Anna-Nora ROTARU: Metamorfoza anotimpurilor (poeme)

SFÂRȘIT DE VARĂ…

 

Se scurge vara-ncet pe alei și din păduri,
Târându-și pașii, obosită prin țărână…
Au ars și buruienile și frunzele-n călduri,
Pământu-i-ncins, aerul, de nu-l mai-nduri,
Și-acum, stă-n colțul timpului, bătrână,
Că-i va veni altă stăpână…

 

Și ceru-n ploi se scurge-n agonie, moare,
Odată azuriu, senin, e tot mai pământiu…
După nori-grei se-ascunde-un palid soare,
Îl părăsesc în stoluri și păsările călătoare,
Și-i tot mai-ntunecat în jur și-așa pustiu,
Că, ce s-aștept, nu știu…

 

Tunetele se dezlănțuie, cu mânie și răget,
Geme chiar pământul, de limbi de foc atins…
Vântul smulge crengile desfrunzind cu muget,
Deznădejdea te cuprinde-apasatoare-n cuget,
Simțind cum uraganu-n gheară lui te-a prins,
Suflându-te, te-a stins…

 

Se scurge vara, brutal, natura pare-nvinsă,
Luând convoiul de frunze moarte, în alai,
Dar și din noapte, visele, inima-mi desprinsă…
Aștept până la anu-n agonia mea cuprinsă,
S-aducă zâmbet iar și flori pe-ntregul plai,
Cu soare strălucind, bălai…

 

METAMORFOZA ANOTIMPURILOR

 

Mi-ai venit în prag iar, Vară,
Coborând pe văi, pe dealuri,
Mi-ai adus cireşe iară,
Câte-un val-nspumat pe maluri !

 

M-ai găsit cam… fără vlagă,
Cam… cu gânduri-ntunecate…
Cu nimic mai… în desagă
Şi cu mâini încătuşate !

 

Obosită, făr-odihnă,
Tot oftând plin’ de năduf,
Trupu-mi fără pic de tihnă,
Sufletul în zbor, ca puf,

 

Din cel suflat din păpădie,
Gonit în lume, având o rugă…
Să-l lase vântul cum adie,
S-aştepte pe o buturugă,

 

Că doar, veni-vor şi-alte veri,
Pe cele-mi resemnate,
Le voi preface-n primăveri,
Pe toatele-adunate

 

Şi le voi spune bun venit,
Pe zilele-mi cernite,
Pe sufletul ca prigonit,
De gândurile-mi priponite !

 

Chiar, toamne de-or veni, să-mi vie…
Le-oi trece toate peste ierni,
Ca Primăveri mereu să-mi fie
Pe anii, cât mai lungi… eterni !

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

11 august, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Metamorfoza anotimpurilor (poeme)”

Nicu GAVRILOVICI: Fugari din jungla de asfalt

Fugari din jungla de asfalt

 

În vrajă de privighetori pe ramuri
Visez că suntem pe un munte-nalt
Doi cai fugari din jungla de asfalt
Eliberați de frâie și de hamuri.

 

Ne frângem în miros de pâine coaptă
Și clipocim ca vinul în butoi…
E-atâta luptă și lumină-n noi…
Ca pe-o celulă împărțim o șoaptă,

 

Privind tăcuți pierdutele vestigii
Spre a-ncheia tratate între noi
Pe care le vom încălca apoi
Înmugurind în vechile litigii.

 

Răniți de ale dimineții valuri,
Repudiați ai cerului înalt,
Suntem doi cai în jungla de asfalt
Eliberați de frâie și de hamuri…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

14 august 2018

Anatol COVALI: Lângă drapelul speranţei (poeme)

Eu n-am fugit

 

Eu n-am fugit, am înfruntat nevoia
și am mâncat cu voi salam cu soia
și de m-aș naște pentru-a doua oară
aș vrea să fie tot în astă Țară.

 

Sunt mult mai patriot decât oricine,
dar simt o silă nemiloasă-n mine
pentru această sângerândă rană
care nu e nici dacă, nici romană.

