Emma POENARIU SERAFIN: Versuri

În liniștea din mine

 

I-au de sub mine vara si plec cu ea la drum
În liniștea din mine aud cum îmi vorbește,
Deși nu-i pace-n cale, prin suflete de fum
Ascult cum toarce vara, un tril , dumnezeiește.

 

Din când în când bătrâna se-mpiedică si tace
Călcând pe piedestalul din rochia-i divină,
Cărând în tihnă clipe, din ani ce o mai zace
Și îmi arată fruntea-i, cuprinsă de rugină.

 

Pe drumuri vechi de munte , oprim de câte-o rugă
Și uneori pe cale, o simt îngenuncheată.
Aștept tacută-n pasu-mi un suflu ce-i pe fugă
Și-i torn un strop de apă, din Cer ce nu se gată.

 

Când nu mai poate merge , o lacrimă-i scâncește,
Aștept cadența verii, că vreau să mai trăiască.
Prind sufletele frunzei , ascult cum îmi vorbește
Și prinde trena toamnei și-ncep să târguiască.

 

Am soarele cât casa, ce nu se vede dus,
Lumina mea tenace de nu se mai sfârșește,
Ia-ți norii de pe frunte și du-i ceva mai sus
Că vine clipa nopții, când ea împărățește.

 

Iar dacă-n suferință te simți nemulțumită
Și Soarele te arde și prinde ați fi teamă,
Coase-ți pe rochii frunze, ce vara o imită
Și lasă-l să lumine, nu-l mai lua în seamă.

 

Cu vara lângă mine, îmi văd acum de drum
Și floarea-i nesfârșită și drumu-i nesfârșit,
Dar simt ca vine toamna si ce mă fac acum ?
În liniștea din mine, nu m-am împărtășit !

 

Cu noaptea-mbrățișată

 

Strâng noaptea peste mine și-mi pare tot mai rece
Prin groasa-ntunecime de nu mai pot vedea,
Prin firele clepsidrei, prin timp ce iute trece,
Nu caut nemurirea, vreau doar iubirea ta.

 

Când ceasul bate ora, mă număr prin săruturi
Cu ochii stinși pe boltă , m-ascund pe dup-o stea,
În trupul prins de glie, zbor fluturi, după fluturi,
Iar degetele nopții mi-ascunde steaua mea.

 

Cad clipe , după clipe și simt că-n joc mi-e bine
Iar noaptea-mparte timpul ce nu mă împlinește
Prind zorii dimineții, timid i-arunc în vine
Zulufi ai neputinței, ce doar mă mai iubește.

 

Cu noaptea-mbrățișată în jocul ce-l aștept
Întreb o clipă Cerul , cât poate să iubească ?
De are poarta-nchisă și nu mai pot să-l iert
Închid teama-m zăbrele , să nu mă copleșească.

 

Cu noaptea-mbrățișată prin visele rebele
În razele de Lună , de-mi pare că mă scald,
Strâng Universu-n brațe, cu tot cu mii de stele
Și-n recele din noapte, îmi pare că-i mai cald.

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Versuri”

Vasile COMAN: Toamna

Toamna

 

Ascultam cum curge timpul
Sub o salcie pletoasă,
Nu credeam că anotimpul
Vrea să ne închidă-n casă.

 

Un covor de frunze rupte
Putregai și vânt de toamnă,
Plouă-n gând, plouă pe frunte
Toamna a intrat prin vamă.

 

Ce-mi doream să ieși din casă
IE ca să porți pe sân,,
Să îți lepezi haina groasă
Și să strângem iarăși fân.

 

Dară vară e departe
Două anotimpuri reci,
Stăm la sobă cu o carte
Tare-aș vrea să nu mai pleci.

 

E…s-a dus ăl vis de vară
Nu mai poartă lumea ie…
Azi, o să ieșim afară
Cu palton și pălărie!

