Mariana GURZA: La aniversară

La aniversară

                                     (Cu drag, Vasilicăi Grigoraș)

 

Nu mă întreba de ce

destinele s-au împletit ca lianele în zile toride

şi primii muguri ai prietenei

au înflorit într-o zi de florar…

 

Clepsidra timpului am ascuns-o într-un poem

care îmi aminteşte de tine

de ziua de ieri

de cea care ai fost…

 

Acum, neschimbată,

ai pătruns în miezul cuvântului

ca un cântec nipon

ce descifrează matematic

esenţa lumii.

 

Surprizătoare ca un catren

ce îşi aşteaptă rândul

la poarta cerului

pentru a primi binecuvântarea…

 

Ofranda adusă Tatălui

este ceea ce tu

laşi aici printre noi

ca semn a trecerii tale

prin lanurile de flori

ce înnobilează…

 

Şi-n rugă ne-am regăsit

în același zbor

pentru trăinicia neamului

a noastră, a tuturor…

Izvor de lumină

într-o lume debusolată

har și înțelepciune

prietenă dragă…

––––––––––––

La multi ani! Mariana Gurza, Romania

30 mai, 2018

 

Foto: Doina Constanța SPILCA

Valentina TECLICI: De dragoste, la aniversare

DE DRAGOSTE, LA ANIVERSARE

Prietenei mele de-o viaţă*, Vasilica Grigoraș

 

De-aproape jumătate de secol călătorim.

Călătorim împreună pe-nvolburate mări,

ori line ca pluşul acceptării.

În calea noastră, mereu ne-a ieşit

O corabie la timpul potrivit.

Când umăr la umăr am urcat

munți împăduriţi de speranţe,

ori arşi de vulcanii dezamăgirilor,

Doar cu pana inimii, înmuiată

în cerneala divină, Odă prieteniei noastre

s-a scris, poveste de seară,

Izvoare nesecate sorbind din astre

necondiţionată iubire.

 

Filosofia ne-a dat un plus de adâncime,

ne-a lărgit orizontul cu încă o linie

şi ne-a molipsit de neliniştea căutărilor:

de sine, de mister, de absolut,

de obsesia întrebărilor.

 

În lumea cărţilor, am fost acasă,

ocrotite şi hrănite de slove.

În era comunistă, să fii umil bibliotecar,

pentru spiritul liber a fost supremul dar.

De-aproape jumătate de secol călătorim.

Călătorim împreună, Ochi în ochi cu luna,

lăsând uşa sufletului larg deschisă

zăpezilor albastre când Ninge pe oglinda lunii.

 

Indiferent de Starea vremii azi sau mâine,

Corabia noastră din neant coboară,

ne-aşteaptă în faţa uşii, la scară.

Plutim cu ea în lumea poeziei

într-o permanentă căutare a eului interior

şi evadare din mundan.

Raze de soare pentru Sara

ne luminează copilăria săltând în noi

liberă, sălbatică, sprinţară

Prin vene curge primăvara,

sufletu-i plin de muguri noi.

 

De-aproape jumătate de secol călătorim.

Călătorim împreună în corabia

mereu sosită la timpul potrivit.

Ceva profund şi tainic mereu ne-a înfrățit

şi-am frământat împreună cuvântul

şi copt pâinea prieteniei

la soarele adevăratelor valori.

În viaţa plină de-ncercări,

Domnul ne-a ţinut de câte-o mână

binecuvântând călătoria împreună.

 

*Destinele noastre s-au unit în urma cu 47 de ani, când ne-am întâlnit prima dată şi am sărit amândouă în sus de bucurie, în faţa listelor afişate cu rezultatele celor admiși la facultatea de filosofie. Asta a fost una dintre similarităţi, să alegem să studiem acest subiect atât de complex şi de interesant. Alte asemănări au fost: o perfectă comunicare, mereu pe aceeaşi lungime de undă, un similar simţ al umorului, munca de dascal – o carieră scurtă pentru amândouă, munca de bibliotecar – o carieră mai lungă, dragostea pentru citit, călătorit, credinţa că familia şi prietenii sunt prioritatea vieţii, pasiunea de a scrie, de a încerca diferite genuri literare.

