Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Titania – eh, amurg, amurg

ȘI PARCĂ TOT MAI IERI MĂ ÎNȚEPAM ÎN ȚURȚURI

… eh, amurg, amurg,
eh tu, TITANIA !
sclipirea râului departe de a fi o filozofie,
mă lasă să mă bucur cu ochii în luciul ei,
fac și câțiva pași, călcând cu sufletul
prin șuvoiul de-mi susură ode ancestre,
râul mă cheamă,
sclipirea lui se ridică peste orizont,
mă așez pe o stâncă ce-și scoate limba din curgere
și din așezat râul se devine o filozofie …
totul curge !
iată ce simplu …
dau cu privirea printre sclipiri de soare și mă trec
fiori de rece care-mi cer socoteala
pentru că datorită lor am câteva frânturi de gând …
cununa regelui este o apăsare de amurg,
Doamne dar de când curg ?
ecoul se resfiră printre copacii
care aduc depărtările atât de aproape,
timpul îmi coboară codrii sfâșiați de limbile drujbelor
și atât rumeguș se amestecă în sclipirile râului,
că musai să schimb filozofiile:
pas cu pas până la cununa regelui !
iată ce-și visează un ins …
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Titania – eh, amurg, amurg”

Marin BEȘCUCĂ: Confesiuni din placentă

CONFESIUNI DIN PLACENTĂ

… e ziua copilului !
copilul din mine s-a trezit …
La mulți ani !
toate ale mele i se adresau cu o emoție nefirească,
eu ?
rece,
un sloi gânditor !
inima,
un țurțure cu rațiunile lui …
și ce țurțure !!
cândva,
ehee …
încercam o fierbințeală prin memorie,
veneau amintirile-n buluc,
se amestecau crepusculii fără de vârstă,
veneau să-mi ceară preempțiune …
eu ?
scoteam la repezeală încercări,
aiurea chiar !
veneau frânturi de timpi târzii să-mi spună oarece,
somnul pierdut îmi cerea să-mi amintesc, atunci …
în anii aceia, somnul cum era !?
un vânt și el aduse întrebarea:
mă mai știi ?
mă ridicam în capul oaselor, privind, cum o fac ades,
în niciunde …
cuvintele se dezlânau silabe, să le-mpart mai mult mângâi
și le-mpărțeam,
de sufletul se stăruia să mă-nțeleagă …
câteodată, mă uit în mine și văd atâta adâncime,
că timpul mi-ar fi invidious
altădată, tac tăceri sfărâmate-n colțul lacrimei,
ochiul știe,
dar lui nu-i pasă !
niciodată nu i-a păsat decât căutarea,
i-am dat pace …
intram înghemuit în iz de nămiaz,
un pui de somn trecea atât de aproape încât fâlfâiul
i-l simțeam …treceam un ațipit, chiar două, poate trei,
nu știu dormeam de-a binelea când,
o izbitură din subpleoapă – un vis fusese-nghesuit de-un cip ce mi se fusese mie destinat în fapt și acum,
visul trebuia să-l suporte,
numai că musai eu să-i știu fiece mișcare …!
îl îmbrăcaseră de gală,
cu un frac alb, cât paralela 45,
papion, dintr-o cheie sol,
joben, dintr-o calotă duhnind a untură de focă,
pantofi albi, în măsura codului meu numeric …
purta baston !
avea batistă-n piept,
violet !
pantalonii lui Cristoiu – rupți în fund !
… și-avea să-mi povestească:
te știu din burta mamei !
te știu din celula ou !
câtă bătălie până ți-au dat masculul !
dar te trăgeai mai mult spre sfială,
mai apoi ai deprins curaj !
erai destul de mâncăcios !
ciuleai simțurile și fereai anatomiile la fiece semn
de mișcare, fremătai la muzică, la joc,
dar șoapta te trăgea cel mai ades …
și câte șoapte mama !
lacrimi câte,
qintale de suspin !
plină de spini pe mîini când apa i s-a pornit,
haha,
parcă nu te-ai mai fi vrut ieși luminii,
atâta chin până ce te-ai dat în scâncet …
era o joi nămiaz, din 12 de septembrie a lui 1957,
poate d-aia timpul nu ți s-a rămas prieten,
mereu te-ai fost un amurg prematur,
predestinat congenital chiar !
pasul ți s-a pus fix la un an, vorbirea s-a venit normal
și, da s-a curs fluient, singurul bâlbâi, așa cum zici,
mi te-am iubesc !
copilăria s-a fost o acuarelă, fără pretenții de expus !
și cum apa, s-a și dus …
copilul și-a urmat firescul timpului,
balanța n-aș ști spune încotro s-a înclinat,
dar panta n-a avut vreme să te audă de strigi mâna,
Dunărea ți-a păstrat mereu albii de dor,
poate tocmai de aceia acum ALBIILE DORULUI,
iar de nu mai auzi chemarea locului, te cugi spre mare, simte-i talazul !
chiar, ție cum de nu ți-a plăcut apa ?
am dat din cap doar …
m-am oprit la doar să cânt Dunărea !… susur doar mie,
apoi tac …
tăcerea mă poartă-n adâcul atât de adânc al uitării
și scot de acolo fascicule de Adevăr,
iar Adevărul îmi face discret cu ochiul, ca și cum mi-ar cere să-l prindem cu minciuna …
știu călătoriile cu trenul în înconjurul țării,
fuseseră marile inunduri din 1970…
ce îngroziți voi, copiii care nu apucaseți să vedeți…
știu când ați avut în casă televizorul,
știu micile tale năzbâtii …
îți știu frica de te-a urmărit o viață
(și încă !… mă aud prin tăcând)
m-am făcut băiat mare mai repede decât alții !
spuneai într-un poem,
din placentă te-ai venit cu dorința mamei de a te fi
un băiat cuminte …
și ?
și chiar te-ai fost !
școlile le-ai decupat – figuri din hârtie colorată !
plastilina nu ți-a plăcut,
cum olar ?
dar tina de pământ ai călcat-o cu picioarele, ai dus-o la formă cu brațele pline, spărgând bobii de sudoare-n strânsoarea dinților, învățând zidirea,
și tot din placentă știm înclinația spre răbdare …
ce greu prima declarație de dragoste !
câtă grabă mai apoi printre fete … eh !
armata-n câtă grabă …
fuga la pirostrii !
doi copii,
alte frâturi de școli,
acolo însă era altceva scris, dar fiind masă vie,
viul crește și se transmută din stare – n stare.
suporți !
te uiți înapoi și timpul rânjește …
timpul !
el te adună, te face, te desface …
erau semne de singur !
te-am și simțit cum te-ai lipit …
târziu, peste viață, am găsit similitudini,
dar cum de-ai uita limba sângelui ?
clocotind el a purtat toate câte s-au fost amniotic
și s-ar fi trebuit și tu …
iubirile tale ?
eh …
pete de timp adunate peste depuneri de trecere
și cât precipitat …
recunosc, n-am văzut peniță !
și-atunci cum ?… întreb,
tainicul de-aia e tainic, nici eu nu pot spune,
dar Marele Ghem … eheee …
Marele Ghem !
dar cu el n-ai știut sta de vorbă, chiar dacă el are un capăt de fir lipit placentar, e și-acum, dar cum te mai poate ajuta din moment ce trei părți de viață nu i te-ai uitat
o uitătură măcar ?
da, visule, cum spui tu …
acolo, în placentă aveam să aflu …
aveam să aflu !
viața însă, m-a deșirat cum și-a vrut ea,
uneori,
auzeam în simțuri reverberațiile celor din placentă dar …
uneori încercam marea cu degetul,
dar viața avea mareele mai pronunțate decât marea aspirațiilor mele … și câte aspirații …și ce aspirații …
m-am visat ambasador !
era un feeric pe care târziu l-am dezavuat, dar la ce bun ?
câteodată zicem că niciodată nu e prea târziu,
dar asta n-am auzit-o din degeaba sub copacul unde
Ăl Bătrân mă chemase să stăm de vorbă,
la umbră !
da, mai nimic nu mai era placentar, dar sângele de unde ?
carnea din carnea ei, de unde ?
os, e drept nu din cel domnesc, dar os, de unde ?
până și aura ei m-a urmărit de șapte ori șapte plus șapte !
după ce viața m-a-ngenuncheat abia, am început să chem. spiritele benefice, dar ele nu erau în Marele Ghem …
iar spiritul meu păzitor am avut mult timp impresia că nu-mi e mie, mult timp …
impresia !
ce imprecație de simț primar …
Înger -Îngerașul meu, Ce mi Te-a dat DUMNEZEU …
Tatăl nostru,
Cel din Ceruri …
și Cerurile s-au aruncat asupra mea, unda-n desfășurarea ei neținând cont de nimic din ceea ce sunt, ce vreau și ce pot să fac,
de-aia ANNA – Scrisoare către DUMNEZEU și-a avut Rost în facerile mele, acolo am adunat desfășurarea de stări, iar stările mi-au impus să dau socoteala:
Doamne, mă uite !
dar, visule,
spune tu cipului meu care a nimerit la tine că a 12 bufnitură nu mi-o mai vreau …
TOTUL CURGE MĂRȚIȘOR !!
sigur,
vreau să plătesc marile răspântii de le-am tot încurcat,
dar acum îngerul din răspântii îmi tot cere …
zi cu zi aduc răspunsuri chemărilor sale, zi de zi …
da, vreau să plătesc !
pentru fiecare cărare din sufletul meu am adus o piatră, din privirile ei mi-am adăpat ochii, iar ochii mei au smuls din mine lacrima cu puteri de Heracles … am colindat marginile timpului fără să -i alterez citoplasma, dar niciun nucleu nu m-a atras cum mă atrage cosmosul …
și de m-ai întreba în limba Halley, tu, Cititorule,
ți-aș răspunde că m-aș semăna în snopi de câte 75
pentru fiecare suflet căruia i-am dat măcar o cărare !…
în schimb cu fiecare piatră voi să arunc în zidurile agorei care mi-a refuzat primirea …
dar nota de mi-o dai nu mă sperie, nici nu mă uit în curtea vecinului (de unde să mai fie capră ?)
îmi văd de munca mea,
din care beethowenizez atâta bucurie, uuu !
apoi,
plec din mine, convins că am cules ce se putea culege,
din placentă fără să știu că într-un cândva s-ar trebui
să-mi fie de CONFESIUNI …
da, visule, CONFESIUNI PLACENTARE !
iar când un om vine și-ți spune:
” Ales Poet al timpului meu/ nostru,
Miorița nu e un moft, cum – cu noimă ascunsă – vă întrebați!… Iar fiindcă interlocutorul Dvs. lăuntric din acest magistral Poem, ce atinge corzile cele mai sensibile ale receptorului, pare a fi un dascăl de la temelia Școlii, atunci un substitut al acestuia v-ar răspunde cu sfială astfel: „Imaginatul Dvs. interlocutor e copleșit de onoarea prin care îl faceti părtaș la zbaterile lăuntrice ale ființei Dvs lirice. Zbatere, în sensul de a ne scoate la lumină frumusețea dramatică a raportării Poetului, întru românism, la Miracolul Vieții .
NU, MIORIȚA NU E UN MOFT! Iar Poetul, respectiv Maestrul care semnează Poemul, știe mai bine decât receptorul adevărul inclus în întrebare. Eu nu mă învrednicesc deloc de cinstea pe care mi-o faceți subliminal. Dar pun pe seama generozității harice a Poetului Marin Bescucă – față de cititor, desigur – distincția de a mi se sugera că aș fi avut onoarea de a participa la adânca sa meditație, din care s-a născut acest antologic Poem. ”
da, visule,
am știut din Marele Ghem că îngerii sunt printre noi,
iar că DUMNEZEU mi l-a arătat pe Gheorghe PÂRLEA,
este o dovadă vie că NIHIL SINE DEO …
da, chiar așa, cine mi-s eu ?
ia, dintr-un suspin apuc să spun că, sunt un biet om !!
robul lui DUMNEZEU, dacă cel mai păcătos …
am adus Șoapta la rangul chintesenței aplecării mele
în ruga de zi cu zi, către DUMNEZEU și întru binele
de aproape, rugă din care mă știu simți în căutarea fără de ogoi a Cărării Împărăției,
iar DUNNEZEU mă știe cum placentar aveam să aflu care este frumusețea parcursului în viață,
de-aia nu schimb macazul !
s-ar fi prea ușor pentru un om care a știut să caute,
să asculte, și să-L întâmpine pe DUMNEZEU atunci când Calea i se va fi deschisă …
Doamne,
primește-l pe robul Tău, Marin, sub Mila Ta Cea Mare și Sfântă, de DUMNEZEU,
lasă-mă Doamne să-mi știu suporta durerea genunchelui
ca semn că Greșalele mele sunt nu doar știute de Tine,
Doamne !!
viața mea e de-acuma poveste…
primește-mă de închinare,
iar din puținul de care sunt în putere,
află dinspre mine că am dat alt rost filozofiei din căpătâi:
TOTUL CURGE MĂRȚIȘOR !!

––––––––––––-

Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

1 Iunie, 2018

Georgeta PETRE: „O corabie la timp potrivit”, de Vasilica Grigoraș- Eveniment poetic

Într-un prezent ardent în schimbări radicale la nivel istoric, social și individual, dominat de un prozaism ofensiv și contaminant în viața cotidiană, în care domeniul cultural este adeseori ignorat și marginalizat, criteriul de rentabilitate din alte sfere de activitate fiind  abuziv impus și actelor culturale, cu efecte negative în privința calității și valorii etice, evenimentele culturale de valoare, constituie o adevărată performanță.

E minunat, e benefic pentru aceste timpuri că se mai scrie poezie, că se mai citește poezie, poezia fiind o expresie profundă și elevată a sufletului omenesc. În acest context cultural, puțin generos, apariția volumelor de poezie, de cele mai multe ori cu sacrificii personale din partea autorilor, constituie prilej de  bucurie spirituală.

Este și cazul volumului de poezie O corabie la timp potrivit, al autoarei Vasilica Grigoraș, apărut la editura PIM din Iași în 2018.

Prezență activă în cultura vasluiană, inițial și în principal prin profesia de bibliograf la Biblioteca Județeană Vaslui, cu o contribuție științifică consistentă la descoperirea și cunoașterea prin cercetări bibliografice și studii de specialitate a tezaurului de spiritualitate românească din spațiul moldovean și național, Vasilica Grigoraș s-a remarcat și în domeniul literaturii.

La vârsta deplinei maturități, se observă în ultimul deceniu o bogată zestre editorială, alături de lucrări bibliografice de specialitate, apar într-un crescendo valoric volumele de literatură, în specii literare diverse, cu precădere poezie.

Dacă privim cronologic volumele de literatură, observăm că autoarea debutează discret cu specii de proză și poezie pentru copii, urmează un remarcabil jurnal de călătorie cu inserții lirice evidente, varii contribuții lirice în volume colective de poezie, nu în ultimul rând experimente temerare în specii ermetice de poezie, de sorginte niponă (tanka, senryu, haiku), apreciate ca excelente, unele cu premii la concursurile de profil.

Volumul  O corabie la timp potrivit (un titlu insolit și cifrat al mesajului artistic) poate fi privit ca un volum sintetic de autodefinire artistică și umană prin vocație, iubire și credință. Se regăsesc în acest volum și propriul crez artistic (De ce scriu?) la început de volum, și întrebările (și uneori, răspunsurile) despre existența umană, despre sine și sensul vieții (Sub semnul întrebării, Zădărnicie și miracol etc.), și simfonia sentimentelor de iubire pentru oameni, pentru omul iubit, pentru mamă, copii, prieteni, natură, pentru Creator, și credința în EL, în mod minunat și salvator pentru tot zbuciumul vieții interioare (De ce ?, Liberă de contract și multe altele)

Se simte parcă un joc, o întrecere cu timpul călător în exprimarea propriului univers de trăiri, sentimente delicate de nostalgie pentru copilărie, trăiri profunde de regrete, așteptări și speranță în tinerețe, de visare, reflecție și reacție la evenimentele prezentului, de luptă dar și de împăcare cu sine, de acceptare calmă și înțeleaptă a vârstei senectuții.

Demersul artistic se distinge printr-un lirism confesiv delicat, discret, fără efuziuni sentimentale ostentative, cu profunzimi sugerate, nonviolent exprimate, moderat temperate prin mijloace stilistice. Se întrevede astfel o poetă cu aleasă sensibilitate, cu trăiri nobile și aspirații spre frumusețea vieții, iubirea în toate și credința în creație.

Poezia autoarei se înscrie în sfera liricii feminine sensibile, subtile și rafinate, cu sinceritate strunită discret și elegant. Versurile sale concentrate, sintetice uneori, exprimă multă substanță poetică, de altfel, poeta și-a afirmat această calitate de exprimare concisă, plină de esență, în speciile lapidare nipone.

În peisajul poetic actual, poezia Vasilicăi Grigoraș este o demonstrație de afirmare a potențialului creativ existent latent în fiecare dintre noi, care apare rar la lumină, uneori, însă, în mod fericit se dezvăluie, chiar dacă mai târziu, spre toamna vieții, prin îndelungă căutare și cunoaștere de sine, prin trudă și vocație artistică.

–––––––––––––

Georgeta PETRE

Constanța

 30 mai 2018

Anna-Nora ROTARU: Ecourile copilăriei (poeme)

COPILĂRIE

 

Pierdută-n timp, m-a prins adâncul nopții gânditoare,
Privind cu melancolie, poze vechi dintr-un album…
Mă întreb neîncetat, pierduți unde-or mai fi oare,
În ce noian, anii de-atunci și cum sunt eu acum ?

 

Mă uit și nu-mi vine-a crede cât eram de mică,
Îmi amintesc de-atunci, frânturile gândurilor răzlețe…
În brațe îmi lingușeam, cu duioșie, iubita mea pisică,
Luând, ca o vedetă, diverse poze zâmbărețe…

 

Cochetă cum eram, voiam să ies frumoasă tare,
Cu băsmăluță roșie pe cap, eram nu spun cât de fudulă…
Parcă știam de-atunci că poza o voi privi când oi fi mare
Peste anii ce vor trece, cu enervant tic-tacul de pendulă…

 

Și mă gândesc acum, târziu, așa-mi veni-ntr-o doară,
Cum ni se scurge-a noastră viață, cât e de trecătoare ?
Cum anii se-mbulzesc să fugă și parcă pentru prima oară,
Să le tai calea vreau cu mâinile tremurătoare…

 

Nu vreau să-i las în goană, grămadă, să treacă peste mine,
Să mă acopere cu-ale toamnei, căzute fruze-ngălbenite…
Oprește Doamne trenul vieții mele, năvalnic, ce-n fugă vine
Și fă-l să se întoarcă iar de la început, pe drumuri nepornite !

Anna-Nora Rotaru la 2 ani,

cântand “Țărăncuță, țărăncuță, cu bujori în obrăjori… “

*

ECOURI DE BALADĂ

Pe-un alt tărâm, îndepărtat, a rămas copilăria,
Cu verdele pădurii de stejar şi albastră zarea…
Mi-a-ncremenit pe scoarţă zâmbetul şi bucuria,
S-a aşterne colbul pe cărări de vis şi-uitarea !

 

Acolo, la uşa minţii-mi bat gânduri, se perindă,
Că vor să îmi trezească şiraguri de-amintiri…
O undiţa în timp arunc, sperând să prindă,
Cuvinte, fraze, trăiri dulci de-atunci, simţiri !

 

Mai vreau să colind prin bălţi şi prin hârtoape,
Fluierând vreo doină, să cobor pe ulicioară…
Părinţii să-mi revăd, să-i simt iarăşi aproape,
Destinul să-l împiedic, să nu-i las să moară !

 

Mai vreau să-mi văd prietenii, ce-am iubit,
Strigandu-i, să ne fugărim şi să ne prindem…
Să revăd castelele din lut, ce-mpreună am zidit,
Şi-n felinare din dovleci, lumânări s-aprindem !

 

Mi-e dor şi de-ntinsele lanuri, aurii, de grâu,
De sperietorile, s-alunge poate câte-o cioară…
De scăldat, cu râsete voioase, în volburos pârâu,
D-expediţii pe coclauri, când căutam comoară !

 

Mă mistuie dor nebun şi mă cuprinde-o teamă,
Că-n grădina sufletului cu miresmele de crini,
Mi-au trecut grămadă anii, nebăgând de seama,
Că-n copilăria-mi verde, au răsărit ciulini !

 

De nucul nostru, atârnă frânghia din scrânciob,
Dovadă, că-n goană ne-au trecut anii haini…
Îmi oglindesc, azi, vestejita-mi privire-ntr-un ciob
Şi-mi văd cununa de roze, că-i uscată şi cu spini…

 

CINE MI-A LUAT-O, S-O ADUCĂ ÎNAPOI…

Mi-am pierdut copilăria undeva în timp,
Rog, cine mi-a luat-o, s-o aducă înapoi…
Nu pot spune prin ce anume anotimp,
Știu, că de-atunci, au fugit anii înconvoi…

Și mi-am pierdut și prieteni și părinții,
Făr-a le mai auzi, nici voci și nici cuvinte…
Amintirile mi se destrămă-n colțul minții,
Ca umbre străvezii, în străvezii veșminte !

Să cobor încerc, pe scara timpului, febril,
Acolo adunați, poate-i voi întâlni vreodată…
Chiar și pe mine, poate m-oi regăsi copil,
Cum eram cu ursuletu-n brațe… odată !

Îmi era cât mine-aproape, dar de la tata,
Să-mi țină seara de urât când el lipsește…
Că, ce-avea mai scump pe lume-i era fata
Și-acuma simt c-atunci, cum mă iubește…

În văgăuni de timp, m-afund și scormonesc,
Pe mamă s-o găsesc, pe dragii mei bunici…
Îmi sare-n poală Azorel, un câine ciobănesc
Și pisoiașii mei, cu toții, dragii mei amici…

Ah, Doamne… copilă, plină de vise și iubire,
Cu plete lungi, ce-mi fluturau pe spate…
Cu ochi vioi, cătând la sori și stele în neștire,
Dorind printr-ele, la vreuna de-a răzbate !

 

Anna-Nora Rotaru pe la un an și jumătate

*

TĂRÂMUL POVEȘTILOR

 

Ne-am lăsat copilăria, undeva, în timp pierdută,
Printre mărăcinii vieții, poate-atât de tumultoasă…
Ne mai strigă când și când, ca răniții pe redută,
Cu oftaturi și cu geamăt, parc-aduse de vântoasă !

De departe, printre vremuri, ca ecou ne vine-n minte,
Anii acei de fericire, când nu cunoșteam de grijă
Și la glasul deznădejdii, al aducerilor aminte,
Parcă sufletul se strânge, ca rănit fiind de-o schijă !

Rămăși singuri-singurei, ne simtim ca prinși în gheară,
Că nici timpul nu ne lasă să ne-ntoarcem înapoi…
Peste toate numai colbul și ceva lacrimi de ceară,
Ne-au umbrit copilăria, ne-au lăsat de suflet goi !

Tare-am vrea să ne găsim la scrânciobul din grădină,
Să se-adune c-altădată mulți copii de pe-ulicioară…
S-așteptăm iară pe Moșul, pe hogeag ca să ne vină,
S-aruncăm zmeul în vânt, să-l privim în nori cum zboară !

Și-am avea așa de multe de făcut și-ncă de spus…
Și secrete și mistere… povestiri la gura sobei…
De îmi spun, că-i nemiloasă soarta care ne-a impus,
Să uităm copilăria, drag cuvânt din tolba vorbei !

 

CAUT LUMEA-MI DE COPIL …

Mă-ntorc pe căile ce-mi duc paşii în trecut,
Să reîntâlnesc copilu-acela de-altădată…
La primii ani ai vieţii mele, la anii de-nceput,
Atunci când frică n-aveam de necunoscut,
Neştiind că lumea-mi va dispărea vreodată !

 

Parcă-l văd cum zburdă printre flori sprinţar,
Din cupa crinilor sorbind aghiazma dimineţii
Şi fluierând în vânt, cu mâinile în buzunar,
Cutreieră, ca gândul prin patru zări, hoinar,
Bucurându-se în sine de darul frumuseţii,

 

Căci, lumea îi era o fără de margine livadă,
C-un soare ce sclipea doar pentru el pe cer…
Era numai al lui, n-avea-nsă cum să prevadă,
Că va veni o zi când soarele-i va fi pradă
Unui Demon ce-l va fura ca prin mister !

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Ecourile copilăriei (poeme)”

Emma POENARIU SERAFIN: 1 Iunie

1 Iunie

 

Copil suav în viața mea, minune
Te pot iubi, atâta pot, atât
Și să te strâng în mine, rugăciune
În paşii tăi să-acopăr ce-i urât.

 

Înger venit în viață, nu în gând
Ești miezul vieții, ca un miez de nucă
Nici gerul nu te sparge că nicicând
Nu am să-ngădui, vântul, să te ducă.

 

Zborul de aripi Cerul poate-atinge
Nimicul , vreau din calea ta, plecat
Lumina ochiului să nu știe a plânge
Și tot ce-i greu, să fie-nduplecat.

 

Iubirea ta vreau să mă ostoiască
Îți sărut fruntea-n dulce alinare
Tu mângâie privirea mea de iască
Și sufletul, deschis, ca o scrisoare.

 

Aşază-te cu trupul tău pe pleoape,
Pe ochii mei, din verdele pădurii
Şi lasă-ți mângâierea, să se-adape
Și ochii tăi, din negrul, furat murii.

 

Din când în când mai prinde-mă de mână
Și ține-mă să nu mă rătăcesc.
Privirea mea pe-a ta o mai îngână
Și lasă-mă sa strig cât te iubesc !

 

În suflet înflorit, minune a minunii,
Aşază-mi paşi, să nu mă desfrunzesc
Eu te aşez, în capul rugăciunii,
Iar de acolo-n psalmi, să te iubesc.

–––––––––––––

Emma POENARIU SERAFIN

1 iunie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Copilărie

Copilărie

 

Mugurel din Pomul Vieții peste care bate vântul
Când lumina dimineții îți trezește în zori plânsul,
Te cuprind brațele blânde ale Timpului avar
Și te faci frunză sau floare, fructul dulce sau amar.

 

Pe un ram, la Sânul Mamei, tu crești mare și vânjos
Cu o doină, spusă-n șoaptă, somnul tău e mai frumos,
Legănat când doare totul, în durerea-ți fără noimă,
Visul tău îi doar fărâmă din Apusul fără normă.

 

Trece vremea ta prin taine cu luciri de Răsărit,
Între zilele senine sau cu nopți ce-au amuțit,
Și te faci frunză sau floare, sau un fruct îmbietor,
Nu vei ști când vine toamna și-ți răpește al tău dor!

 

Nu vei ști acum ce-nseamnă să fii mare cât un Pom,
Să dai rod bogat de Viață, bogăția unui Om,
Dar va trece nemiloasă dulcea ta copilărie
Și rămâi cu bruma-n tâmple, ca și frunzele din vie…

 

Mai rămâi cu amintirea, care-i scrisă pe morminte
Unde stau ascunse-n taină și-ngropatele Cuvinte;
Multe sunt nespuse astăzi, altele își strigă jalea…
Unde ești copilărie…unde-ți mai găsesc eu Calea?!

––––––––––––––-

Mugurel din Pomul Vieții, peste care bate dorul,
Dumnezeu îți lasă Calea, tu ești numai Călătorul !

 

Dan-Gheorghe OBOGEANU

1 iunie, 2018

Anatol COVALI: Armonii lirice (poeme)

Prezenţa mea

 

Prezenţa mea în vechile privelişti
când din concret mă întrupez în sacru
sfidând ale destinului oprelişti
ca să nu cred că iar e simulacru.

 

Imaginând prefacerile dense
ce au ca scop aprinderea de ruguri
încep să uit c-am îndurat ofense
şi c-am purtat umilitoare juguri.

 

Am fost învins, dar numai pe de lături.
În sinea mea am repurtat victorii
fiindcă-am topit cu dragostea omături
şi locul nopţii lungi l-au luat zorii.

 

M-a-mbrăţişat o aură superbă
şi parcă m-am născut a doua oară,
căci inima arată ca o jerbă,
iar sufletul e-o pasăre solară.

 

Armonie

 

Fiecare celulă a corpului meu
e un sunet.

 

Din cap până-n picioare
sunt muzică.

 

Toate organele mele
sunt instrumente muzicale,
iar sufletul este vocea
care vibrează-n cuvinte.

 

Sunt orchestra
condusă de sentimentele
care o dirijează cu patimă.

 

Continue reading „Anatol COVALI: Armonii lirice (poeme)”

Lavinia BUD: Desprindere

DESPRINDERE

 

De ce am avut
sentimentul acela de plecăciune,
de îngenunchere în fața voastră,
când brațele mi s-au întins
să vă primească?…
V-ați desprins din mine
să respirați singuri
miresmele din anotimpuri,
dar mie mi-a rămas
imprimat în suflet
mirosul vostru, acela mic,
pe care nu pot să – l definesc.
De ce oare plâng
atunci când cuvântul vostru
mă doare?…
V-am dăruit viața, sunteți liberi!
Și voi credeți că nu mai am
nici un drept asupra voastră…

––––––––––

Lavinia BUD

Timișoara

1 iunie, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Nu sunt nicăieri

NU SUNT NICĂIERI

Ciclul: Metafizca visului

 

… nu sunt nicăieri
deși, sunt aici,
singur, obosit, nedormit,
cu glasul tău în auz,
Doamne, cu glasu tău,
dar nicăieri, deși aici …
deși aici,
singur, obosit, nedormit …
și visul se continuă,
boabe de rouă,
boabe de brumă …
umbre-n ferestre, noaptea,
cântat de cocoși,
dar sunt treaz,
nicăieri,
dar aici …
singur, obosit, nedormit,
dar cu glasul tău în auz,
Doamne,
cu glasul tău …
deși nicăieri
și totuși aici …
singur, obosit, nedormit,
dar cu glasul tău …
și visul !
care se continuă,
se continuă, se continuă …
un sfârc de rază sparge zidul oniric,
mă-ntorc pe dreapta, tu,
mă-ntorc pe stânga, tu !
visul nicăieri …
nicăieriul încearcă să mi se vâre sub căpătâi,
nedormitul trage obositul de perciuni,
singurul tace …
l-au trecut atâtea și-atâtea ierni !

––––––––––

Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie

31 mai, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Risipă

 

 De vrei să facem iar de noi risipă,
Iubito, mi te cuibărește-n brațe..
Când gheara vieții stă să ne înhațe
Pe-o stea albastrã vom fugi în pripă.

 

De-acolo prin imense telescoape
Vom cartografia în soare pete
Și am să te sărut pe îndelete
Sub fâlfâirea stelelor mioape.

 

De vrei să fi regină iar eu rege
Cu vulturii ne facem frați de cruce
(Fugari eterni din legile caduce)
De-al dragostei păcat să ne dezlege.

 

De vrei sã zbori iubito printre stele
Pătrunde-mi în înalt văzduhul pleoapei,
Închină-te granitului și apei
Și fă aripilor din dor atele.

 

Vom transforma prelunga noapte-n clipã
Si vom aprinde vise pe altare…
Iubito, sub celeste felinare,
Nu vrei, să facem iar, de noi risipă?

 

Aș vrea

Aș vrea să fiu sub talpa ta nisip,
Sub sărutări de pași să mă disip,
Să ard al urmei tale sfânt contur,
Rotundului călcâi în zori să-i fur
Pecetea, pusă lutului trupesc,
Lumina de sub pleoapă s-o cerșesc…

 

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme”