Alexandru NEMOIANU: Reprezentanții minorităților

Destulă agitație a stârnit împrejurarea că o anume lege, privind practici judiciare, a trecut, a fost aprobată de către majoritatea Parlamentului cu aportul votului exprimat de reprezentanții în Parlament ai minorităților entice care trăiesc între hotarele României.
Au fost glasuri care au declarat că așa ceva nu poate fi “admisibil”(!?), că acei reprezentanți ar fi “trădat Țară”(!?) , iar alte voci au căzut pur și simplu în larmă de sorginte totalitară și deci suburbană. Adevărul este că toate aceste răbufniri nu făceau decât să demonstreze o totală neînțelegere a Constituției României și o încă o mai profundă neînțelegere a mecanismelor de funcționare ale unui Parlament democratic.
În primul rând trebuie plecat de la un adevăr.
Democrația nu este perfectă și foarte adesea mecanismele ei sunt folosite de oameni de rea credință. Dar, rămânând imperfectă, democrația rămâne cel mai mic rău dintre relele care pot bântui neamul omenesc. În această paradigmă se înscrie și Constituția României.
Între altele, Constituția prevede că grupurile etnice, care nu pot obține pragul electoral de 5%, să aibă totuși câte un reprezentant și deci posibilitatea de a se exprima în forul legislativ. Este o măsură omenoasă și generoasă. De aici mai departe se pune problema CARE trebuie să fie poziția acestor reprezentanți, acestor deputați. Iarăși câteva precizări sunt necesare.
Din nefericire oamenii politici nu urmăresc “principii”, urmăresc interese.
Poziția unor deputați, condamnați pentru totdeauna de a fi minoritari, este o poziție inconfortabilă dar, în același timp aceiași, veșnic minoritari: acei deputați au datoria să promoveze cât mai dibaci interesele minorității pe care o reprezintă. Iar asta poate fi făcut într-un singur fel: înțelegând că trebuie să țină un profil prudent, discret și mai ales înțelegând că toată viața politică parlamentară se întemeiază pe principiul, nu foarte elegant, de quid pro quo, altcum zis, ”ce îți dau și ce îmi dai”. Bazat pe această realitate reprezentanții minorităților ÎNTOTDEAUNA vor căuta să fie alături de majoritatea parlamentară, cea care poate să aprobe anume foloase grupurilor minoritare. Iar pentru a obține acest lucru parlamentarii minorităților sunt obligați să acorde votul acelei majorități, atunci când ea are nevoie în momente critice. Repet, nu este o poziție elegantă sau generoasă, este o necesitate pragmatică, din nevoie. În această înțelegere vom putea desluși de ce au votat deputații minoritari, așa cum au votat, în cazul legislației de care pomeneam. Încă mai simplu spus nu puteau face altfel. Datoria lor este să promoveze și să obțină interese pentru minoritatea lor și asta au făcut. Iar politicienii care se grăbesc să verse lacrimi de crocodil și să dea lecții în principialitate și loialitate față de “Țară” ar trebui să se uite în oglindă și să vadă că nu e cazul, că nu ei sunt cei chemați să dea predici lacrimoase și că mai înainte de a vorbi de moralitate ar trebui ca înșiși să o aibă; și nu o au.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

10 iulie, 2018

Ioan HOLBAN: Altcineva răsfoiește cartea vieții noastre (cronică)

Autor de texte umoristice, şarje pe o gamă largă de tonalităţi, de la ironia cordială la aceea demolatoare şi de la gingaşe atingeri la sarcasm, animator al Academiei Libere de la Iaşi şi din toată lumea, editor al revistei „Booklook”, latifundiar al umorului şi proprietar al unui simţ critic ascuţit, de care nu scapă nimic din strîmbele alcătuiri ale lumii de azi, Mihai Batog-Bujeniţă a tipărit recent un roman, „În vîrful acului”, unde textele scurte, acide, în fulgerarea unui blitz, lasă loc unei vaste construcţii narative. „În vîrful acului” este, pe unul din planurile sale, ceea ce se cheamă un Bildungsroman, urmărind (de)formarea unui specialist, medic chirurg, a unui individ care creşte, după ce va fi aruncat în aer „tichia ridicolă cu fund pătrat şi canaf de culoare galbenă, semnul distinctiv al absolvenţilor de medicină”, într-o societate care îi oferă tot felul de provocări, de la profilul celor apropiaţi – prietenul descurcăreţ, Mircea, pe care îl ascultă, dar nu-l poate imita, Leia şi întîlnirile cu ea pentru „probleme hormonale”, Sisi, cu serile de amor pătimaş, urmînd lecţiile din Kama Sutra, pigmentate cu versuri -, pînă la transformarea ireversibilă – şi nu în bine! – a oamenilor şi oraşului copilăriei şi adolescenței.

Fin cunoscător al lumii medicale (probabil, şi cu ajutorul soţiei căreia îi mulţumeşte, în stil propriu, într-o Autoprefaţă: „Soţiei mele de profesiune medic, pentru eforturile susţinute şi îndelungi în strădania ei de a mă învăţa unele cuvinte precum: sternocleidomastoidian, antropoihtiomorf, balneofiziokinetoterapie, dar şi multe altele de acelaşi calibru. Nu te teme însă! Nu pot rosti şi nici reţine aceşti termeni, prin urmare, nu-i vei găsi în text deoarece am o vîrstă şi nu mai vreau să-mi fac duşmani!”), Mihai Batog-Bujeniţă scrie în cartea sa şi un roman al tranziţiei, urmărind mişcările acesteia în mărirea, decăderea şi, iarăşi, mărirea unui spital de elită, „instituția fanion a sistemului sanitar din partea aceasta de ţară”; ce se ascunde, însă, după cortina organizării ireproşabile ne spune Mircea, „raisonneur-ul” de serviciu, omul caracteristic în împrejurări caracteristice, descurcăreţul care ştie tot: „Într-o zi, mă gîndeam la tine şi iau din rafturile secţiei organizare dosarul spitalului în care lucrezi. Primul lucru pe care l-am privit era schema organizatorică. Adică acela care spune cam tot despre o instituţie. Am citit cu atenţie şi mi-am dat seama că era un fel de operă de artă. Cei care făcuseră organigrama şi angajările erau nişte mari cunoscători ai modului în care se porneşte o afacere dacă vrei să reuşească. Să-ţi explic pe scurt! O schemă minimală pentru a fi uşor monitorizată, cu personalităţi la vîrf, pentru a crea încredere şi competitivitate, cu profesionişti de primă mînă în plan secund şi cu o perspectivă excelentă în asigurarea cadrelor viitoare. Un element comun al tuturor este cel pe care l-ai observat şi tu, oameni fără obligaţii familiale! Tăticu’, păi asta-i formula de constituire a unui grup de comando care trebuie să îndeplinească o misiune importantă. Elimini din start posibilităţile de sifonare a informaţiilor şi lipsa nevestelor este cel mai bun drum pentru aşa ceva, totodată mai anulezi şi temerile fireşti ale omului însurat că are copii şi tremură pentru viitorul lor. Boon! Dar ne întrebăm acum care o fi misiunea aceea importantă pe care aceşti oameni o îndeplinesc!? Mai ales că şi cînd vorbim de personalul medical mediu sau de cel de la servicii, cam tot aşa se prezintă situaţia… Ca să nu mai spun despre echipa managerială, una recunoscută pentru fermitatea şi eficienţa ei… Să nu-mi reciţi prostia aia precum că scopul principal al acestei construcţii este binele pacienţilor şi grija faţă de sănătatea poporului că mă bufneşte rîsul. Asta e valabilă numai pentru palavrele politicienilor şi sunt sătul pînă peste cap de ele”.

Vînzoleală, o lume (aproape) în anomie, diferenţe salariale, curvăsăreală, „ca pe timpul fanarioţilor”, în sistemul unde intră tînărul medic Dan Bunea, faţă cu spitalul care îl angajează, organizat „la standarde aproape de neînchipuit pentru zona din Europa în care ne aflăm”: din (i)realitatea imediată a clădirilor ruinate ale celorlalte „unităţi sanitare”, în paradisul unui spital „ca afară”.

Pe Mihai Batog-Bujeniţă îl preocupă, mai ales, ceea ce e dincolo de actul medical ca atare; psihologia pacientului şi importanţa diagnosticului, de exemplu: „A diagnostica un pacient cît mai corect are o importanţă capitală deoarece dacă pui un diagnostic eronat întreaga procedură ulterioară devine nu numai inutilă ci şi, de regulă, foarte periculoasă. Gîndeşte-te la cei care au intrat în sala de operaţii pentru amputarea unui picior, iar la ieşire au constatat că li se amputase celălalt picior. Deşi pare o glumă macabră, din păcate, este un fapt real şi nici măcar singular. Sigur, vedeta spectacolului în cazul nostru, a intervenţiei, este chirurgul, însă el fiind supus unui mare stres, dacă nu este perfect informat asupra cazului poate da greş. Iar la noi asta înseamnă, aproape întotdeauna, o pierdere irecuperabilă. Și să nu uităm că în faţa celui care analizează un caz nu vine un om liniştit care poate spune ce boală are, ci vine un om înspăimîntat, cu un nivel de cultură, în general, scăzut, cu emoţiile sale, cu inerenta sa ignoranţă şi de cele mai multe ori predispus la a-ți ascunde adevărul şi care, doar dacă-l întrebi insistent, îţi va răspunde unde, cum şi cînd doare, ce simte, ce i s-a mai întîmplat, sau dacă are antecedente în familie. Asta cu antecedentele fiind o formulare pe care trebuie, mai mereu, să o explici fiecăruia. Iar tu, om la rîndul tău, cu nevoile, înţelegerile şi posibilele tale scăderi de performanţă, sau ca să spunem pe şleau, zile proaste, trebuie să te obiectivizezi, să fii atent şi calm, un bun psiholog, dar să şi ştii o mulţime de lucruri pe care nu ai avut cum să le înveţi la şcoală şi le vei învăţa pe parcurs prin practică. Adică după ce vei și greşi de multe ori, mai ales spre disperarea ta!”.

Pe traiectul Bildungsromanului, al devenirii personajului său, prozatorul face o radiografie crudă, dar exactă, a lumii problematice din tranziţia noastră care nu se mai sfîrşeşte, o lume măcinată nu atît de bolile somatice, cît de cele psihice; „filmul destul de înfricoșător al unei lumi debusolate” restituie condiţia umană însăşi într-o societate controlată de „sisteme” – „ne naştem şi murim sclavi”, spune un personaj -, cinică, unde doar banuI contează “chiar dacă el funcţionează de multe ori precum funia din jurul gîtului unui sinucigaş”. În rutina subordonării faţă de sistem, viaţa individului, constată doctorul, „se termină în numai o pagină”, iar (im)probabilul moment de glorie se regăseşte în grotesca vînătoare de pe domeniul baronului local Gligore, repetînd altă celebră vînătoare, de mistreţi, anuală, de la Balc…

„În vîrful acului” e o carte veselă şi tristă, asemeni existenţei în cenuşiul urît mirositor, dar cu sclipici, al cotidianului, iar Mihai Batog-Bujeniţă e un cronicar credibil al lumii în care trăim.

—————–

Ioan HOLBAN

Iași, iulie 2018

Veronica BALAJ: Ochean întors – mărturii de pe front în documente și simțiri

Între miile și miile de pagini dedicate razboiului care-a dus la Marea Unire, ce și câtă însemnătate poate avea o amintire? Și totuși, voi începe cu aceasta, întrucât, istoricii și cărțile de istorie sunt publice, iar eu risc o notă de evocare a marelui eveniment, cu inserție emoțională. În toate secvențele care urmează.

Mai atârnă încă în memoria mea, imaginea unui document înrămat. Medalia ORDINUL MILITAR „nu mai știu clasa, dar continua cu precizarea: Acordat Sergentului Victor Filimon, în luptele de la MĂRĂȘTI, MĂRĂȘEȘTI. Rama tabloului, pentru că devenise un tablou, între celelate din camera cu iz de vetustețe, mă gândeam în sinea mea că trebuie să fi fost tăiată din lemnul puștii pe care o purtase înaintașul meu ca pe o a treia sa mână. Era în ton cu maroniul cernelii. Alăturat, într-o icoană veche, Sfântul Gheorghe, cu sabia în mână, apăra parcă această amintire devenită document de viață. Medalia am văzut-o de zeci și zeci de ori. În copilărie îmi imaginam că fusese zidită acolo, în stânga peretelui, din camera cu birou și hârtii vechi ale bunicului din partea mamei. Medalia era păstrată ca o moștenire de valoare a bunicului meu, pe care nu mi-l puteam închipui decât cu o pușcă în mână, plin de noroi, într-o tranșee, frânt de oboseală, cu frica morții în spate, purtată ca pe o gamelă plină ochi cu un lichid otrăvitor, turnat de hoașca în negru și din care, vai de bietul soldat, dacă s-ar fi vărsat asupră-i vreun strop.

În mrejele vârstei dintru început, cuvântul Marăști ÎNSEMNA CEVA FOARTE MARE. Mărășești însemna ceva și mai mare. Fără contur exact. Îmi strecurase însă un sentiment de teamă dar și de mândrie că eu moștenesc un tablou important, foarte important din moment ce fusese plasat lângă icoana Sfântului Gheorghe și nu era niciodată mutat în altă parte a casei. Pentru că nu am avut prilejul să mi se fi povestit despre acele momente trăite de străbunicul meu, apelez la câteva mărturii scrise în vremea respectivă:

PLECAREA PE FRONT

Mărturia ofițerului de rezervă, C. Sandu Aldea, publicată în Luceafărul, Revista pentru literatură și artă, București, 1919 pag 28 și următ.: „Mobilizații își iau cu urale năprasnice rămas bun” Sunt mii de oameni care stau tescuiți prin vagoane și pe platforme, înghesuiți pe acoperișurile vagoanelor, încleștați roi pe scări, călări pe tampoane, cocoțați pe cușcile frânarilor, spânzurați de cine știe ce belciug. Și totuși, sute de mobilizați rămân în gară obidiți că trenul pleacă fără ei”. Din fiecare gară se urcă în tren alți mobilizați. Te miri unde mai încap. Unii au venit cu căruțele până la gară. Mă uit bine la ei. Sunt dârji, cu fețele întunecate, își iau rămas bun de la cei dragi, dau mâna cu fiecare dar fără nici o lacrimă.

Apoi, peste o vreme, martorul ocular notează: „După amiază vine la grupul nostru un vechi prieten al meu, locotentul Atanasiu din Reg. 38 infanterie”. Până la venirea ordinului care să hotărască odată și cu noi într-un fel, facem instrucție și la tunuri și cu arma. Printre soldații vărsați aici, sunt unii care au servit la cavalerie, alții la artilerie de câmp, alții la pompieri” Toți aceștia trebuiesc deprinși să se servească și de armă și de gurile de foc”.

„Piciorul drept mi s-a umflat și nu mai pot încălța cizma. Merg cu piciorul stâng în cizmă și cu dreptul în pantof. Sunt bun de fotografiat. Pe la orele unu din noapte au sosit niște telegrame cifrate extraurgente din pricina cărora au venit la batalion prin fierul nopții, dl. lt. colonel Lupașcu și căpitanul Iliescu. Medicii Rosman și Crețu vin la baterie spre a inocula oamenii cu ser mixt. Apoi „cei inoculați stau la repaus 48 de ore. S-au împrăștiat prin șanțul interior, pe glacis, pe șanțul exterior și unii din ei gem avan. Pe seară, sergentul Preda se plânge de durere de cap și amețeală. „Trimit în sat după lapte. Spre dimineață, flăcăul meu se înviorează.”

Mărăști, până la 11 iulie când poziția inamică a fost ruptă de armata noastră. „Nemții credeau că, aicea au să hălăduiască până la încheierea păcii”. pag. 90, mărturisea un gospopdar din Câmpurile, sat din apropierea Marăștilor. Pentru oștenii germani se organizau serbări, se bea vin aduseseră și o instalație pentru fabricarea de limonadă. Voie bună și siguranță. „Satul Mărăști așezat deasupra unor râpe oable DOMINA LINIILE FRONTULUI NOSTRU. Sătenii fuseseră evacuați. Germanii amenajaseră locuri pentru muniții cu totă priceperea „Legate prin rețele telefonice puteau fi izolate prin uși de sârmă ghimpată care cădeau de sus în jos ca niște capcane”. „În stânga satului, privind spre liniile noastre, „. erau, {subl.n.}, o serie de redute tari, cu adăposturi blindate și șanțuri întortocheate. Înaintea redutelor și între ele, regiuni de rețele de sârmă ghimpată dispuse ca un labirint din care nu puteau ieși decât cei care le cunosc. Toate rovinele și vălugile erua flancate de mitraliere cu dibăcie așezate. Ei spuneau că, <poate să vina și dracul, că ei nu se tem>. ”

Citat din Cartea Unirii, Edit. Luceafărul, Soc. Anonimă București, 1918-1928, pag. 91. „Încă din timpul pregătirilor, aeroplanele noastre căutaseră să decopere și să fixeze pe hartă locul bateriilor inamice. În recunoașteri necontenite și îndrăznețe se strecurau foarte des în timpul nopții până la rețelele de sârmă și chiar până în șanțuri . Încet, încet, POZIȚIA FU BINE CUNOSCUTĂ ȘI PE HARTĂ FURĂ NOTATE PRECIS POZIȚIILE BATERIILOR.

În ziua de 9 iulie, la vremea prânzului, când soarele ardea dogoritor și ei, {germanii}, se trăseseră la umbră, tunuri din pozițiile românești începură să bubuie. Nemții zâmbiră, spunând, fleacuri! Se cutremura pământul și gemea văzduhul. Noaptea se părea că sute de guri de vulcan scuipă foc înspre stele. Și muzica fioroasă a proiectilelor sfâșia atmosfera cu acorduri felurite.

Pe-aici nu se trece!

„Două zile și două nopți a ținut acest iad. În noaptea de luni spre marți, artileria a desăvârșit opera”, scrie rememorând căpitanul „Unde era valea mai oablă, își faceau scări cu lopata și se cățărau. Marți, în zori de ziuă, la ora 4, „coloanele de infanterie porniră. Nemții nu mai răspunseră cu tir, crezând că e vorba iarăși de o păcăleală”. {pag 94].

Nu-i mai putea opri nimic pe soldații noștri.

„Unul dintre primii noștri răniți, maiorul Bereșteanu, fiind adus la dr. francez, Champoniere, era palid și slăbit dar tot mai bolborosea ceva: „Ce spune? Ce spune? întreba medicul. ” Zice că de-acu poate muri liniștit. Batalionul lui s-a purtat vrednnic”.

Alte cuvinte grele cât neuitarea:

Generalul comandant al diviziei: „Ce-ai pățit măi, Stănică? N-am pățit nimic, dom general ! E bine. Am căzut pentru țară”.

– Aloo! Ce este locotenent… Hancea? Te-atacă două compănii? Țin-te bine, băiete! Să nu dai un pas înapoi! Citat din același volum, pag. 101.

Căpitanul G. din Regimentul 8 infanterie, este somat să se retraga, batalionul său fiind atacat din spate. „Consemnul meu e să lupt pe această poziție până la ultimul om”, răspunde el. „Nu mă retrag fără un ordin scris!”. Se întoarse către soldați: „Băeți! Fraților! Murim aici până la ultimu!. Pentru țara noastră!”.

În arșița nemilostivă a soarelui, în pulberea și fumul înnecăcios, soldații își lepădară bocancii, zvârliră coifurile păstrară asupra lor doar armătura și muniția. „Hai, domle Maior, că nu mai putem aștepta!” pag. 105.

O altă mărturie semnată G. Cornea:

Continue reading „Veronica BALAJ: Ochean întors – mărturii de pe front în documente și simțiri” →

Ioan Miclău-Gepianul: ,,Popas Aniversar-65” autor Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Această carte apare la Editura ,,Cuget Românesc”-Bârda, 2018, fiind în întregime o scriere de sorginte autobiografică, de aniversare, în care autorul cărții, Preot Al.Stănciulescu-Bârda, o scrie sub acest titlu, Popas Aniversar-65, tocmai cu ocazia ajungerii domniei-sale la vârsta de pensionare.

Cele 500 de pagini scrise prevestesc o carte de o apreciabilă valoare, a cărei prezentare, probabil, oricât m-aș strădui eu, adevărata apreciere o va da cu siguranță cititorul însuși!

Pe prima pagină, cu o adresare de recunoștință drept Motto, autorul scrie: ,,Râvna Casei Tale, Doamne, m-a-nălțat!”

Într-o frumoasă ordine se desfășoară textele celor 23 capitole ale cărții, în care vom găsi viața unui om între oameni, vom observa calea trudnică și cu de toate, bucurii, suferințe, realizări, care au dus spre înălțarea personalității sale într-o profesie pe care a iubit-o din copilărie, cum ne spune autorul.

Mai doresc să adaug ceva într-adevăr real, cum însuși cititorul va avea multe de învățat, fiindcă zice o vorbă din popor: ,,Înțelept este omul care știe a lua exemple de conduită din viețile altora”.

Mai încerc să cred că acele critici obișnuite, fie și de specialitate, sunt mai puțin efective, atunci când ne apropiem de un asemenea gen de carte, autobiografică. Dar, eu nu sunt un critic de profesie, deci nu încerc să mă ridic în sfera teoretizărilor, ci doar, fiind un simplu cititor, îmi exprim simțământul meu, felul în care m-a atras această carte, această experiență de o viață a unui om ajuns la pensionare. Ca Preot, excelent familist, scriitor și publicist, profesor de religie creștină, cercetător și iubitor de istoria neamului său românesc, prin gândirea sa riguros organizată, iată, a reușit să le îmbine armonios și să se prezinte la linia de aur a pensionării domniei-sale; dar tot atât de dornic, ne spune Preotul Al. Stănciulescu-Bârda, în a-și continua misiunea sa apostolică, în același ritm, servind educației și moralei creștine ortodoxe românești!

Deci, să-i dorim din tot dragul încă noi aniversări și noi cărți!

La Editura ,,Cuget Românesc”- Bârda, mi-au fost publicate și mie mai multe cărți, din care amintesc cartea Cuvinte de Minte, din care citez acum o zicere adecvată: ,,Cartea este viața unui om, iar omul este o carte în scriere!”; exact ceea ce prezenta recenzie încearcă să demonstreze!

La Capitolul I, autorul face o privire în urmă, mulțumind cu sinceritate lui Dumnezeu, Căruia i-a slujit cu credință și după putință o viață întreagă: ,,Doamne, înainte de a spune altceva, Ție Îți mulțumesc din tot sufletul și din toată ființa mea pentru tot și pentru toate!”Apoi continuă în destăinuirea sa: ,,Privesc cu uimire câteva acte personale și tot nu-mi vine să cred că despre mine este vorba”. Se întreabă în continuare: ,,Chiar e posibil ca eu să am această vârstă?!” În final găsește răspunsul la întrebările sale: ,,Și, totuși, asta este realitatea! Îmi place sau nu, acesta este adevărul!” Observăm astfel consolarea, acceptarea și împăcarea cu realitățile vieții noastre de ființe omenești, suntem totuși trecători prin această viață, dar sfinția-sa are grijă să ne spună despre responsabilitățile față de Dumnezeu și de oameni, de ceea ce lăsăm în urma noastră! O vorbă cu adevărat hristică!

Observăm cum la acest popas aniversar, Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, dovedind iubirea sa pentru Biserică, pentru enoriașii parohiei sale, a familiei sale, a dascălilor și prietenilor săi prezenți sau plecați la cele veșnice, nu uită să le aducă tuturor, cele mai sincere și înduioșătoare mulțumiri!

Cartea Popas Aniversar – 65, se dovedește a fi un izvor de bune învățăminte și înțelepciuni, cu care Îngerul cel bun al autorului, i-a îmbogățit zilele vieții, dar și cu sănătate, ajungând cu bine la anii de pensionare! Deosebit de afectuoase și sincere sunt mulțumirile aduse familiei sale, soției, copiilor, ,,pentru suficienta lor înțelegere și răbdare” de-a lungul anilor! Toate acestea, așezate frumos în cartea sa, vin, așa cum ziceam mai sus, vin ca valoroase și demne de urmat învățături pentru oricare cititor al acestei cărți.

La Capitolul al II-lea, autorul prezintă foarte detaliat creanga genealogică a familiei sale, începând cu bunicii, cu neamurile sale, după tată și mamă, până la proprii săi copii. Într-adevăr, o frumoasă și credincioasă familie de români! Demnă pentru un adevărat Preot.

La Capitolul al III-lea, Treptele, autorul cărții propriei sale vieți descrie cu multă nostalgie etapele devenirii sale, începând cu venirea sa pe lume, ,,într-o luni, pe 23 februarie, 1953, la ora 9 dimineața, zi cu soare”. Aceasta, desigur, avea să le știe mai apoi din povestirile părinților săi, despre care fiul are să noteze numai amintiri elogioase. Din acest moment, autorul își adună și notează anii, funcție de avansarea sa în cele ale studiului școlar elementar, cel teologic și apoi universitar, locurile sale de muncă, bisericile la care a funcționat, școlile și liceele la care a predat, toate acestea constituind adevărate amintiri, cu ușoare ecouri din Ion Creangă, cleric fiind și marele povestitor și prieten cu Mihai Eminescu. Cunoaște bine folclorul românesc, adunând și din acest areal de cultură și tradiție românească în frumoase cărți! Bucuriile misiunii sale apostolice, precum și eforturile continui, uneori trecând prin reale suferințe, cu timp nelimitat în profesie, toate le găsim în acest popas aniversar, fiindcă nu e o meserie oarecare aceea de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor. Dumnezeu este calea, adevărul și viața, iar Preotul, Păstorul, care trebuie să se îngrijească de fiecare ființă omenească, de la botez până la ziua plecării spre mormânt, spre Judecata Celui ce ne-a dat viața. Iată dar ce carte avem în fața noastră, prin care autorul ne întâmpină și prin care cu atâta dragoste își aniversează vârsta și munca!

Din capitolele IV și V vom cunoaște despre funcția de ,,Profesor de religie” și despre care ne spune cinstit: ,,După 1989, în viața mea a început o nouă perioadă. Am fost solicitat și eu să predau religia în școală. Era lucru de necrezut înainte!”Aceasta cerea în continuare studii și eforturi, recunoaște domnia-sa!

La capitolul al VI-lea îl găsim pe autor un harnic ,,Plămăditor de cărți”, cu o bogată activitate dovedită prin numărul impresionant de cărți scoase la Editura ,,Cuget Românesc”- Bârda. Și aceasta este rodul iubirii sale pentru promovarea cărții, a culturii și educației creștine române. Dar nimic însă, ne mărturisește editorul, nu se face fără trudă, fără transpirație, până a veni bucuria împlinirii ideilor în fapte!

La fiecare pas preotul, editorul, profesorul de religie, istoricul și cercetătorul asiduu, se considera un ,,Semănător în ogorul Domnului”. I-a plăcut să scrie teologie practică, expusă pe înțelesul oamenilor de rând, într-un cadru perfect sfânt și canonic, precum: Nevoia de Dumnezeu, Sfintele Taine reflectate în proverbele românești, Povestea Vorbelor de Duh, Dicționare cu proverbele religioase românești, cartea Teologia și Proverbul românesc, culminând cu acele volume din Viețile Sfinților, Bibliografia Revistei ”Biserica Ortodoxă Română”(1874-2004) în trei volume, și la care are alături sprijinul fiului său Cristian Stănciulescu-Bârda.

Continue reading „Ioan Miclău-Gepianul: ,,Popas Aniversar-65” autor Pr. Al. Stănciulescu-Bârda” →

Irina Lucia MIHALCA: Geneza unei atingeri…

Doar un surâs…

Doar un surâs

spre cineva ascuns în tine

şi spre tăcerea urcată treptat în noi,

spre acel copil pe care

îl port peste tot,

spre uimirea sângelui tău,

un surâs pentru ochii plânşi

şi zâmbetul de nuanţele cerului,

un surâs către marea regăsire,

un surâs spre o prăjitură pudrată

pe care nu o vom mai mânca

şi pentru iubirea ce-mi venea din priviri,

întrebându-te dacă ne vom regăsi,

când, de ce despărţiţi?

Mă priveai bucuros că eram fericită,

că iubeam, râdeam, dansam şi cântam,

şi totuşi erai trist pentru că

acea prăjitură

nu o vom mai savura vreodată,

şi-atunci ţi-ai zis:

– E o minune de fată!

Magia celor două cuvinte

Cu fiecare clipă,

Cu fiecare cer atins,

Cu fiecare voal ridicat,

Cu fiecare strat de mătase tras,

Cu fiecare sărut pe rubinul buzelor,

Cu fiecare centimetru revelat privirii,

Cu fiecare lacrimă desprinsă, una câte una,

Cu fiecare alunecare în visul de lumină,

Cu fiecare unduire de val electrizant,

Cu fiecare strigăt şi adânc suspin,

Cu fiecare umbră suspendată,

Cu fiecare ritm desprins,

Cu fiecare respiraţie,

În taina nopţii, conectaţi cu cerul,

prin curcubeul de culori,

descoperi calea spre mine…

Laşi, în final, magia celor două cuvinte,

să vorbească de la sine.

Te iubesc!

Tandreţe…

Tandreţe,

dincolo de vuietul literelor,

oare ce există în râul acestui cuvânt?

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Geneza unei atingeri…” →

Lavinia BUD: Ca la-nceput de lume

CA LA-NCEPUT DE LUME

E atâta cer în jur și atâta mare,
Ca la-nceput de lume bate un zefir,
Mă-nvălui cu lumina de la soare
Și doar iubirea ce plutește o respir.

Nu mă gonește valul, ca să îl calc mă lasă
Și clipocitul îmi așterne câte-un salt,
Poate a fost cândva întâiul loc de casă
Pentru ca trupul, azi, să-l simt atâta de înalt.

Verzi maluri de răspuns se deschid în jur!
Aș vrea ca pacea dintre oameni să renască,
Cât mai întindem largi aripi de vultur,
Ofrande bucuriei din viața pământească.

––––––––––––

Lavinia BUD

9 iulie, 2018

Ioan POPOIU: Clinica de oncologie

CLINICA DE ONCOLOGIE

Surpriza de a te afla
într-un loc ca acesta
alături de ființe dragi
atât de devotată
lovită în ceea ce iubești
mai mult de-unde
acest eroism vetust atât de străin
de vacarmul cotidian derizoriu
cum poți să suporți agonia
să trăiești zilnic
în anticamera morții
și zborul tău neașteptat pe verticală
gesturi neverosimile uitate
în lumi demult apuse
cum stai tu anonimă
și nesfârșit de tristă
încercând să încălzești
cu dragostea ta
tot ce ai mai scump
să uiți de tine pentru ceva
aflat mai presus de lume
câtă dezinvoltură și stoicism
ca să poți păși mai departe
în afară de
anticamera morții

––––––––––-

Ioan POPOIU

9 iulie, 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Iubește-mă a moarte

IUBEȘTE-MĂ A MOARTE

Iubirea ta, pentru mine-i inumană,
Cuvântul, litera, tu însăți ești o carte
La tine-n patimi năzuiesc, tu-mi ești icoană
Lumina mea te rog, iubește-mă a moarte.

Tu, mister ce șade ascuns în penumbre,
Eu, prea profan să am de tâlmăcire parte
Caut lumina prin genunile sumbre
Ajută-mă să găsesc iubirea peste moarte.

Îngerul meu, iubește-mă a moarte,
Aprinde un opiț și o candelă să ardă
Trăiri și fiori schimbă-le-n nestemate
Lasă ploaia de vară peste noi să cadă.

Oracolul cândva a făcut o profeție,
Pe-un munte înalt îți voi fura magicul sărut
Vom fi împărați în a iubirii abație
Vom recrea paradisul cel dintâi pierdut.

–––––––––––––

Cristian Gabriel VULPOIU

9 iulie, 2018

Mariana Zorița PURICE: Dispare o Lume…și cui crezi că-i pasă ?

Dispare o Lume…și cui crezi că-i pasă ?

Pe creste se vede uitarea de bine!
Se simte durerea în ploaia ce vine,
Să ardă și iarba plăcerea ovină !
Rămâne doar stânca fiind dezgolită,
Ciobanii plângând din lipsa de vină,
Bovine păscând aproape nimic ,
Pe pășuni devenite deșert
Datorită iubirii de banii
Ai marilor vreri !
Fac și desfac, aruncă otravă,
Provoacă explozie ,se lupta-n războaie ,
Taie păduri omorând animale,
Ne sufocă cu gaze…
Și cui crezi că-i pasă ?
Visând doar la bani,la o viață aleasă,
Se ceartă ,se bat și alții chiar dorm
Obosiți de ședere ,ridicând două degete neștiind pentru ce !
Distrus-au pământul !
O lume dispare !
Suntem la mâna unui grup de nebuni,
Se cred dumnezei bieții de ei,
Sunt orbi și sunt surzi ,
Nebuni în gândire
torcând doar dezastre !

–––––––––––

Mariana Zorița PURICE

8 iulie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Versuri

E vremea

E vremea să te-ascunzi în tine și să nu ştii ce vrei,
Să-ți scoți pădurea de pe față şi să-ți arăți alt chip.
Iar versul ce-a plecat de-acasă, mai spumege-n idei
Din gura ce-anvățat să tacă, păzeşte-o, să nu țip.

E vremea ce demult apune, pe trupuri aurite
Şi când penița mâinii mele, se-alunecă prin fum,
Iar din cuvintele uitării, adesea ruginite,
Trecute-n capătul de foaie, mă-nvață ce-am să spun.

E vremea când un fir albastru, s-a rupt la telefon
Și lacrimi scurse din tăcere se-amestecă pe-un rând,
Iar pantalonii puşi la dungă , uitați de-un gentilom
Tânjesc după un aer proaspăt, ce n-am putut să-l vând.

E vremea când o-mbrațisare, demult, la post-restant,
Din timpul ce s-a scurs alene şi nu s-a răzvrătit
Și tot ce-am desenat pe foaie, trecut ca important,
S-a strecurat în neștiința, din timpul ipocrit.

E vremea când a noastră venă, doar roşu mai conține,
Și ochii verzi, crezuri albaștri, se sting sub epoleți,
Când Infinitul dintre aştri, nu mă mai poate ține ,
Iar pajiștile dintre veacuri, nu mai renasc poeți.

E vremea când te uit pe tine, prin triste emisfere,
Iar nori pierduți pe vaste ceruri ,îi dau binețe zării,
Când mâna prinsă de-o peniță se trece-n mângâiere
Și vise prinse mărginirii, le-om dăinui uitării.

E mult

E mult de cănd nu te mai știu
Pășesc pe ani şi nu-i mai număr ,
Adun clepsidrele-n sicriu
Bagaj de fapte, strâng pe umăr.

E mult de când nu te-am văzut
Și timpul deapănă-amintiri ,
Prin clipele care-au durut
Cresc vara, roșii trandafiri.

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Versuri” →