 

Dacă în doar cincizeci de ani de boală
memoria ne-a fost mereu vasală,
dacă-am răbdat prostește sub obidă
ca frații noștri chiar să ne ucidă,

 

dacă și azi nu judecăm oleacă
și capul tot sub sabie se pleacă,
dacă în fruntea țării punem răii
și ne pupăm în fund și azi călăii,

 

ne merităm osânda ce persistă
și-nseamnă că scăpare nu există,
că până și Cel Sfânt și-a întors fața
ca să-și ascundă lacrima și greața !

1990

 

Imposibila iertare !

 

Vă vom ierta că în Decembre
ne-ați sfâșiat fără-ndurare
și chiar cu schilodite membre
ne vom ruga s-aveți iertare.

 

Vă vom ierta pentru dorința
de-a pune mâna pe putere
și-n noi va birui credința
când milă pentru voi vom cere.

 

Dar nu vă vom ierta vreodată
dezmățul urii, aroganța
și-acea cruzime-nverșunată
cu care ne-ați ucis Speranța !!!…

1990

 

Lângă drapelul speranţei

 

Ce caut eu printre atâtea iude
şi caini care mişună puzderii
cu glasul meu ce-abia se mai aude
când urlă din trufie rinocerii?

 

La ce folos să-mi veştejesc plămânii
şi glasul obosit să-l sting în şoaptă,
când chiuie şi dănţuiesc păgânii
pe nerozia noastră înţeleaptă?

 

Printre atâți normali nu-s eu nebunul
ce în pustie predică degeaba
când ucigaşii, unul câte unul,
îşi instalează în destin taraba?

 

Aş vrea să fiu Hristosul ce cu biciul
să îi alunge pentru totdeauna
din templul sfânt ce-a devenit ospiciul
unde-n orgii se lăfăie minciuna.

 

Dar prea puţini s-ar bucura de-aceasta
şi mult prea mulţi m-ar huidui cu ură
sfărmându-mi mădularele şi ţeasta
cu bâte de delir şi impostură.

 

Am mai rămas câţiva lîngă speranţă
luptând cu nesfârşitele mizerii
ca să-i salvăm drapelul, sfânta zdreanţă
la care urlă sumbru rinocerii.

1990

Continue reading „Anatol COVALI: Lângă drapelul speranţei (poeme)”

Camelia CRISTEA: Țara mea!

Țara mea!

 

Frumoasa mea Țară cu umerii goi,
În traista ce-o porți sunt atâtea nevoi…
Nădejdea-ncolțește mereu prin Cuvinte
Și-n inima-ți mare ce-o simt că-i fierbinte!

 

Frumoasa mea Țară cu fruntea de aur,
Pământul tău reavăn ne este tezaur
Suntem tot mai singuri, feciorii ne pleacă
Fântâna de dor și lacrimi ne seacă…

 

Frumoasa mea Țară cu spice de grâu,
Tu ține aproape și binele-n frâu,
Părinții așteaptă își numără anii…
Să plece legați pe rând toți dușmanii!

 

Frumoasa mea Țară cu sfinți rugători
Alungă blestemul și aprigii nori,
Baladele acestea ne sunt încă-n glas
Credința și mila pe-aici au rămas.

 

Frumoasa mea Țară cu brumă pe pleoape
Adună-ți copii să-ți fie aproape
Aprinde și focul… în vatră e viu
Știu că se poate și nu-i prea târziu!

 

Bătrâna mea Țară ești încă frumoasă,
Mulți spun că-aici înseamnă Acasă,
Colindele noastre răzbat chiar prin lume
Pe buze străine rostit e-al tău nume!

 

Bătrâna mea Țară cu piept de aramă,
Pe umerii goi îți punem năframă
Să treci și prin viscol în iernile sure,
Frumosul din noi nu pot să ni-l fure!

 

Frumoasa mea Țară cu miere în glas
Aud ciocârlia când sunt în impas
Și mierla-n concerte prin crângul de dor
Aici m-am născut aici vreau să mor!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

