Emma POENARIU SERAFIN: Versuri

Din când în când bătrâna se-mpiedică si tace
Călcând pe piedestalul din rochia-i divină,
Cărând în tihnă clipe, din ani ce o mai zace
Și îmi arată fruntea-i, cuprinsă de rugină.

Pe drumuri vechi de munte , oprim de câte-o rugă
Și uneori pe cale, o simt îngenuncheată.
Aștept tacută-n pasu-mi un suflu ce-i pe fugă
Și-i torn un strop de apă, din Cer ce nu se gată.

Când nu mai poate merge , o lacrimă-i scâncește,
Aștept cadența verii, că vreau să mai trăiască.
Prind sufletele frunzei , ascult cum îmi vorbește
Și prinde trena toamnei și-ncep să târguiască.

Am soarele cât casa, ce nu se vede dus,
Lumina mea tenace de nu se mai sfârșește,
Ia-ți norii de pe frunte și du-i ceva mai sus
Că vine clipa nopții, când ea împărățește.

Iar dacă-n suferință te simți nemulțumită
Și Soarele te arde și prinde ați fi teamă,
Coase-ți pe rochii frunze, ce vara o imită
Și lasă-l să lumine, nu-l mai lua în seamă.

Cu vara lângă mine, îmi văd acum de drum
Și floarea-i nesfârșită și drumu-i nesfârșit,
Dar simt ca vine toamna si ce mă fac acum ?
În liniștea din mine, nu m-am împărtășit !

Când ceasul bate ora, mă număr prin săruturi
Cu ochii stinși pe boltă , m-ascund pe dup-o stea,
În trupul prins de glie, zbor fluturi, după fluturi,
Iar degetele nopții mi-ascunde steaua mea.

Cad clipe , după clipe și simt că-n joc mi-e bine
Iar noaptea-mparte timpul ce nu mă împlinește
Prind zorii dimineții, timid i-arunc în vine
Zulufi ai neputinței, ce doar mă mai iubește.

Cu noaptea-mbrățișată în jocul ce-l aștept
Întreb o clipă Cerul , cât poate să iubească ?
De are poarta-nchisă și nu mai pot să-l iert
Închid teama-m zăbrele , să nu mă copleșească.

Cu noaptea-mbrățișată prin visele rebele
În razele de Lună , de-mi pare că mă scald,
Strâng Universu-n brațe, cu tot cu mii de stele
Și-n recele din noapte, îmi pare că-i mai cald.

Când ceasul bate ora, mă număr prin săruturi
Cu ochii stinși pe boltă , m-ascund pe dup-o stea,
În trupul prins de glie , zbor fluturi, după fluturi,
Iar degetele nopții mi-ascunde steaua mea.

Cad clipe , după clipe și simt că-n joc mi-e bine
Iar noaptea-mparte timpul ce nu mă împlinește
Prind zorii dimineții , timid i-arunc în vine
Zulufi ai neputinței , ce doar mă mai iubește.

Cu noaptea-mbrățișată în jocul ce-l aștept
Întreb o clipă Cerul , cât poate să iubească ?
De are poarta-nchisă și nu mai pot să-l iert
Închid teama-m zăbrele , să nu mă copleșească.

Cu noaptea-mbrățișată prin visele rebele
În razele de Lună , de-mi pare că mă scald,
Strâng Universu-n brațe, cu tot cu mii de stele
Și-n recele din noapte, îmi pare că-i mai cald.

Pe boltă se cresc nuferi , adesea efemeri
Cu gene aurite din ochii lor prelungi
Coroane de lumină din brațe de Luceferi
Și pacea infinită, de nu poți s-o ajungi.

Pe bărbia de Soare din fața lui prelinsă
Cu chipul din lumină și tare-mbujorat
O lacrimă lucește și parcă stă desprinsă
Pe părul scurs în pripă și-adesea răsfirat.

Îmi cresc pe umeri aripi , să pot să îl sărut
Doar nu rămân pe mâine cu un sărut datoare,
Dar aripile-s rupte si fulgii i-am pierdut
Prin patima luminii ce-mi crește, răpitoare.

Un pescăruș din flăcări, spre Soare l-am trimis
Sărutul să i-l ducă și tot ce mă mai ține,
Apusul curge-n mare în actul său promis
Și lasă peste mare, o salbă din rubine.

Pe valuri tremurânde se unduie iubirea
Și vântul cântă-n ape un neștiut refren,
Cu sufletul la gură , contemplu fericirea
Și suflul scurs din mine că-i fără oxigen.