Vasilica Grigoraş este pentru mine nu numai prietena de-o viaţă, confesorul meu, persoana cea mai de încredere să-i cer un sfat şi cea care-mi sare prima în ajutor, ea este mai presus de toate, sora spirituală pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu şi a cărei dragoste necondiţionată am simţit-o mereu.

 

La multi ani! Valentina Teclici, Noua Zeelanda

30 mai, 2018

 

Foto: Doina Constanța SPILCA

Ioan Nicolae MUȘAT: Poem aniversar pentru Vasilica Grigoraș

Tu m-ai căutat ca eu să te găsesc

 

Te-am căutat zile și ani și decenii

Din tinerețe te cuprind și gândesc

Să desfacem nodul ăstor ciudățenii

Ce om, omenire, în grea tină robesc.

 

Un sprijin la strigăt, un sprijin la luptă

Un sprijin în lacrimi și-așa căutări

Femeia, chemare spre calea cerută

A ne fi mângâiere și dorul de zări

 

Femeia sublimă, mereu alinare,

Femeia, rost clipei și plinirilor rost

Spic tainic de farmec, binecuvântare

Ca temelie vieții în vieți adăpost

 

„N-ai cum să faci singur astă lucrare

Îți trebuie ceată”, mi-am zis și-am oftat

Dar mai întâi draga să-ți scoți din mirare

Va fi apoi ceata din cuvântul optat

 

Și nu te-am găsit decenii de-a rândul

Și-așa fără clipă la milenii-am lucrat

Am dorit gestul ce-mi străjuie gândul

Viu suflet alături pe un drum negurat

 

„Vreau mult prea mult” mi-am zis deodată

Și tot m-am închis ca un scrin ferecat

Tot singur ținând calea mult prea oftată

Tot singur țesând univers complicat

 

Veneau lumi apuse aducând risipire

Veneau lumi confuze să-și caute loc

Veneau viitori impostori de trăire

Ca hienele toți m-atăcară în bloc

 

Și-atunci când greul era peste poate

Și mă căutam de mai sunt sau am fost

Cu lumină ai șters universuri pătate

Cu lumină luminii ai dat sens și rost

 

Când durerea plinu-și lucra peste fire

Când avalanșe duceau toate-n infern

Atunci cu un zâmbet ai adus împlinire

Câmpuri arse-nflorind în dansul etern

 

C-o privire-ai gonit cele gloate hiene

Ce mă ardeau cu un urlet sticlos

În cuvânt așezăm heruvimice rene

Infinitele bolți le zidim fabulos

 

Cu un semn risipim universuri ostile

Și-mi sprijini glasul spre lume pornit

Cuvintele noastre – neobosite feștile

Sparg tina lumii ce-i bloc de granit

 

Te-am tot căutat pe mândre coline

Dar tu erai în sensuri prea adânci

Să te-nțeleg, să pot s-ajung la tine

Trebuia să urc universul pe brânci

 

În sens de cuvânt îți stă mângâierea

Prinzi în haiku sens greu de pătruns

Adaugi în om orizonturi, menirea

Întrebărilor grele, clarul răspuns

 

Ne dăm putere într-o lupta febrilă

Și este bine pentru ei, mă gândesc,

Eu te-am căutat cu căutare sterilă

Tu m-ai căutat ca eu să te găsesc.

––––––––-

Ioan Nicolae MUȘAT, 28 Mai 2018

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a V-a)

   „ <<Never again>> nu este o expresie care se potriveşte doar pentru protecţia evreilor de un nou holocaust. Ea s-ar potrivi la fel de bine tuturor situaţiilor în care popoarele sunt agresate, chiar în numele unei democraţii care există mai mult în teorie şi insuficient în practică.” (CORVIN LUPU)

 

   Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat dumnezeieşte pe noi fiii Săi creştini ortodocşi să avem dragoste întru Dumnezeu, întru noi înşine, întru aproapele-semenul nostru care face fapte bineplăcute Atotcreatorului şi apoi să iubim şi vrăjmaşul. Ştiind că acest lucru, cu vrăjmaşul ţine doar de puterea dumnezeiască, pe care o capătă doar Martirii şi Sfinţii, nouă celorlaţi nemuritori ne-a înlesnit putinţa prin a nu-l urâ, a nu-i urâ pe vrăjmaşi. Adică să ne rugăm pentru el, ei, ca întorcându-se la Adevăr, la Frumos, la Libertate, la Lumină, la Dragoste, la Cer, la Dumnezeu deci, să-L cunoască, să-L iubească, să se bucure întru El şi întru noi cei care i-am răbdat.