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

20 august, 2015

Melania CUC: Jenița Naidin – Lucian Blaga la Bistrița (1938 – 1940)

Cred în întâlnirile astrale dintre oameni, locuri și ideile ce urmează să se întrupeze în monumente de mai mare sau mai modestă anvergură, dar care toate sunt menite să scoată  la lumină coordonatele   pe care se plasează o operă, una  cu valențe cosmice, magice. Puțini dintre noi știm, că celebra lucrare filosofică „Diferențialele divine” din cadrul „Trilogiei Cosmologice” (tom cu sute de pagini înțesate de idei elitiste si avangardiste) a fost scrisă de Lucian Blaga în splendoarea colinelor bistrițene, într-o casă țărănească, pe care o cumpărase laolaltă cu moșia de câteva jugăre din jur, pometuri roditoare, lanuri de cereale, fânețuri cu izvoare în anul 1938.

Rareori  realizăm că spațiul în care trăim este de-a dreptul fascinant,  că deține comori culturale care ar merita să fie puse în ecuația potrivită, și când acest miracol chiar se întâmplă prin strădania unuia dintre prietenii noștri, suntem uimiți mai întâi, apoi  ne bucurăm, ne mândrim ca și cum am fi fost părtași la acest eveniment, am avea și noi un merit.  Asta simt eu, acum, când citesc cartea scrisă de Jenița Naidin, și descopăr o lume care era chiar lângă mine și eu nu o vedeam. Sunt  fragmentele unui segment de destin, un fel de artefacte, pe care autoarea le-a adunat cu atenție, le-a prelucrat și le-a așezat în pagini de carte.

Cartea  „Lucian Blaga, la Bistrița ( 1938-1940)”  a apărut   la Editura  Napoca Star, Cluj-Napoca, 2018,  în condiții grafice de calitate, iar personalitatea care  o girează este  Prof.  Zenovie Cârlugea, erudit și binecunoscut cercetător al vieții și operei  lui Lucian Blaga. Tot domnia sa întregește volumul Jeniței Naidin, cu Anddenda.

Jenița Naidin, ea însăși un personaj cu nimb  literar, autoarea cărții „Lucian Blaga, la Bistrița”  este jurist de  profesie, dar este și împătimită de  mișcarea spirituală specifică omului modern, asta în condițiile în care omul de azi  se respectă și trăiește prin reverberația religiei strămoșești.  Jenița Naidin are privilegiul să beneficieze de acea  combustie interioară pe care o numim: curaj, hărnicie, tenacitate, bunătate, inteligență, cultură…  Este alcătuită mai mult din sentimente și  idei constructive decât materie, așa se face că își dedică viața celor văzute, dar mai ales, celor nevăzute.

Printre altele, a fost   fascinată de  opera și viața poetului și filosofului Lucian Blaga încă din adolescență.  A studiat ani în șir, a lucrat pe cont propriu, adunând date și documente din arhive dar și de pe teren. S-a implicat în acest proiect de cercetare cu devotament și seriozitate.

Odată ce și-a mutat domiciliul, de la București, la Bistrița, nimic nu a  mai împiedicat-o pentru ca în aproape patru ani, să definitiveze o lucrare monografică complexă, fascinantă, care  scoate din colbul uitării  nu doar un imobil, odăile în care  a visat, a scris, poetul Lucian Blaga. Jenița a urcat Dealul Dumitrei în aproape toate anotimpurile din perioada în care s-a documentat, a privit peisajul prin „ochii”  Poetului care a locuit vremelnic aici, apoi, ca un detectiv de profesie, dar cu metode personale, a scotocit și prin amintirile actualilor proprietari ai imobilului cu pricina. A pus cap la cap datele extrase din jurnale, însemnări, din studii biografice  deja publicate în cărțile de specialitate. Jenița Naidin a inserat în cartea  sa și o seamă de materiale jurnalistice semnate de autori bistrițeni.  Nu i-a scăpat nimic din vedere pentru a reconstitui o lume așa cum va fi fost ea în perioada în care familia Blaga se bucura de viața (aparent) simplă, dar atât de complexă, la Bistrița.

Textele  sunt bine conturate și structurate în capitole distincte, aici, Jenița Naidin nu lasă loc pentru confuzii, pentru a da culoare specială cărții, „Poveștii de Iubire”  în sine, autoarea vine cu o serie de fotografii interesante nu doar pentru biografia unui mare scriitor și filosof (Lucian Blaga), ci și pentru istoria locului.

Continue reading „Melania CUC: Jenița Naidin – Lucian Blaga la Bistrița (1938 – 1940)”

Eleonora SCHIPOR: Frumoasa sărbătoare a satului Pătrăuții de Jos

Ziua de 28 august a fiecărui an este deosebită pentru satul Pătrăuții de Jos de pe Valea Siretului. E ziua satului, hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului, dar și hramul satului. E o zi deosebită pentru pătrăuceni. Cei care au avut ocazia să se afle măcar o singură dată la hramul pătrăucenilor rămân cu impresii frumoase.

            După oficierea serviciului divin la biserica locală, lumea se adună la căminul cultural. Felicitările, cuvântările, înmânarea diplomelor, menționarea evenimentelor ce au avut loc pe parcursul unui an, concertul de zile mari susținut de artiștii amatori ai satului, partea leului aparținând ansamblului de dansuri MUGUREL, ce activează deja de peste 14 ani la căminul cultural local, toate acestea dau un colorit aparte, o nuanță de sărbătoare deosebită, dar arată în fapte reale și vrednicia pătrăucenilor.

             Noi ne iubim satul natal. Nu degeaba despre satul Pătrăuții de Jos, oamenii lui vrednici și evenimentele de amploare s-au publicat până în prezent 14 cărți. Nu fără mândrie voi afirma că 10 dintre ele îmi aparțin chiar mie personal. Zeci de versuri, mai multe cântece, legende au fost publicate de-a lungul anilor în cele mai felurite publicații de câțiva dintre vrednicii mei săteni.         Iubesc mult satul meu natal,  și ca fiică a acestui sat i-am dedicat și eu pe parcursul anilor versuri care pe urmă au fost înserate pe paginile cărților mele proprii. Unul din aceste versuri vi-l propun atenției dumneavoastră dragi cititori.

                        Pătrăuții de Jos

            Floare albă de cireș,

            Floare de cais,

            Pătrăuții mei de Jos –

            Plai de paradis.

Verde-i frunza de fag,

Verde-i de alun,

Pătrăuții mei de Jos –

Scump meleag străbun.

                        Trandafir roșu-n ferești,

                        Trandafir înrourat,

                        Pătrăuții mei de Jos

                        Sat de neuitat.

Satul meu pitoresc,

Ești atât de frumos,

Noi cu drag te numim

Pătrăuții de Jos!

—————————————

Eleonora SCHIPOR

Pătrăuții de Jos, Bucovina de Nord / Ucraina

August, 2018

Ecaterina CHIFU: Taina scrisului (67) – Misiunea de scriitor

A fi scriitor/scriitoare este o mare onoare pentru care niciun sacrificiu nu mi se pare prea mare. Creatorul de literatură este un ales, el, dacă pune suflet în ceea ce scrie, mult suflet, acea scânteie divină ce-l face unic, va crea o operă deosebită.

Când apari pe lume în „Ţara Luanei”, te pătrunzi de luminile şi culorile ei, le porţi în suflet toată viaţa, vrei să le faci cunoscute şi altora, ca pe o bucurie a unui paradis ce doar pădurile copilăriei îl pot oferi. Ele mi-au inspirat prima compunere frumoasă, apreciată de d-na profesoară de limba română, Aurica Mocanu. Apoi, fiind elevă la liceul „Mihai Eminescu” din Buzău, în revista „Năzuinţe”, d-l prof. Petre Ştefan mi-a publicat drama familiei Doamnei Neaga, legenda ce circula pe plaiurile natale. În revista facultăţii de filologie, mi-au apărut câteva poeme, scrise în efervescenţa vârstei tinere.

Am pătruns pe cărările literaturii şi-mi făcea plăcere să repet în gând pasaje din lecturile mele. De aceea, am decis să ofer şi altora, mai ales copiilor şi tinerilor, şansa de a citi, oferindu-le cărţi create de mine pentru ei, după ce am publicat auxiliare didactice, să-i fac să înveţe repede şi bine limba română şi limba franceză, ca să aibă mai mult timp pentru studierea literaturii.

Formarea mea ca profesoară m-a influenţat şi am scris cărţi de călătorie, combinând informaţia cu romanul de ficţiune, ca: „Jurnal de vacanţă”, „Prin luminile din Ţara Luanei”, „Paris, mon amour”, „Croazieră pe Mediterana”, „Bucureşti, dragostea mea”, „Imigranta”, „Felicia”, „Orfeu pentru eternitate” şi altele, aflate în manuscris. Am vrut mai ales să descriu starea de fericire pe care o simte orice călător prin miraculoasa „Ţară a Luanei”, pe străzile Parisului, prin frumosul Bucureşti, locuri în care converg energii telurice şi astrale ce dau o stare spirituală aparte.

Despre cartea „Bucureşti, dragostea mea” au scris favorabil în diferite reviste mai mulţi scriitori: Florentin Popescu („Convorbiri literar-artistice”, „Bucureştiul literar şi artistic”), Doina Bârcă („Independenţa Română”), Veronica Balaj („Melidonium”), Crina Bucşan Descuseară („Mesaj literar„). Au creat aceste ghiduri sentimentale, ca cititorii să iubească mult locurile evocate, să dorească a face călătorii în acele spaţii ce formează un univers cultural unic (monumentele Parisului, obiective din patrimoniul UNESCO din jurul Mediteranei, un itinerar cultural-artistic prin Bucureşti)  un miracol al naturii din Ţara Luanei, la care pot participa chiar ei,  real sau prin jocul imaginaţiei.

Când nu mi se primeau cărţile în librării, sub pretext că sunt publicate de edituri mici, au fost momente când am renunţat să scriu, deşi jocul ideilor, al cuvintelor mi se părea mereu fascinant.

Am reluat scrisul, la îndemnul marelui om de cultură Artur Silvestri. Premiile literare la concursuri naţionale şi internaţionale din Japonia (pentru roman şi haiku) Liban (aforisme), Franţa (poeziile: „Liberté”, „Mon patrimoine”) nu m-au făcut mai vanitoasă, ci mai responsabilă faţă de cuvântul scris.

Consider că orice scriitor are misiunea lui Orfeu, el, prin creaţia sa, poate juca un mare rol în viaţa cetăţii, poate mişca suflete, înflori inimi. Nu am să uit niciodată lumina de pe chipurile tinerilor care mi-au citit primul volum de poezie: „Toi-Moi, une éternité”/„Tu-Eu, o eternitate” (ediţie franceză-română) care se încheia cu versurile: „Numai sufletele pure/  unite-n iubire/ Ştiu că, lumina ce izvorăşte din ele /poartă esenţa divină// ea transfigurează totul/ iluminând la infinit, tot ce însemnă iubire”. Atunci, am înţeles ce înseamnă creaţia literară. Poezia este respiraţia creatorului său, raţiunea lui de a trăi, este ardere la cele mai înalte tensiuni ale sufletului, este ideal greau de atins, o misiunea asumată, aceea de a schimba mentalităţi.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Taina scrisului (67) – Misiunea de scriitor”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme

ULTIMUL POEM

 

e frig afară și mă sting
plouă în cer și lacrima doare
mă scurg și scriu pe ultimul rând
plec sângerând pe cărări
cărările dorului în țipătul cocorului
era târziu atunci
eu adunam din toamne gânduri
trăiam la țărm un ultim ideal
azi fug de mine iar în ceață
tot căutând un drum, o viață
trec caii sălbatici
nechează gânduri în noapte
ce lung e azi drumul între ochi obosiți
sunt pom ce plânge pe drum
sunt fructul oprit aruncat pe pământ
sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn
sunt pumnul ridicat către cer
sunt cerul căzut pe pământ
sunt pământul adunat într-un gând
mă întreb, mai sunt
sau poate sunt acel ce nu mai sunt
azi plâng pe țărm
dar țărmul azi mai este țărm
mă înțeapă spinii, mă rog
sunt suflet biciut de ploaie
sunt orbul ce caută privirea
sunt privirea ce plânge pe țărm
sunt țărmul cu ochii în lacrimi
sunt lacrima ce se stinge în mine
mai lasă-mi Doamne, o clipă
să miros trandafirii în ploaie
să duc la joc mândre fecioare
sunt un ultim suspin
o fărâmă de suflet
dă-mi Doamne puterea
să agăț în cer ghirlande de flori
o rază în inimă sunt
un drum către casă, acum
pașii se sting
coboară arhangheli în gând
pe aici, rând pe rând
eu scriu un poem
un ultim suspin
despre lacrimi ce dor
dă-mi Doamne, ochii
să privesc nesfârșitul

 

PAȘI ÎN NOAPTE

 

aprind în astă seară
lumânări de ceară
să ard, să ard în ultima privire
a doi nebuni
ce au crezut odată în iubire
anotimpurile mor
timpul prezent, timpul trecut
azi noaptea e zi
dacă tu…
pe drumul drept către cer
ce tristă-i viața către moarte
mai scriu un vers în astă noapte
că timpul astăzi ne cheamă înapoi
mă așez pe țărm pe crucile de lemn
tăceri în jur, tăceri în mine
unde ești tu, eu nu mai sunt
decât o adiere tristă în vânt
ninge femeie în noaptea dintre ani
era atât de frig în noi
mă întorceam din nou acasă
dar ce mai esta casa fără noi
pășeam printre ani și era frig
m-am ghemuit la sânul tău și m-ai primit
mă alintai cu un cuvânt
treceai apoi pe aleile iubirii
eu am rămas să ascund tăcerea
ningea în noapte iar afară
plecai la cer și lacrima plângea
vorbeam de despărțiri uitând că ieri nu a fost ieri
știam că ai să pleci
eram nebun și nu înțelegeam
poate ăsta e destinul meu
să plâng după cei dragi mereu
știam că te-am pierdut
din clipa aceea de demult
când înfiorat am strâns în brațe
doar o dată, o fată preacurată
offf, cum priveam atunci
în sala ultimului bal
cum tu pluteai în valsul ireal
de ce mă doare azi plecarea dintre noi
de ce noi azi nu mai suntem doi
de ce, de ce…
știi, eram atunci doar doi copii
nu te-am crezut când ai plecat
iubirea noastră unde este, unde suntem noi
mă ninge iar durerea
povestea noastră s-a sfârșit
dar ce este femeie azi sfârșitul
decât lumina noului început
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme”

Anatol COVALI: Versuri

Lerui ler

 

Lerui ler, lerui ler
plânge Dumnezeu din cer
și de jalea tristei plângeri
plâng în juru-I sfinți și îngeri
că prea mult pe pământ
doar dureri și lacrimi sînt
și prea grea e agonia
robilor din România.

 

Lângă El, mult prea trist,
disperat suspină Crist
că-n zi de Crăciun îndură
de-a fi răstignit pe ură,
c-au murit în zadar
cei ce și-au făcut altar
din chiar ziua lui prea sfântă,
murind cu aripa frântă,
dar zâmbind fericiți
că de Domnul sunt iubiți.

 

Sună iar lerui ler,
dar e noapte și e ger,
revoluția-i o zdreanță
și nu e nicio speranță.
Nu-i nimic de făcut
spre-a scăpa de Belzebut
ce domnește mai departe
peste viață, peste moarte.

 

Ninge trist, ninge des
peste morți și eres
lacrimi calde și albe
cum sunt florile dalbe
și se-aud până-n zări
dureroase cântări
care cheamă în Țară
pe prea sfânta Fecioară.
Poate ea va putea
în sărut să ne bea
jalea cruntă și grea
și de chinul ce bântuie
pentru veci să ne mântuie.

 

Lerui ler, lerui ler,
prin nămeți și prin ger
s-au oprit cântând la porți
toți martirii noștri morți
și înalță spre cer
cel mai trist lerui ler,
cântecul cel mai amar
pentru moartea în zadar,
pentru cei ce mai pier,
lerui ler , lerui ler ! …
Lerui ler, lerui ler !! …
Lerui ler, lerui ler !!! …

1990

 

Așteptare

 

Prea multe conștiințe vinovate
se-ascund în loc să vină la altar
spre-a-și recunoaște grelele păcate
făcute-ntr-un sistem torționar.

