Lavinia BUD: Răsfrânge-te în vise

RĂSFRÂNGE-TE ÎN VISE

 

Voi dispărea… apoi mă vei vedea întâia oară
În haina albă a florilor de câmp,
Cu vântul voi zburda în primăvară,
Mireasmă și descântec în orice anotimp.

 

Dar până atunci, înfruptă-te din mine,
Copil al meu, răsfrânge-te în vise,
Ca-n nopțile de veghe, cu duioșie pline,
Când te duceam de mână pe culmile promise.

 

Încă mai cred că poți să-mi vezi lumina
Ce-am revărsat-o în prima dimineață,
Când brațele ți s-au întins să-mi spele vina
De-a fi iubit, așa cum e sortit în viață.

 

Să mă privești când nu mă poți vedea,
În noaptea mea de rugăciune sfântă,
Din lacrimă, fierbinte dorul va cădea
Ca un ecou ce din genuni îți cântă.

–––––––––––-

Lavinia BUD

Timișoara

12 iunie, 2018

Nicolae MATEI: Lirice

RONDELUL VÂNTULUI

 

Când vine la mine vântul
Veste bună îmi aduce
Dar nu și-a ținut cuvântul,
S-a oprit la o răscruce.

 

E smerit, face pe sfântul,
Stă la umbră să se culce,
Când vine la mine vântul
Veste bună îmi aduce.

 

Înspre mine-ar vrea s-apuce,
Își încalcă jurământul,
Derutat își face cruce,
Pe pustii încet se duce,
Nu se știe ca pământul
Când vine la mine vântul.

 

RONDELUL DIMINEȚII DE VARĂ

 

Ard zările mocnite în focuri vineții,
Noaptea e învinsă, de sulițe-i răpusă,
Potirele adună broboane străvezii,
Se stinge bolta-ncet, de răsărit apusă.

 

Răsună deșteptarea-n pădure și-n câmpii,
În cânt de păsărele e-o dragoste nespusă,
Ard zările mocnite în focuri vineții,
Noaptea e învinsă, de sulițe-i răpusă.

 

Mireasma teiului de-un vânticel e-adusă,
În zările înalte un stol de ciocârlii
Se pierde-n rotocoale prin razele-aurii,
Grădina veselă în drepturi e repusă,
Ard zările mocnite în focuri vineții.

 

Liniștea câmpiei

 

E liniște și pace în câmpie,
În lanuri se sfințește bunăstarea,
Macul aprinde-a candelei făclie,
Grâul primește binecuvântarea.

 

Continue reading „Nicolae MATEI: Lirice”

Virginia CHIRIAC: Călător prin (ano)timpurile lui Nicolae Matei

Debutul editorial se produce în cazul lui NICOLAE MATEI, la capătul unui îndelung travaliu artistic, după numeroase amânări şi ezitări, care-au precedat momentul hotărâtor al demersului public. La ora aceasta, NICOLAE MATEI este deja un poet consacrat, cu două volume de versuri recent apărute, ce-l individualizează în peisajul liricii autohtone printr-o notă de profundă originalitate. Ultimul său volum, CĂLĂTOR PRIN ANOTIMPURI (Editura Lucas, Brăila, 2018), emană un aer de prospeţime tinerească, în acord cu epicureismul funciar al autorului, propice unui lirism viguros, de autentică trăire.
Se observă la acest poet o anume vocaţie a concretului existenţial, resemantizat simbolic în desenul grațios al unui imagism poetic prolific și luxuriant. În ciuda abordărilor tematice de-o incontestabilă gravitate, precum cea a trecerii timpului și în pofida glosărilor pe marginea iminenței sfârșitului, lirica lui Nicolae Matei este expresia generală a unei permanente jubilații senzoriale, care rezidă dintr-un năvalnic preaplin lăuntric, dintr-o insațiabilă dorință de viață. Autorul volumului CĂLĂTOR PRIN ANOTIMPURI este fără îndoială un hedonist avid de cunoașteri și de trăiri plenare, cu descătușări ale energiilor interioare către stările de nemărginire ale extazului suprem:”Să fugim nebuni în noapte spre tărâmuri de tăcere,/Umbrele-n bătaia lunii să ne crească prin unghere,/Pe tărâmuri de-ntuneric să ne rătăcim smintiți,/ Focul rugului s-aprindem de iubire-mpătimiți.//Să furăm praful din stele,s-alergăm să nu ne prindă,/Cu argint să vopsim luna,să ne privim în oglindă,/Cu ceva să-nvelim vremea să nu-i fie deloc rece,/Să lăsăm noaptea nebună în iubire să ne-nece.//Timpului să-i punem piedici, să-l păstrăm închis sub lacăt/Vâlvătaia să se-ntindă, nopții să nu-I punem capăt/Iar cenușa de sub ruguri s-o arunce-n patru zări/Doi nebuni scrântiți la minte de-ale iubirii chemări.”(Iubire nebună)
Inspirația lui Nicolae Matei izbucnește în ritmurile frenetice ale fiorului adolescentin, pe fluxul năvalnic al emoțiilor sale genuine, pe care le codifică în simbolistica unui limbaj poetic impresionant prin naturalețea și sinceritatea confesiunii lirice. Departe de a fi anacronică, poezia de inspirație erotică readuce în conștiința cititorului, farmecul incantației melodice a romanței de dragoste. Poetul nu creează impresia că s-ar înscrie într-un program estetic clar definit sau că și-ar fi propus să rupă tipare, ci vine doar să ne bucure sufletul cu simplitatea rostirii și a simțirii netrucate:”De ce să-ți spun că te iubesc,/Să dau năvală-n declarații/Cuvinte mari n-am să-ți rostesc/Să nu mă pierd în aberații//De ce să-ți fac un jurământ/Cu vorbe goale și deșarte?/Iubirea-n falsul legământ/Nu ne va duce-așa departe.//Mărturisiri de ce să-ți fac?/Urăsc meschinul interes,/Cât mi-am dorit să-ți fiu pe plac,/Dar tu nimic n-ai înțeles.//De ce să uit, n-am să te iert/Nu recunoști că m-ai mințit,/Te-ai abătut din drumul drept,/Și tot ce-a fost s-a năruit//Iubirea nu stă în cuvinte/Și-n jurăminte de prisos,/Ne cere să luăm aminte/Să o trăim în serios.”(“De ce să uit…”)
Continue reading „Virginia CHIRIAC: Călător prin (ano)timpurile lui Nicolae Matei”

Adrian BOTEZ: În genunchi să veniți

ÎN GENUNCHI SĂ VENIŢI

 

                                            la Mărăşeşti

 

orgìi – parfumuri de tei princiare

lărgesc arhitrave în templele lumii

dar câte-elixire de sânge – barbare

pământul eroic le dăruie Mumii…

 

pământul eroic filtrează-şi eroii

şi-i trece prin regnuri – şi-i trece prin magme

încât teii sacri să-nşire – sintagme

ce-au fost temelia şi oastea nevoii

 

în genunchi să veniţi – pe sub bolţi de miresme

sărutaţi roua florii Hristoşilor ţării

sărutaţi sacre răni – catapetesme…

 

…în genunchi! – de la Porţi – pân’ la negura Mării…

…da – e pământ de extaze şi sânge :

înger sfios – în cântare de vis – flautu-şi frânge…

***

 

MEMORIE DACO-VALAHĂ

   

                la Mărăşeşti

 

pământ de sfinţi şi de martiri

de voievozi cu patrafiri

spre ceruri  – toţi – sprijoană SCARA

…câmpul de luptă – câmp de miri:

i-a distilat  – blând – vara!

 

ei n-au murit cuminecaţi

dar fapta-i liturghie !

iar aştrii noştri – morţii fraţi

desculţi curaţi să fie!

 

au fost ţărani cu vatra-n sân

ţărani smulşi vara de la fân…

ţăranul – fulgerând brăzdarul de la plug

aprinde-n ceruri ruguri după Rug…

ţăranii de la corn de plug

de coasa Morţii ei nu fug :

zvârliţi în iad – l-au pârjolit

tot calendaru-au înnoit…!

 

pline de fulger – lungi tranşee

vin după noi – Tainică Cheie :

ei vin furtuni – vin ca să facă

o Patrie DACO-VALAHĂ!

cu rane de piron ei scriu

pe Hristul nostru – Cald şi Viu

toţi răstigniţii noşt’i s-au strâns :

rugaţi-vă – nu-i timp de plâns…

luptaţi cu draci – pe câmpu-ncins!

 

striviţi cu roată şi tăiaţi

sunt crăişorii – sfinţi puşcaţi:

din sânge de martiri zbucneşte

Soarele Nou – pe româneşte !

 

…dar de nu ţineţi minte harul

şi nu schimbaţi nici calendarul

blestem v-aşteaptă şi urgie

când JUDECATA  va să fie!

***

     

…ŞI NOI PE VOI  – SECAŢI PRIBEGI – VĂ VOM SCHIMBA LA FIRI

 

să nu veniţi la geamul meu – să nu-mi huhurezaţi

căci eu – prin geam – văd Neamul meu – de veşnic acuzaţi!

aduşi de vânt” şi criminali – toţi vor să mă convingă

în mine bezne să primesc – şi Iuda să învingă…!

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: În genunchi să veniți”

Nichita Stănescu către Eminescu

Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti
şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăţ a muri vreodată.

Maria HOTEA: Doar gândul

Doar gândul

 

Privesc în zare cum lumina
Cuprinde orizontul-n depărtare,
Iar raze calde de la soare
Vestesc o nouă zi senină .

 

Sunt singură și gându-mi zboară
La tine parcă ar vrea să-ți spună,
Cât dor am strâns și din mâhnire
Îmi pare ca și florile suspină .

 

Doar vântul a-început s-adie
Foșnesc și frunzele pe ram,
Plecat- îmi ești și cine știe
De-ai să te-ntorci..speranță n-am!

 

Vor trece zilele încet ,pe rând
Dar amintirile cu noi,
Vor reveni mereu în gând
Cu acele clipe petrecute-n doi.

 

Dar cine oare le va șterge
Din gândul meu, din gândul tău?
Când fără voie lăcrimând vor plânge
Doar ochii noștri cu păreri de rău.

 

Destinul a vrut să ne unească
Dar soarta totuși ne desparte,
Căci nu e om să nu greșească
Când viata-i poată pașii-n altă parte…

————————————–

Maria HOTEA

12 iunie 2018

Nina TĂRCHILĂ: Drumul uitării

Drumul uitării

 

a uitat astăzi soarele să-mi răsară.
tu te-ai stins, privighetorile-au adormit
într-un cântec neînceput, întrun vis,
într-un ciob de lumină neclară.
foşnesc depărtări în trupuri de stele târzii,
ochii-mi îmbrăţişează uitarea de tine –
prin iarba de piatră, ceasuri pierdute se scurg
despletite în fire de nisip albăstrii …
stau umbre la pândă printre vorbe puţine,
pragul casei te mai strigă şi azi înapoi –
obosită, luna urlă lovindu-se de pământ
negăsindu-şi drum spre odihna de tine.
drum lung e uitarea şi aspră povară,
adorm pe un ciob de luceafăr nestins.
nu te-aştept, nu ma dori, nu-mi exişti.

… doar soarele uită uneori să-mi răsară …

–––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

12 iunie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Poesis

Nețărmuită clipă

 

Nețărmuită clipă!
Mă-ntorc spre tine lume!
Mă-ntorc eu, cel stingher.
Sfiit, smerit, neliniştit în viață,
Mă-ntorc spre nicăieri.

 

În moara nerăbdării
Am măcinat aievea
Şi pietrele de mult mi s-au tocit.
Cuvinte grele, am tot rostit aiurea,
Cuțite-n piept, ades, am tot înfipt.

 

Ce am crezut că iau cu mine?!
În fața morții nu am ştiut că n-am răspuns.
Cafea sau whisky, să o tratez aşa cum se cuvine,
I-am pus în față, dar ea, în mine a pătruns.

 

Am fost habotnică cu timpul.
Pe uliți fără şanțuri, am alergat desculț.
Şi bolovani, şi pietre simțeam în talpa goală,
În inima-mi pustie, nimic nu a pătruns.

 

Când am gustat din viață,
Din palme mi-am făcut căuş…
Dar am simțit a ei dulceață…
Şi palmele…..prea iute-am desfăcut.

 

Nu am ştiut să fiu frumoasă.
În ape nu m-am oglindit.
Nu am băut din ape de izvor neîncepute!
Că viața trece atât de iute… nicicând nu am gândit.

 

Mai ştiu că moare lumea prin spitale.
Copiii trişti rămân fără părinți.
Parinții fără prunci se roagă- n sfântul soare!
Nețărmuită clipă!
Opreşte clopotele morții!
Coboară dintre sfinți!

 

Cine mi-a spus că-n viață se şi moare?
Cine mi-a dat din bucurie, să o simt?
De ce îți sunt acum…datoare?!
Nețărmuită clipă!
Spre mine,
Întoarce-te puțin!

 

Viața

 

Viața fără ochelari de cal!
Viața, e tot timpul carnaval.
Când pe scena te-ai urcat,
Nimeni nu te-a întrebat.
Ți-ai intrat direct în rol.
Plânset, urlet…..?
Nu ai spor!
Poate nu ai vrut sa vii!
” Vrem şi noi, însă, copii! ”
Poate numele nu-ți e pe plac…
Ce contează!
Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poesis”

Emma POENARIU SERAFIN: Speră că poți

 

Speră că poți

 

Să nu îți pierzi speranța, niciodat’
Nici în genunchi la sufletul închis,
Dar nici pe Everest , de timp forțat
Că ai să cazi, sub vârfuri, compromis.

 

Nici să te-ncrezi în ușa larg deschisă
Și nici în râsul , fără niciun rost
Nici în clepsidra numărând ucisă
Nici în culcușul , fără adăpost.

 

Să nu te-ncrezi în florile permise
Ce sunt trecute printre amintiri,
Dar nici în moara ce macină vise
Și-ți dăruie prin umbre, trandafiri.

 

Să nu te-ncrezi că ești căzut prin vină
Și numeri florile trecutei primăveri,
Dar nici în nori ce vecuie-n lumină
Doar în ce știi că poți veghea să speri.

 

Iar dacă astea pot fi învățate
Speră că poți, cât încă se mai poate.

–––––––––––-

Emma POENARIU SERAFIN

12 iunie, 2018

Mariana GURZA: Timpul…

 

TIMPUL…

 

Tu şi timpul

aţi trecut unul pe lângă altul,

neştiindu-vă.

Până-ntr-o zi…

când el s-a numit altfel

decât timp,

s-a făcut culegător de stele,

inimă,

trandafir,

scoică…

Şi zbuciumul inimii

şi chinul trupului pălmuit,

avea urme de sfâşiere…

–––––––––––

Mariana GURZA

Timișoara

12 iunie, 2018