   Această împreună lucrare de fapt se integrează sensului unui tratat autentic despre viaţa reală creştină în care se răsfrâng comunităţii, comuniunea tuturor criteriilor, factorilor, ideilor, răspunderilor şi condiţiilor vieţii creştine în arealul ei dacic ortodox.

   Sinergia acestor lucruri şi fenomene cereşti şi pământeşti dă putinţă Omului să scrie ori o Epistolă a Dragostei dumnezeeşti, ori un Mic tratat de iubire pământeană.

   Practic se pun idee peste idee, rugă peste rugă, raţiune peste raţiune, iertare peste iertare, cruce peste cruce, bucurie peste bucurie, adevăr peste adevăr, libertate peste libertate, dreptate peste dreptate, iubire peste iubire,  frumos peste frumos, împlinire peste împlinire, adică piatră pe piatră pentru a se înălţa edificiul Omului în datul divin al firescului său de purtător al Icoanei Atotcreatorului.

   Numai aşa se reface Omul întru Chipul Creatorului Hristos, pornind cu paşi siguri alături de celălalt pe drumul Asemănării. Altfel nu se poate!

   Nu poate să pună unul ideea şi celălalt s-o ardă!

   Nu poate să pună unul rugăciunea şi celălalt blestemul!

   Nu poate să pună unul raţiunea şi celălalt demenţa!

   Nu poate să pună unul iertarea şi celălalt acuzarea!

   Nu poate să pună unul Crucea şi celălalt Golgota!

   Nu poate să pună unul bucuria şi celălalt necazul!

   Nu poate să pună unul adevărul şi celălalt minciuna!

   Nu poate să pună unul libertatea şi celălalt sclavia!

   Nu poate să pună unul dreptatea şi celălalt înşelarea!

   Nu poate să pună unul iubirea şi celălalt trădarea!

   Nu poate să pună unul frumuseţea şi celălalt bestia!

   Nu poate să pună unul viaţa şi celălalt moartea!

   Puterea absolută a lui Dumnezeu este egală şi duală: Dragoste şi Adevăr.

   Celelalte însuşiri divine se circumscriu egal celor două autorităţi dumnezeeşti.

   Deci, să nu se mai creadă că doar creştinului ortodox îi este scris să ierte totul!

   Cine a scornit această neghiobie e un mişel, iar cine a acceptat-o e un laş.

   Sigur că poţi folosi în contextul binecuvântării lui Dumnezeu răul prefăcându-l în bine. Dar noi nu mulţumim vrăjmaşilor pentru acest fapt, pentru răul făcut, ci Lui şi numai lui Dumnezeu!

   Taina Iertării creştine în practica liturgică a Ortodoxiei se aplică doar răului recunoscut, mărturisit de cel care l-a înfăptuit. Altfel nu se poate. Concilierea, comuniunea se face doar între persoanele prezente care consimt la îndreptare.

   Nu se cuvine ca victima să-şi ierte călăul în absenţa acestuia, fiindcă deşi se poate din partea jertfitorului creştin, vrăjmaşul nu are nici o portiţă de îndreptare.

   Vrăjmaşul nu se poate considera „binefăcătorul” victimei fiindcă aceasta a ajuns erou, martir ori muceniţă. Este vitală întâlnirea celor două persoane, cel bun şi cel rău pentru a se întregi ajutorului lui Dumnezeu. „Unde sunt doi adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”, spune Mântuitorul Hristos. Comuniune în Trinitate.

   Faptul că Mişcarea Sionistă cu toate protocoalele ei, cu toate directivele ei, cu toţi profeţii ei atei şi cu toate sistemele lor totalitare au dat Cerului zeci de milioane de martiri şi sfinţi, ţine de puterea primă a lui Dumnezeu, Iubirea.

   Dar cu puterea cealaltă a Adevărului cum rămâne?