 

Și noi și Creatorul de lumină
îi așteptăm pe-acești copii și frați
ca-n catedrala dragostei să vină,
cuprinși de remușcări, spre-a fi iertați.

 

Nu vrem să pedepsim nicio făptură.
Oricine poate fi pe veci iertat
dacă-n sfârșit se leapădă de ură
și recunoaște că e vinovat.

 

Durerea noastră nu vrea răzbunare
nici pentru cei rămași,nici pentru morți.
Cu sufletele pline de iertare
deschidem larg ale iubirii porți.

 

Dar vai de cei ce nu vor să priceapă
și ne aruncă dragostea în vânt,
căci nu o să îi spele nicio apă
și n-o să-i vrea în el niciun pământ !

1990

Continue reading „Anatol COVALI: Versuri”

Camelia CRISTEA: Mugurii nădejdii

Mugurii nădejdii

 

Sobor de îngeri vin să îți ridice trupul,
Când clopotele bat deschis e chiar văzduhul
Sub omoforul Tău ne ei Iubită Mamă,
Iar viscolul și teama în două se destramă!

 

Împovărată lumea te caută în rugă,
Până și cel mai mare se poartă ca o slugă
Din inima de piatră țâșnesc pios izvoare,
Fântânile secate adapă iar mioare…

 

Sărmanului îi dai grăunte de speranță,
Iar zorii dimineții aduc mereu o șansă
Pui undița în mâna celui ce vrea să ia
Chiar peștele îndreptării din mare mila Ta!

 

Când marea-i tulburată și se ivesc furtuni,
La pieptul Tău de Mamă, cu milă ne aduni
Iar inimă zdrobită găsește drumul drept
Trecând prin încercări devin mai înțelept!

 

Serafimi și arhangheli veghează cerul Tău,
Îndurătoare Maică aș vrea să-l văd și eu!
Știu că am haina strâmtă și plină de păcate,
Dar mă căiesc amarnic și le regret pe toate!

 

Într-un tropar de slavă aș vrea să pun Cuvântul,
Din ruga cea fierbinte îmi capăt tot avântul
Să mulțumesc o viață ar fi foarte puțin,
Cu mugurii nădejdii spre Tine mă înclin!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

 August, 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Zori stinghere

ZORI STINGHERE

 

Stingher la margine de vis,
Pierdut în petale de azur
În clipa mea de paradis
Lacrimi de înger se scurg.

 

Un străin al nemuririi,
Tărâm luminat de lună
Uniți sub zodia iubirii
Și de a stelelor cunună.

 

Un străin al iubirii,
Rug aprins în nopțile de foc
În zori mă mântuie zefirii
Intru într-al morții alchemic joc.

 

Zorile se varsă-n amfore,
Iar dorul arde în clepsidre
Viața mea suo tempore
În clipe fecunde, mândre.

 

Zori străine-n amfore de foc,
Te cheamă în amurg pe curcubee
Închis în lacrimi, timpul nu stă-n loc
Ci-ți cântă o divină odisee.

—————————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

20 august, 2018

Lavinia BUD: Eu din iubire scriu

EU DIN IUBIRE SCRIU

 

Cât voi trăi, voi scrie din iubire,
Așa cum am găsit-o în zori la căpătâi,
Venit-a fost demult, fără știrbire,
Pașii să îmi caute cărările dintâi.

 

Voi scrie despre grâul dus la măcinat,
O, câtă trudă pentru această jertfă!
În urma lui, câte un suflet alinat,
Își lasă lacrima să picure pe harfă.

 

Așa cum mama brațul își întinde
Ca să primească al inimii odor,
Învățături au fost, vor fi și vor cuprinde
Între pământ și cer, întâiul nostru dor.

 

Eu cred în cele scrise fără vină,
Atâtea mâini au revărsat al inimii tumult,
Dac-am putea vedea că firul de lumină
Ce-l căutăm, era în noi demult.

 

Nu am averi, dar sufletul mă cheamă
Să scriu din ce trăiesc, ce mare bogăție!
Eu din iubire scriu și nu am nici o teamă,
E semnul meu lăsat, de vie împărăție.

————————————

Lavinia BUD

Timișoara

20 august, 2018