10 august, 2018

Foto sursa internet

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme

ÎNTRE APELE SUFLETULUI

 

aici mă așteaptă neantul
și putreziciunea trecutelor ospețe
când petreceam la masa sorții
și beam cucută iar cu morții
iar chipul trist al lumii se oglindea în ape
aici timpul a încetat să mai bată
ardeam în întunericul total
un foșnet a rămas în vatră
plângea și scrumul, ireal
se întorceau în somn să se adape
acele siderale clipe
aici tăcerea s-a culcat între pleoape
umbre au coborât
pământul e mut
doar o lebădă curge pe ape
eram odată un vârtej de gânduri
călător străin către cer
aici plâng lăutele pe maluri
se aude în larg un cântec preacurat
curgeau miresmele-n grădini
eu căutam nebun un verb
să îl așez într-un poem
din stele înghețate mai măsuram vecia
mă întrebam retoric pe un ciot de gând
de unde vin, de ce mai vin în larg
șir lung de păsări călătoare
vâsleam în arca lumii în dansul înserării
țipă fântânile, cântă cărările
mi-e sete să sorb apa uitată în izvoare repezi de munte
dar unde mai e munte
creșteau himeric imagini iar pe boltă
mai înghețam în zbuciumul firesc al nopții
apoi sufletul a început să cânte
sunt rană deschisă a lumii închise
mă reîntorc între ape să caut vecia
mă apasă tăcerea
pulsez în foc necunoscut
mă apropii de durere
să aprind pe cer luceferi din așchii arse de suflet
sunt ochi însetat de lumină
m-am întors din timp
să pun o întrebare
și totuși mă întreb, aici, mai are rost o întrebare
să mă reîntorc în ape ca într-o nouă taină

 

ARIPI FRÂNTE

 

am căzut într-o noapte
pe o stradă murdară de oameni
în singurătatea pescărușului rănit
găndurile au fugit în zare
de teama loviturii finale
m-am cuibărit pe acoperișul lumii
întinzând mâinile a rugă
cu mine am vrut să iau lacrima
să o așez peste tăcerile universului
am întins brațele și am zburat către cer
o clipă, un vis fără aripi
s-a frânt pe pământ
zac la picioarele mele
roșul este sângele
ce se zbate și curge
pe caldarâmul murdar
în văzduh a rămas o pană albă și un vis
atât…
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme”

Doreanu MIRCEA: Cronica traducerilor – Árpád TÓTH, wisdom of the ranger

Cei ce își odihnesc mintea și o păzesc de pericolul invaziei unei limbi străine nu știu ce pierd: încântarea (vine de la cântec) de a asculta muzica unui text bun fără a picoti cu arma dicționarului sub pernă.

Identică este șansa unui autor de a fi foarte bine tradus. O traducere bună amplifică vocea auctorială, iar atunci când limba traducerii este cea a obișnuințelor noastre muzicale, engleza, rezultatul este mai clar și, poate, superior originalului… sau doar pare așa datorită deschiderii congenitale a românilor către tot ce este străin; nu valul snobismului contemporan care mătură aproape tot mă face să consider traducerea lui Dragoș Barbu una necesară. The old hunter, primul text din carte, e o deschidere cum nu se poate mai bună, un blues în care auzi bolborositul acvatic al chitării pe fundal, iar peisajul devine perceptibil în totalitate, fără a fi altfel decât sugerat prin nota finală:

We can hear now his trudge, in a sad melancholy

His old rifle was already sold

He caressed his beloved greyhound

And shed a tear for the incoming winter…

În cele din urmă prezența textului românesc nu era necesară  –  cine vrea intuiește conținutul, dacă vrea, ca preexistent variantei engleze.

Mi-am dorit o opinie privitoare la traducerea rusă, însă aici intervine un fenomen pe care sociologii ar trebui să îl studieze în profunzimi. Oare urâm atât de tare politica acestei țări încât să îi detestăm și limba? FRUMOASĂ CA LIMBA RUSĂ , o expresie de mult timp consacrată. Da, dar rusoaicele ne plac … adică… eu știu… foarte mult…

Îl urăsc pe  Putin, marele star malefic, dar îi iubesc pe Cehov, Gogol și, mai nou, pe Dovlatov… sunt prea bătrân, nu mai e timp să învăț rusa, care îmi sună atât de bine când e cântată de Andrei Vâsoțski și al cărei alfabet înfrumusețat cu tinde și cerdace este un amestec genial al celui grec cu cel ebraic, o intersectare grafematică a două culturi fără egal.

    Astfel, am fost nevoit să apelez la opinia, opiniile fostului meu profesor de italiană de la filologie, dr. Romeo Magherescu, absolvent de Teologie înaintea Literelor din București acum mulți ani, în vremuri călinesciene în care se învăța de-a binelea… bun cunoscător al slavonei și rusei, precum și al limbii lui Homer, apoi a lui Elytis. Dumnealui m-a salvat din acest dublu impas; îi reproduc în continuare opiniile, pe care mizez:

Dacă neogreaca, așa nouă cum se numește, are rădăcini antice și dăruiește un aer atemporal frumoaselor cântece ale Domnului Artanghel, rusa le conferă un aer de noblețe. Nu se poate ca vânătoarea să nu ne trimită la Turgheniev, iar forma clasică a versurilor, la Boris Pasternak. Lirica rămâne personală, stenică, deplin încrezătoare și demnă de încredere sub amândouă aceste forme lingvistice.

    Intervine o problemă deontologică:  traducerile sunt certamente lucrate prin intermediar englez, or acest fapt nu este acceptat din punct de vedere profesional, la modul consacrat academic de lucru. Dată fiind însă claritatea excepțională a operelor acestui scriitor, putem să considerăm această abatere de la norme o licență și date fiind rezultatele valide estetic, chiar să o salutăm cu bucurie.

  Ar fi de adăugat că greaca și rusa sunt limbile esențiale ale marii tradiții ortodoxe creștine. Astfel, tot ce ține de divinitate în această lucrare sună deosebit de convingător, așa cum tematica naturii și anotimpurilor capătă adâncimi particulare, mitologice și livrești, de neocolit.

    ––––––––––-

Doreanu MIRCEA

14 august, 2018

Daniel IONIȚĂ: Scrisoare către Basarabia (poem bilingv)

Sângele și lacrimile tale curg în râuri adânci

țâșnind parcă din coapsa străpunsă a lui Hristos,

răstignit și El, nevinovat ca și tine.

Se preling pe câmpurile și printre dealurile tale

de la Bălți la Orhei, Dolna și Slobozia,

prin toate satele tale cu toamne și primăveri încătușate încă,

înflorind din doruri întru poeme cu arome de libertate.

De la Marele Ștefan,

ce se jertfea pentru credință și moșie,

de la Bravul Mihai care, pentru o clipă doar,

a implinit un vis ce ne răscolește încă –

tu ai rămas acolo, între Prut și Nistru,

cu fiicele tale și cu fii tăi –

sfinții aceștia ce-mi sunt surori și frați.

Ei mi te-au înălțat ca să te privesc,

ca să te cunosc și să mă îndrăgostesc de tine,

eu, cel de departe –

de peste nouă mări și nouăzeci de țări,

eu, cel care visează la „Insula cuvintelor de acasă”,

eu, cel care a ajuns a-ți cunoaște sufletul

prin fereastra luminoasă

pe care ei mi-au întredeschis-o…

Te-am cunoscut prin cântul lor.

Prin Cântarea lui Alecu Russo

din cazaniile lui Mateevici

din jalea lui Vieru

din destinul iubitorilor de neam al Leonidei Lari

din răstignirea lui Dabija,

din arhivele Golgotei lui Suceveanu,

din iubirile Renatei Verejanu

din  întrebările de toamnă și moarte… ale lui Băluță

din largul Mariei Chirtoacă,

de la vârcolacul visător al lui Butnaru

ce zbura spre salcâmii nebuni ai lui Cibotariu.

Prin toți aceștia și alții ca ei,

tu râdeai și plângeai,

suspinai și visai în sufletul meu

cu mult înainte să-mi dau seama

că bucuria lor izbucnește în bucuria mea

că jalea lor plânge în jalea mea,

că inima lor bate în inima mea.

 

 

LETTER TO BESSARABIA

 

Your blood and your tears

flow in deep rivers

as if bursting from the pierced thigh of Christ,

himself crucified, innocent, just like you.

They trickle on your hills and fields

from Bălți to Orhei, Dolna and Slobozia,

through all your villages with autumns and spirngs shackled still,

flowering from longings into poems with scents of freedom.

From Great Stefan,

who sacrificed his whole life for faith and land,

from Brave Michael, who, for but a moment,

fulfilled a dream which still  troubles us –

you have remained there, between the Prut and the Dniester,

with your daughters and your sons,

these saints whom I call sisters and brothers.

They have elevated you so I can behold you,

so that I know you and fall in love with you,

me, who lives far away –

over the nine seas and the ninety lands in between,

me, who dreams of the island of words from home,

me, who got to know your soul

through that luminous window

which they prized ajar for me

through their songs and poems.

From the Hymn of Alecu Russo,

the the homilies of Mateevic,

the sadness of Vieru,

the destiny of those who love their nation

of Leonida Lari,

the crucifiction of Dabija,

the Golgotha registers kept by Suceveanu,

the loves of Renata Verejanu,

the questions about autumn and death of Băluță,

the high seas of Maria Chirtoacă,

and the werewolf of Butnaru

who flew between the crazy wattle trees of Cibotariu.

Through these and others like them,

you laughed and wept,

sighed and dreamed inside my soul

long before I got to understand

that their joy bursts though my joy,

their sadness weeps through my sadness

their heart beats though my heart.

––––––-

Daniel IONIȚĂ

București, România

iulie 2018

Olguța TRIFAN: Rondel pentru mângâiere

Rondel pentru mângâiere

 

Doamne, Tu, ești mângâierea
Ce-o cobori din infinit.
Ne-ai dat laptele și mierea,
Noi pelinul am poftit.

 

Tu ai vrut apropierea.
Noi, mereu te-am dojenit.
Doamne, Tu, ești mângâierea
Ce-o cobori din infinit.

 

Când ne arde-asocierea
Cu-al lumescului sfârșit,
Plângem tot ce-am săvârșit,
Mult dorindu-ți adierea…

Doamne, Tu, ești mângâierea.

 

Rondel IUBIRII DIVINE

 

Nu-i, Doamne, cerul cât a Ta iubire
Ce-ai pus-o-n tot și-n toate cumpătat,
Să aibă-n lume bună rostuire,
Să treacă tot ce au de înfruntat!

 

Continue reading „Olguța TRIFAN: Rondel pentru mângâiere”

Nicu GAVRILOVICI: Pe șevaletul timpului (poeme)

Ce va fi?

 

Ce va fi când nu vom mai fi?
Când oasele vor albi
sub pătura verde a ierbii?
Când deasupra noastră cerbii
vor boncălui?
O vom lua în altă parte de la început,
vom duce dorul cortului de lut?
Cât și ce ne vom aminti?
Vom mai urî, ori vom mai iubi?
Vom scrie pe cupola cerului
cu îngerii, poezii?

 

Ce bine ar fi de am putea ști
ce vom deveni când nu vom mai fi…

 

Haiducie

 

Te contopeai cu natura…
Părul îți era de culoarea
spicelor coapte,
buzele aveau aromă de fragi,
ochii erau crâmpeie de cer,
iar sub tricoul verde precum iarba
tresăltau fluturi…

 

Haiduceam în jurul tău
călare pe vise,
cu paloșul dorințelor la brâu,
chiund a iubire.

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Pe șevaletul timpului (poeme)”

Maria HOTEA: Lumina ochilor tăi

Lumina ochilor tăi

 

În sufletul meu lumina ochilor tăi s-a ascuns
Şi- n căutările mele găsesc un răspuns,
Frumuseţe şi gingăşie păstrează în ei
Simt în singurătate că-mi însoţesc paşii mei .

 

Prin ei văd frumuseţea ce-o dăruieşte o floare
Ce se răsfaţă gingaşă în blânde raze de soare ,
Petalele şi parfumul ei privirea pot să-o încânte
Făcându-mi clipele ce vin şi trec mereu fericite.

 

În sufletul meu de privesc chipul ţi-l zăresc
Zâmbetul şi bunătatea prin el se oglindesc,
Mă simt împlinită căci faci parte din mine
Iar viaţa mi-o trăiesc iubite alături de tine.

 

Fereastră deschisă spre senin îţi sunt ochii
Prin ei privesc şi înţeleg bucuriile vieţii,
Oriunde aş merge şi ori ce aş face
Cu ei în sufletul meu găsesc tot ce- mi place .

 

Mă bucur de soare, de mireasmă din flori
Mă încânta bobiţele de rouă in zori ,
Cuprind cu privirea- ţi din iubire sublimul
Cu tine mă înalt visând urmându- ne destinul!

——————————-

Maria HOTEA

14 august, 2018