diaspora”, a Românilor plecați în afară țării la lucru. Aici iarăși întâlnim o teribilă contradicție.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Un om depășit”

Vasilica GRIGORAȘ: „Ciobită”

„Ciobită”

 

Mami zice că-s frumoasă,
Însă taaare mofturoasă!
Are-o grijă foarte mare
Ce îmi face de mâncare.
Umple-ndată o farfurie
Şi cu dragoste mă-mbie,
Că e bună, hrănitoare
Ca o zi de sărbătoare.
Eu refuz că e „ciobită”,
Mami-i iar nemulţumită.
-Nu-i „ciobită”, este întreagă,
Hai, mănâncă, fată dragă!
-Ba-i „ciobită”,
Şi-are carne de vită!
-„Ciobită” sau neciobită,
Dar de gust, nu e lipsită.
-Ba-i „ciobită”, uite curge!
Cine ştie unde-ajunge?
-Eu ştiu unde, în burtică,
De mănânci, vei fi voinică.
Eu zic una, mama multe
Şi începe ea să guste,
Ca-nţeles vorba-mi greşită
Hazlie, dar nepotrivită,
Hrănindu-mă cu linguriţa
Până terminăm CIORBIŢA.

—————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

13 august, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Îngerul iubirii spunea…

Îngerul iubirii spunea…

 

Atunci a venit îngerul iubirii
Şi cu ochii lui trişti,
M-a întrebat:
Nu vrei să îți dau iubire?
Nu vrei, la ochi să te leg,
De-a baba-oarba să pleci,
Să alergi?

 

Adică…..l-am întrebat:
Să mă leg de copaci?
Să intru în starea pierdută,
De mulți neştiută?
Adică….soarele în suflet să-mi umble,
Sufletul să-mi strălucească,
Inima-n mine să cânte,
Fluturii, privirea să-mi limpezească?!

 

El, îngerul, pe creştet mă mângâia,
Din mână, când şi când,
Sânge, din degete-i picura.
Şi lotuşi la urechi îmi atârna….
-Ai gene prea lungi şi curbate,
De-aceea nu poți atinge dragostea mea!

 

Aşa, îngerul iubirii, într-o zi,
Îmi spunea…

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

13 august, 2018

Roni CĂCIULARU: Taina scrislui (65) – Fac poduri…

La prezentarea uneia din cărții mele, trebuia să spun și eu ceva, după ce unii scriitori m-au încondeiat cum au crezut ei de cuviință. Nu știu câți m-au ascultat, nu știu dacă unii nu au ațipit în timp ce vorbeam, așa că m-am hotărât să dau și la gazetă „intervenția” mea, ca să poată dormi omul când vrea și, dacă are chef să știe ce-am mai spus și eu, să ia „Jurnalul Săptămânii”  sau vreo carte de-a mea, când poftește. Nu-i, deci, atât un gest de orgoliu, cât unul de gentilețe, față de cine ar manifesta un oarecare interes în legătură cu mine sau în legătură cu somnul său.

Mi-am propus, ca să par ceva mai interesant, un auto-interviu. Se spune că mă pricep la interviuri. O fi! Numai că una e să-ntrebi și alta-i să și răspunzi. Când întrebi, e ca și cum ai arunca o piatră-n baltă. Uneori, sare altul s-o aducă la suprafață… În ce mă privește, de mic știu s-arunc cu pietre. Cu înotul stau rău. Nu știu să scot pietre din baltă. Fiind acum însă vorba de o baltă literară, n-am să las totuși baltă această încercare. Să vedem…

– De ce scrii?

– De ce scriu?!…  Ca să mă aflu-n treabă. Adică să muncesc. Așa am fost învățat, cam împotriva voinței mele. Tata vroia, într-o vreme, să mă facă electrician. Mama vroia să am o diplomă universitară. Am ajuns ce-am ajuns, datorită lor. E drept – și datorită mie. Apoi, am văzut că oamenii sunt nu numai buni, ci și nebuni. Am văzut oameni frumoși și urâți. Unii, la chip, unii erau frumoși, dar pe dinăuntru… Apoi am văzut că lumea, sora mea lumea, e cam anapoda. Încet-încet, dar uneori și fulgerător, m-am întrebat: dar tu ce faci?! Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: tu ce faci, ce-aștepți?!… Și astfel am început să mă aflu în treabă, pentru o lume mai bună, pentru oameni mai frumoși sufletește, pentru cele mai înălțătoare idealuri. Credeam că pot face ceva.

Naivitățile s-au spulberat, în mare măsură; dar nu complet! Și-acum mai scriu, ca să creez punți între oameni, să încerc să-i influențez, și să le fac clipa mai frumoasă, mai ușoară… Scriu ca să le fac cunoștință cititorilor mei cu alți oameni, cu ceea ce-mi place mie, cu ce mi se pare interesant, în speranța că și ei vor gusta, să zicem, un anume parfum de portocală, care are-n el arome, de aici și din România natală, în care domină, nu pot să cred altfel, aurul dulce cu sunet de vioară, al dragostei de oameni și al farmecului de a trăi, de a exista, de a cugeta. Iar dacă nu-i așa, măcar eu sper că așa este! Și-apoi, ce poate fi mai frumos, decât visul din parfumul vrăjit al iubirii?! Iubirea-i dulce-amăruie și rolul unui scriitor e  să știe să releve – zic eu – partea predominantă, dulceața fructului mâniei și al împăcării. Amarul de deasupra al unei simbolice portocale, să-l  dea jos de pe miezul dorit, fără să nege farmecul trăirii, cu coaja ei cu tot.

De ce scriu?! Păi cred că de mic aveam oarecări înclinații, căci primul meu repetat răspuns de copil-adolescent, când eram întrebat „Ce vrei să fii tu, când vei fi mare?”, era că vreau să fiu spion. Văzusem, cu ochi de copil, niște filme rusești de război, cu ruși și cu nemți, și de acolo mi-a rămas imaginea spionului sovietic, care înfruntă cu inteligență și curaj, tot felul de opreliști, riscă,  și până la urmă, ajunge la cele mai secrete lucruri ale dușmanului. Așa mă visam și eu, spionând oriunde, orice. Eram de o curiozitate bolnăvicioasă. Când treceam, seara, pe lângă ferestrele caselor, care erau cu perdelele trase, eu căutam o crăpătură, o gaură, o perdea uitată-n lături: să văd ce fac alții în intimitatea lor. Eram, de felul meu, atât de curios, încât, mai apoi, soția mea avea de îndurat destul de mult, din cauza asta. Dacă ne plimbam pe stradă și doi se certau, eu dispăream, o lăsam mască – pur și simplu! – și mă înființam la numai un pas de certăreți. Să văd conflictul, să aflu cauza, să știu cine mai e implicat…

Azi e și mai rău, spionez și la cafenea, și un „homles” lângă o pubelă, și doi îndrăgostiți, în parc, s-aud ce își mai spun ei, în secolul computerelor și al „aifonurilor”… Da, curiozitatea mea e și ea una din cauzele scrisului meu. Curiozitatea și iubirea de oameni, mă fac să scriu. Dar și dorința sinceră de-a îndrepta strâmbătăți omenești, mă obligă la scris. Scriu și de bune, și de rele.  Boală de nelecuit! Dar astfel mă simt un om al timpului meu. Nu-s electrician, nu-s profesor, fac poduri!…

–  Domnule Roni  Căciularu,  vă rog să…

– Stai, stai puțin! Mai întreabă-mă o dată, de ce scriu?

– Bine, v-am întrebat încă odată.

– M-am născut de 8 Martie. De ziua mea, de când mă știu, primesc cadouri și, în același timp, dau cadouri și binețe. Dau, pentru că e, totodată, și Ziua Internațională a Femeilor. Daruiesc! Ei bine, vreau să spun că plăcerea mea cea mai mare, este aceea de a da! De a dărui! De asta și scriu. E o plăcere; o dulce amară plăcere, cu multă muncă în spatele ei, cu un anumit fel de viață, cu bucuria bucuriei determinate de scrisul tău unor alți oameni, care trăiesc, măcar în timpul lecturii, odată cu tine și la fel cu tine. Scriu pentru a da! Cu toate că, uneori, mă-ntreb și eu: de ce naiba scriu?!

––––––

Roni CĂCIULARU

Petah Tikva, Israel

august 2018

 

Vavila POPOVICI: Umanitate vs. Bestialitate

„Nu trebuie să-ți pierzi credința în umanitate. Umanitatea este un ocean; dacă câteva picături din apa oceanului sunt murdare, asta nu înseamnă că întregul ocean se va murdări.”

– Mahatma Gandhi

 

   Dicționare le definesc UMANITÁTEA drept un sentiment de bunăvoință, compasiune pentru nenorocirile altuia, omenie, umanitarism, bunătate, milă. Sigur că această virtute – aparține oamenilor prețioși, oamenilor care s-au născut cu ea sau, și-au educat comportamentul devenind făcători de bine în această lume. Și sunt destui.

   Umanitatea își întinde aripile până unde se întinde dreptatea, „dincolo de dreptate locuiesc fiarele sălbatice”, ne spunea ideologul Revoluției de la 1848 – Simion Bărnuțiu.

   Ea este cultura pe care o acumulezi de-a lungul vieții, este idealul etic al devenirii unui om cu calități sufletești superioare, să poți trăi liniștit și fericit în societatea din care faci parte, și să poți contribui cu ceva bun la perfecționarea ei. Atâta timp cât trăim pe Pământ, majoritatea noastră experimentează ceea ce numim umanitatea, adică „de a fi om”.

   Avem defecte, suntem imperfecți, dar dorința noastră este de a deveni cât mai buni, mai drepți, mai plini de compasiune pentru cei de lângă noi. „Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenței pentru întreaga umanitate”, scria Dostoievski. Experiența omenească este una educativă, experimentală, dedicată evoluției spirituale, în primul rând. Nimeni nu este perfect, dar pentru a te numi om trebuie să diferențiezi binele de rău, să și experimentezi răul din puținele cazuri întâlnite, perioade urâte ale vieții care, nu ne ocolesc complet, ci aripa răului ne mai atinge uneori. Important este să treci peste aceste perioade, să devii uman și să îți exprimi umanitatea față de cei din jurul tău. Să înțelegi libertatea dăruită de Divinitate de a-ți exprima liberul arbitru, de a fi în stare să discerni și să alegi între bine și rău. Dar pentru a discerne este necesar efortul de a gândi, de a te informa, de a te instrui și de a avea credința în Dumnezeu care te ajută să cunoști binele, luminându-ți mintea. Ajungi în felul acesta să înțelegi viețile chinuite ale unor oameni, lipsurile lor, suferințele și dorințele lor și să-i ajuți, nu să-i sperii sau să-i alungi. Să ai acel sentiment al iubirii, să alungi răutatea din sufletul tău și să faci loc larg bunătății.

   Să încercăm să ne însușim tot ce este bun din jurul nostru, să admirăm oamenii merituoși, să prețuim învățătura și comportamentul lor și să învățăm de la ei. Să fim modești și să ne cunoaștem interiorul ființei noastre, cu părțile bune și cele rele care pot fi modificate, luând și ele calea binelui. Mai greșim, desigur, dar când greșim să recunoaștem, să nu ascundem adevărul și să încercăm să îndreptăm greșeala, în așa mod în care sufletul nostru să fie liniștit și mulțumit și de asemenea să liniștim și sufletele celor din jurul nostru. Să dăm dovadă de spirit de sacrificiu, ori de câte ori ne aflăm în situația de a ajuta pe cineva. Să construim ceva, să nu dărâmăm ceea ce este bine făcut de alții. Și toate pentru a trăi sănătoși, în înțelegere, în libertate.

BESTIALITATEA  este inumanitatea, este cruzimea feroce, sunt faptele bestiale, cum le definește dicționarul. Oamenii lipsiți de calitățile umane, oamenii cu mintea îngustă și cu sufletul gol, fac de multe ori dovada actelor inumane. Aceste ființe sunt împrăștiate printre noi. Mărturisind și ispășindu-și pedeapsa, vor putea să-și salveze sufletele. Preafericitul Augustin spunea: „Fă-te un gol ca să fii umplut”. Când ura golește sufletele, este greu, foarte greu să primească binele, dar nu imposibil.

   Exemplu dureros și dramatic l-am avut într-una din aceste zile, vineri 10 august, când zeci de mii de protestatari din diaspora și din capitală precum și din alte orașe ale țării s-au adunat de-a lungul zilei în Piața Victoriei din București, pentru a-și arăta nemulțumirea față de Guvern. Cele mai importante nemulțumiri ale lor au fost schimbările legislative care slăbesc Justiția. S-a scandat împotriva Partidului Social Democrat (PSD) de la guvernare, împotriva guvernului și a corupției care a prins rădăcini puternice: „Jos Guvernul!”  „Vrem democrație și legi care apără cetățenii, nu politicienii”, „Hoții, hoții!”, „Fără penali!”. Câțiva protestatari, neidentificați încă, au forțat gardurile instalate de jandarmi pentru apărarea clădirii Guvernului, au aruncat cu sticle și pietre în jandarmi – se presupune că au fost grupuri de “provocatori” veniți în Piața Victoriei – , iar jandarmii, într-un număr uimitor de mare au împrăștiat cu aplomb gaze lacrimogene spre mulțimea pașnică formată din oameni bătrâni, maturi, tineri dar și copii. În urma atacurilor sute de persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale. Pe măsură ce protestul a continuat după lăsarea serii, jandarmii primind ordinul de evacuarea a protestatarilor, au împrăștiat din nou gaze lacrimogene și au folosit tunul cu apă, au lovit protestatarii non-violenți care își țineau mâinile ridicate. Scene umilitoare! În urma acestor bestialități peste 400 de persoane au avut nevoie de asistență medicală.

   Toți protestatarii, cei din țară dar și cei mulți – diaspora românească – strigau pentru că își doresc o viață mai bună în țara lor România, pentru ei și pentru copiii lor, cei născuți și cei nenăscuți încă. Am putut citi în ziare mărturisiri emoționante: „Ultimii ani de viață ai mamei i-am risipit în Italia pentru o viață mai bună. Ei ne-au alungat”.

   „Veți fi acoperiți cu noroiul urii mai ceva decât ați acoperit voi mulțimea de manifestanți pașnici cu gaze lacrimogene. Nu poți „pedepsi” 100.000 de români cu gaze, tunuri cu apă, grenade, și să scapi cu niște scuze. Singura scăpare este să fugiți care încotro: Brazilia, Madagascar, Costa Rica. Dacă mai stați, veți fi anchetați, judecați, pentru tentativă de omor, pentru agresarea gratuită a 100.000 de cetățeni români, care-și manifestau pașnic păsurile și nemulțumirile. Încă odată. Dacă nu dispăreți, dacă generați în continuare războiul fratricid români-români, veți înfunda pușcăria pentru ani buni. Că așa e în democrație”, sunt cuvinte scrise în ziarul „Adevărul” –  o invitație „elegantă” de a ne lăsa în pace prin plecarea dorită de aproape întregul popor.

  Unui protestatar, la spital, i s-a scos din picior capacul unei grenade. Imagini tulburătoare au apărut în spațiul public de la mitingul de vineri, din Piața Victoriei: imagini în care un protestatar este bătut cu bestialitate de un jandarm înarmat și alt video-clip în care apare un jandarm care este la rândul său bătut de un protestatar. Jandarmeria în loc să protejeze populația, a apărat regimul PSD, i-a apărat pe conducătorii îngâmfați cu mințile scurte, dar cu declarații pline de ură, de dorința răzbunării, a distrugerii celor ce îndrăznesc să protesteze. Protestatarii au făcut efortul de a fi umani în acel loc din Piața Victoriei, devenit lipsit de umanitate din pricina comportamentului bestial al jandarmilor.

   Ceea ce s-a întâmplat în data de 10 august 2018 la protest nu poate rămâne fără consecințe.

   Un om normal, echilibrat, nu poate rămâne insensibil la problemele societății civile și ar fi trebuit să existe dialogul, dar acesta a lipsit, tot din lipsa de umanitate, din îngâmfare, din egoism, pentru protejarea puterii celor ajunși să o aibă, și a averilor dobândite prin viclenie și furt. Sunt oamenii din fruntea guvernului, al partidului de guvernământ, al celor care fac legile țării în folosul lor propriu. Oameni toxici pentru țară, pentru popor.

   Dar „Atâta timp cât tu ești dispus să mori pentru umanitate, viața țării tale este nemuritoare”, a spus-o politicianul italian Giuseppe Mazzini.

   Dacă vrem se pot găsi metode, mijloace cinstite, fără a folosi violența, pentru a ne rezolva problemele. Putem să insistăm pentru a promova umanitatea și unitatea în rândul oamenilor, a societății întregi.

   Realitatea momentului istoric în care ne aflăm este dramatică. Puterea este acaparată progresiv în mâna unor măscărici toxici ai istoriei, puși pe furt, îmbogățire, dominare, dezbinarea populației, distrugerea țării, iar unii, din lașitate sau prostie acceptă să devină sclavii acestui sistem autocratic, refuzând conștientizarea și trezirea, pentru care s-au auzit în Piața Victoriei cuvintele imnului: „Deșteaptă-te Române!” Este o adevărată criză morală și economică din care trebuie să ieșim, pentru a deveni poporul mare și puternic din istorie, ca nimeni să nu ne poată amenința cu divizarea sau cu dispariția.

————————–

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

12 august, 2018

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: O 100 de ani de România!

Cu toții știm, dar nu cunoaștem adevărata față a trecutului nedrept din punct de vedere istoric.

Din toate tarile din Europa, tara noastră a indurat cele mai  multe dezbinări din partea barbarilor contropitori care prin credință și devotament urmașii noștri au aparat cu sfințenie hotarele tarii împărțite în principate Țara Romanesca, Moldova și Transilvania aflata sub suveranitatea Imperiului Austro-Ungar.

La prima unire sub Mihai Viteazu am reușit sa ne unim ca stat unitar, dar bucuria nu a durat mult timp, dușmanii au reușit sa ne dezbine ca popor.

Unirea mica sub Alexandru Ioan Cuza a însemnat o noua speranța pentru cele doua principate Tara Romanesca și Moldova.

Abia sub regele Ferdinand I în anul 1918 am reușit sa ne unim ca stat independent și suveran, dar destinul nu a ținut cu noi astfel ca în cel de al Doilea Război Mondial ne-a fost furata de naziști și sovietici Basarabia și Republica Moldova.

Abia acum după 100 de ani când sărbătorim centenarul am înțeles că destinul ne-a testat ca nație în fata străinilor care au dorit cu orice scop sa nu ne unim.

——————————––––––––

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

12 august, 2018