   Cine o scrie? Cine o subscrie? Cine o transcrie? Cine o prescrie?

   Dumnezeu prin Adevăr acordă Iubirea, dar numai prin Iubire ne acordă Adevărul!

   Faptul că zecile de milioane de creştini puşi de atei în situaţia lepădării de Hristos au ales Crucea, nu înseamnă că le-aţi facilitat Învierea! Mântuirea!

   Dacă pe pământ Răul iudeilor sionişti se prescrie imediat, în cer niciodată!

 

Capitolul XIX: <<…Pentru a răpi crimei politice faima ei de faptă vitejească, o vom pune înaintea judecătorilor pe aceeaşi treaptă cu furtul, omorul şi orice altă nelegiuire mârşavă şi josnică…Noi ne-am propus (şi cred că am izbutit) să împiedicăm pe creştini de a lupta în acest fel împotriva uneltirilor răzvrătitoare. În acest scop, prin presă, în cuvântările noastre publicate în manuale de istorie bine alcătuite, am făcut reclamă pentru aşa zisa jertfire de sine făcută de către cei răzvrătiţi în vederea binelui obştesc.Această reclamă a mărit numărul liberalilor şi a aruncat mii de creştini în rândurile turmei noastre.>>

 

   Dacă nu se îngăduie un lucru se încurajează altul. Dacă nu se îngăduie îmbunătăţirea stării poporului se încurajează obrăznicia demagogică a politicului.

   Dacă nu se îngăduie răzvrătiri se încurajează nemulţumirile. Dacă nu se îngăduie prosperitatea unui popor se încurajează corupţia. Dacă nu se îngăduie îndreptarea firească a lucrurilor se încurajează strîmbătăţile dăunătoare. Dacă nu se îngăduie Tradiţia în conştiinţa creştină se încurajează liberul arbitru: liberalismul, progresismul, radicalismul, socialismul, comunismul, democraţia, anarhia în sânul ortodoxiei, iar dincolo în sfera fariseică conservatorismul cel mai riguros.

   Nu se poate ecraniza scena Intrării împărăteşti în Ierusalim a lui Iisus, prin poporul creştin sub ipostasa asinului docil, util şi cârpit cu toiagul de către iudeu.

   Deşi, s-a „premiat” de mult această scenă la toate festivalurile toleranţei creştine.

   Creştinul nu numai că a renunţat la entitatea de Păstor, dar a căzut şi din treapta de oaie devenind dobitoc care schelălăie să primească cuvenitul os.

   Privită prin binoclul Ocultei crima politică se pune pe talerul indulgenţei cuvenite, faptul se denaturează, circumstanţele atenuante iau proporţii covârşitoare prin presa dirijată în acest sens, astfel că vinovatul ajunge în cele din urmă martir.

 

                                Directiva nr. 19

   „… Pentru a şterge aura de vitejie a crimei politice, îi vom pune pe aceştia (pe criminalii politici) la acelaşi nivel cu cei vinovaţi de furt, cu delicvenţii şi infractorii de drept comun etc. Prin aceste metode, trebuie să-i împiedicăm pe creştini să se mai ocupe de chestiuni politice. Deocamdată, am popularizat prin presă şi prin conferinţele ţinute de noi martiriul pe care l-au îndurat rebelii pentru binele public. Această publicitate a sporit rândurile liberalilor şi a adus mii de creştini în rândurile turmei noastre.”

   Capitolul XX: <<…Crizele economice ale creştinilor au fost produse de noi, cu singurul scop de a retrage banii din circulaţie…Vom dovedi necesitatea reformelor noastre prin încurcătura la care au ajuns creştinii din pricina dezordinelor financiare de pe vremea lor…Fiecare împrumut dovedeşte slăbiciunea statului şi neînţelegerea drepturilor sale. Împrumuturile, ca şi spada lui Damocles, atârnă deasupra capetelor guvernatorilor, care în loc să ia ceea ce trebuie de la supuşii lor, printr-un impozit vremelnic, vin cu mâna întinsă să ceară pomană de la bancherii noştri.>>

 

   Uşurinţa cu care se pot declanşa crizele economice depinde cât de repede şi cât de mult încap intreprinderile şi bogăţiile naturale, vitale ale unui stat: industrie, agricultură, mediu, mine de aur, transporturi, bănci, cărbune, petrol, capitalul autohton în capitalul iudaic şi politica externă în politica mondială francmasonică.

   Îndată ce finanţele statului respectiv sunt acaparate de cei „aleşi”, ţara se înjugă de la sine la carul vrăjmaşului. Marionetele politice presupuse a fi creştine devin „Paieţele” din „Teatrul lui Ţăndărică”, iar sforile sunt trase cu măiestrie artistică din Lojele somptuoase de către cei care deja conduc lumea ce s-a predat nevoită.

   Criza economică majoră este declanşată prin speculă, iar mijlocul cel mai eficient al speculei este Bursa care este controlată în totalitate de aceeaşi bancheri ai lumii. Prin Bursă se hotărăşte viaţa economică a unui stat şi apoi a celorlalte instituţii fundamentale ale Naţiei creştine: Familia, Şcoala, Sănătatea, Biserica, Armata etc.

 

                                Directiva nr. 20

    „…Am mai provocat şi vom mai provoca şi în viitor crize economice în scopul de a acapara de pe piaţă aurul aflat în circulaţie…Orice credit (datorie) făcut de stat demonstrează slăbiciunea statului respectiv şi o neînţelegere a drepturilor pe care acesta le are. Creditele atârnă ca o sabie a lui Damocles deasupra capetelor guvenanţilor care, în loc să obţină ce este necesar pentru depăşirea crizei prin impozite temporare de la cetăţenii lor, vin cu mâinile întinse să cerşească de la bancherii noştri.”

 

   Capitolul XXI: <<…Când ne vom urca pe tronul lumii, toate aceste învârteli financiare vor fi desfiinţate fără a lăsa vreo urmă, deoarece ele corespund intereselor noastre; vom desfiinţa de asemenea toate bursele de efecte publice, deoarece noi nu vom îngădui ca prestigiul puterii să ne fie clătinat prin variaţia preţurilor valorilor… Vom înlocui bursele prin nişte mari aşezăminte de credit special, a căror menire va fi de a taxa valorile industriale după vederile guvernului. Aceste aşezăminte vor fi în stare să arunce zilnic pe piaţă valori de câte cinci sute de milioane. În acest fel toate întreprinderile industriale vor depinde de noi. Vă puteţi închipui ce putere câştigăm prin aceasta?>>

 

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a V-a)”

Mariana MOGA: Versuri

MOTTO:

Amintirile apar în timp, timpul înseamnă trăire,

iar inima lui suntem noi.

Important este să ai sufletul curat.

El este singurul care nu are vârstă.

 

VAMA DINTRE POLURI

 

Salut eternitatea captând secunde nude,

ca cioburi de lumină cad fulgii… în pereche,

se despleteşte iarna prin vama dintre poluri,

în murmur de cristale c-o rânduială veche.

 

M-a invadat tăcerea cu valuri moi şi umezi,

nu simt nicio durere, azi nu mai sunt în stare,

îngenunchez cuvinte sub tălpile de sănii

şi-mi scutur trupul rece de ceaţă şi uitare.

 

Între zăpezi bolnave de-atâta veritate,

zâmbesc un pic cam straniu şi mă cuprinde-un dor,

mă uit la cer să-mi cumpăr un dram de amintire

fiind înfăşurată-n ninsori ca-ntr-un fuior.

 

***

 

Dureri îmi trec prin vene, rănindu-mi plămânul,

am devenit tamponul dintre pământ şi cer,

iar de singurătate alerg în a mea urmă,

sub templul zilei astăzi sunt ultim grănicer.

 

PRESUPUS APOCALIPTIC

 

Un decor apocaliptic cu ore pietrificate,

ce se pierd uşor în umbra uitată de Dumnezeu,

stăpâneşte infinitul bântuit de nevedere,

coborând apoi în rocă printre lut și minereu.

 

Fuziune mâl şi ploaie concluzionau în piatră,

când perdeaua de-ntuneric tot dansa în ritm păgân,

profilând în zodiacul rămășițelor bipede,

trei schelete ascunse-n roca fără aer și plămân.

 

Timpul căuta sub oase vlăguit de existenţă,

îngeri se stingeau în valuri înfășați cu plânsul meu,

pământul nu mai respiră oprindu-și centrifugarea,

când descoperă femurul unui brav arhiereu.

 

Îndrăznesc să-mi plimb privirea cu o patimă atroce,

prin gramatica culorii absorbită de eclipsă

şi din propriile-mi gânduri rătăcite-n vama nopţii,

îmi culeg nemărginirea din mijloc de-apocalipsă.

 

POEMUL VIEȚII MELE

 

Eu sunt precum o frunză în toamna deghizată,

sunt o poveste rară în veac sau poate-un mit,

îmi curg prin vene rânduri și doruri îndrăznețe,

când sus pe Dealul Negru bat clopote la schit.

 

Continue reading „Mariana MOGA: Versuri”

Anna-Nora ROTARU: Capcana timpului (poeme)

PAȘI PE FIECARE ZI…

Mi-am ales un drum în viață
Și l-am luat de la-nceput…
Soarta mi-am privit-o-n față,
Prinzând capătul de ață,
Mi l-am tras, cum am putut,
La greu ținând în mână scut…

Nu știu de greșii sau făcui bine…
Speranța flamură, în mână toiag…
Prundiș călcai, m-au înțepat albine,
De m-a durut, am înghițit suspine,
Din lacrimi mi-am făcut șirag,
Să-l am pe drumul meu, pribeag…

Drept n-a fost, ci poate-anevoios,
Cu mâna destrămând păienjenișuri…
Păstrai suflet curat, nu mincinos
Și, de vedeam urcușul mai tăios,
Mă mai pierdeam prin ocolișuri,
Cătând lumina prin umbrișuri…

Am încercat cu toate să mă zbat,
Drumul n-a fost cu roze-ntins….
O mână mă-ndemna ca să răzbat,
Când eu credeam că-i blestemat,
În întuneric apărând un far aprins,
Și, cam așa cred c-am învins…

Dar nu cunosc pe mai departe…
Nu știu ce fulger o să mă doboare…
Nici să citesc în vise sau vreo carte,
Că, numai de noroc avea-voi parte…
Dar vreau-ncă umbra mea sub soare,
Să văd, să gust, să mai miros o floare…

 

UN DESTIN ȘI DOUĂ VIEȚI

Aicia sunt, dar gândurile-mi fug departe,
La verile acelea, ce-n urmă le-am lăsat…
Când credeam, că nimic nu ne desparte,
Frământări și îndoieli, puneam deoparte,
De nimeni și nimic atunci nu ne-a păsat…

Eram frumoși și tineri, așa ca în povești…
Cum altfel, când zburdam cu tinerețea ?
Părea atunci că poți avea tot ce-ți dorești
Și teamă nu-ți era, că poate te-amăgești,
Că, timp aveai, departe fiind bătrânețea !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Capcana timpului (poeme)”

Emilia ȚUȚUIANU: Poesis

Am rămas aceeași…

 

Te-ai întrebat vreodată

cum sunt cu adevărat?

Ce-ți spune sufletul meu

omule?

Am rămas eu,

acceași

legănată de buna măicuță

printr-un psalm…

 

Cuvântul m-a îmbrăcat,

credința mi-a fost reazăm,

iubirea mi-a fost casă,

bunătatea, darul meu,

pentru voi.

Lumea mea

este și lumea voastră.

Diferă doar percepția ta

omule,

pierdut în altă galxie….

 

Taina

 

Omul este taină,

creație

și mister.

Omul este copilul

cerului

ce știe

că există un început

și un sfârșit.

Depindem toți

de alegerea drumului

spre lumină sau hău.

 

Omul este o taină

și oricât am vrea,

nu o să putem pătrunde

în universul lui.

 

Catedrala iubirii

 

Tu te asemeni unui arhitect

clădindu-ți  catedrala  iubirii

știind că-n amare vremuri

multe suflete va  izbăvi.

 

Sunt iubiri ce rămân

încrustate în piatră sacră

ce mulți o vor descoperi

în anii ce vor mai  veni.

 

Vă spun la ceas de taină

Iubiți și fiți mai buni!

Nu risipiți în van

secundele ascunse-n veșnicii.

–––––––––––

Emilia ȚUȚUIANU

Roman

28 mai, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Cuvintele cu care n-am iubit

Cuvintele cu care n-am iubit

 

scrisoare veche ce-ai dormit în mine
printre cuvinte-ncremenite fără glas,
cu sunet orb de dincolo de vreme
când toate mor, eşti tot ce-a mai rămas.
prin paşii nezvântaţi ai amintirii,
cu ochi de mugur încă ne-nflorit
în care zace-un plâns neplâns de nimeni,
mă mai priveşti să ştiu că te-am trăit
şi nerostit te-ai scris încet pe ziduri,
pe cerul nopţilor cu insomnii la mal,
în inima-mi te-ai scris pe veşnicie
într-o tăcere fără de final
şi ca o taină te-ai topit în mine,
contur amar pe care l-am zâmbit
când mă dureau ca marginile morţii
cuvintele cu care n-am iubit.
de ce te-aş mai rosti acum în ceasul
când şi de mine însămi mă dezbrac?
mi-e bine-aşa – cu tine stând de veghe
lângă-al meu suflet c-o iubire mai sărac.

––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

28 mai, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Dezbrăcați până la piele

Dezbrăcați până la piele

 

Obsesivă eşti iubito,
Când la geam ades priveşti.
Obsesivă şi înceată,
Cât de rău mă plictiseşti!

 

Tot priveşti tăcută, mută.
Ce tot speri să regăseşti?!
Viața noastră e pierdută,
Nu mai e ca în poveşti!

 

Tot îngâni agale-un cântec,
Tot încet îl fredonezi.
Cred că este un descântec….
Şi apoi….te colorezi.

 

Te prefaci în curcubeu,
Când e cerul înstelat.
Tâmp mă uit la tine eu,
Nu-nțeleg ce s-a’ ntâmplat!

 

Cum te schimbi din fată- n stele!
Cum de geam mi te lipeşti!
Cum te prinzi în joc de iele!
Mã-ngrozeşti! Mă molipseşti!

 

Jocul ielelor mă prinde,
Eu, iubito, nu-l prea ştiu.
Este dansul din iubire,
Nu mai ştiu să îl descriu.

 

Te preschimbi din nou în fată,
Tot la geam, tristă, priveşti….
Ochii-ți plâng ca altă dată;
Uite, iar mă răscoleşti!

 

Cânt cu tine-acel descântec,
Peste lac, pe geam privesc.
Plâng cu tine şi adulmec,
Tot ce-mi dă destin câinesc.

 

Noaptea ne-a ucis visarea,
Munți-au coborât în văi.
Haide să-mpuşcăm uitarea,
Să nu ne-mpărţim la doi.

 

Hai să fim un tot, iubito,
Să ne cocoțăm pe văi,
Să-notăm în ceru-albastru,
Dezbrăcați până la piele,
Însă nu în suflet goi!

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

28 mai, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Ia mea

 

Din tine timpul curge mai încet
De vine-ncet și pleacă-n nicăieri
Pe pânză ta însemnuri de poet
Ce versul şi-l ascunde prin tăceri.

 

Altița ta e dor desprins din dor
Ciupagul gros din timpul veşniciei
Ai îmbrăcat viața mea şi-a lor
Iar alții snobi, se mai îmbracă-n ie

 

Eşti și a mea, din castenul de-acasă
Pe tine văd şi ochi ce nu mai plâng
Și zâmbetul pe fețe de mireasă
Și urma ce-a lăsat-o vre-un nătâng.

 

Ești portul meu , te port din când în gând
Și tot prin gânduri parcă-mi amintești
M-ai tot vegheat și m-ai văzut crescând
Ești cartea mea, ești cartea cu povesti.

 

Sânziene

 

Zeița noastră cursă din bolta prea albastră
Ascunsă-n noi , în floare şi-n clocotele vieții
În voalul dintre ceruri cobori pe scări ca-n glastră
Și mângâi bobi de rouă pe geana dimineții.

 

Din brațele suave cerşeşti prin foc de soare
Ştergi lacrima neplânsă din norul cel ivit
Din Sânziene-n vară ți-ai ciopârțit picioare
Și trupul zvelt din timpuri , din cobalt și granit.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme”