Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Iubire fără frontiere

Te voi iubi și-n viața viitoare
Mai mult decât în asta am putut
Căci sufletul care în veci nu moare
E mai presus de carne și de lut.

 

Te voi iubi așa cum numai zeii
Pe sacrul munte se vor fi iubit,
Pe-alei pe care plâng cu-arome teii
Te voi iubi, de viață dezrobit.

 

Te voi iubi, iubire interzisă
Călcând sub talpă inchistate legi.
Ca înger păzitor mi-ai fost trimisă,
În mine rănile adânci să legi.

 

Te voi iubi așa cum numai valul
Iubește, ritmic sărutând nisipul…
Cum libertatea o iubeste calul
Îți voi iubi si sufletul și chipul.

 

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri”

Simina PĂUN-MOISE: Poeme

RUGĂ

 

Fă tu, să cadă o ploaie
Din desenele tale.
Fă tu, ca mâinile ce se împreunează a rugă,
Să mă atingă şi pe mine.
Să mă rog şi eu,
Odată cu mâinile tale.

 

Şi lasă-mă să ți le spăl.
Sunt pline de păcate…
Păcatele mele….

 

Nu le mai desface niciodată!

 

Din ploaie cresc semințe…
Şi viață creşte.
Cât de frumos le ai împreunate!

 

Palmele ți-s bucuria mea trupească.
Și-apoi, respirația mea,
Necondiționat
O să ți le răcorească

 

Sub armura divină,
Palmele tale or să mă țina.

 

Şi ploaia când n- o să mai cadă,
Din palmele-a rugă
Sufletul meu,
Sus în tablou se va duce…
Devine o umbră.

 

Fă tu,
Să cadă o ploaie cu rugi şi cuvinte!
Şi pasul ce vine,
Să mă arunce , atât de departe de tine!

 

 

Februarie de- atunci

 

de- atunci

 

Cum ninge doamne,
Ca-poveşti!
Şi mama in toiag mi se arată.
Cât de puțina mamă eşti,
Nu îmi mai pari ca altă dată!

 

Te- apropii-ncet de prag
Şi parcă lung, pe tata-l cauți cu ochii.
Stingi candela de lânga calendar
Şi semn ii faci cu mâna popii.

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poeme”

Petru Daniel VĂCĂREANU: Ce meritați…

Ce meritați…

 

Păduchi tembeli ce-mi umblați
Prin bucla sfintei mele patrii mamă
Luați-aminte cu băgare de seamă!
Când părul verde vorace îl tăiați

 

Că vă aștept pe lumea cealaltă
Să râd când primiți răsplată!
Pentru lacrimile ce-s ca ploile
În sufletele și în privirile

 

Ăstor Români mereu necăjiți..
Căci Tepeș vă așteaptă la poartă!
Cu nume-n versuri, satirizați
De Luceafăr cu a sa lumină.

 

La tribuna țepelor să atârnați
De corbi întunericului sfâșiați
Cu sare stoarsă din lacrimi presurați!
Să primiți ce aici,..eu cred că meritați…

–––––––––––

Petru Daniel VĂCĂREANU

9 mai, 2018

Costache NĂSTASE: Căutări

CĂUTĂRI

Ades ne punem întrebări,
În principal cum şi de ce,
Dovada unor frământări
Pentru a şti ce se petrece.

Nevoia de cunoştere,
De a-nţelege ce-i în jur
Se manifestă cu putere
Când totul este cam obscur.

Probleme existenţiale
Din câmpul realtăţii
Sau nelinişti subminale
Vor şi ele explicaţii.

Sunt aspiraţii spre lumină
Şi un imbold în acţiune
Clarificarea cea deplină,
Evident ni se cuvine.

Şi mai destramă din mister
Gândirea cea elastică
Făcând paşi spre adevăr
Pe calea euristică.

–––––––––––

Costache NĂSTASE

București

8 mai, 2018

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Imediat ne vom ieși din matca tăcerii

Imagine similară

 

IMEDIAT NE VOM IEȘI DIN MATCA TĂCERII

… trecuse furtuna din mine,
să se fi fost două, poate trei ceasuri cu iz de nămiaz,
ici eu monstrul am cultivat sub salcia ce mă definește
o floare vie, de Anthol …
m-am dus spre băietele cucuiete doroftian
și mi-am înșfăcat o porție dublă de tămâie,
eram beat de timp !
iar timpul îmi juca șicane,
lacul broscăia-n nentrecutele dantele de mătase,
trestii gânditoare învățau undițele să eviscereze râmele
pe fiecare inel în parte, spre uluirea zeiței primăvară,
iar unii se cred penița DUMNEZEU – pe tărâmul făgăduinței !
dar unde e prea mult de multă libertate, la ce să te aștepți ?
noi punem în gherghef filozofia bâzdoacei
și ne complicăm să cerem căderea guvernului …
da, este un paroxism că de două luni tot strig să mă audă
careva că nu avem bec în stâlpul străzii, dar
o tăcere mai adâncă decât noaptea, mi-a pus mintea
pe bigudiuri din imaginație inimaginabilă și-am
descoperit că-mi înfllorise o floare vie de Anthol …
uau !
îmi strigă jejununul, ofticat nevoie mare din considerente
elucubrante, dar, de mă chiar auzi,
cântă-mi în flautul poeziei !
am descoperit o dihotomie hărăzită colinelor și m-am gândit
la câte orașe de pe Saturn s-ar fi pe câte șapte coline …
sigur audeam ecouri de saturnalii,
eh, ce drum lăuntric ai căutat,
dar aflate-n sodomă, ciurde de limbrici aveau febra fânului
la tulpini de peniciline și era atâta mucigai în vezicula biliară
că toate petecele de rostopască din jurul blocului
au cerut neapărat să intre-n insolvență …
șapte crini regali au fost internați la azil
și-n răspântii, un bacil intrase-n greva foamei,
dar am un aer de gură verde !
și mă simt în stare să cer neînceperea urmăririi penale
tuturor frunzelor care și-au ratat intrarea-n fotosinteză …
și o înnebunitoare criză de constip mă obligă
să iau lucrurile-n procrastinație fără niciun motiv dialectic
legat de 3,14 …
colinele primăverii mi-au hărăzit zeița,
greierii și-au dus viorile la fier vechi și-au trecut la împletit
lanul de aur,
simt un profund aer dinlăuntric ieșindu-mă pe gură verde,
numai gata să suflu flautul poeziei …
m-am chinuit teribil să ud cu lacrima o floare
vie din Anthol, dar din grădina zeilor
mi se descălecă Heracle, îmbrăcat în blana oii de aur …
ah și ce-am obosit să mă prind de cei doi piloni
ai cuponului de pensie,
chit că m-a lăsat bateria la mașină,
tot strig, TITANIA,
trage tu frâna de mână !
P:S:
… eh, zic unii că îmi cam place să bat câmpii …
(sau poate chiar așa !… îmi place mie, să-ți bat câmpii …)
dar până și ziua de azi fusese hărăzită colinelor,
însă, în caz că încă nu se știe, toate gândurile
mi se statorniciseră
într-un lan de aur împletit în cosițele ei
și tot albastrul lumii mi se prăvălise-n suflet
prin ochii ei !
zeița primăverii îmi venise cu ea de mână,
zână !
despletită într-un 10 de april – colț cu un 30
dintr-un alt april,
din cu un an-lumină mai devreme,
din care ni se desprinsese-n deapăn
mătasea basmului – și-mi deschisese
zăvoarele Atriumului cu un singur zâmbet …
ce iarba fiarelor !? …
buzele își căutau filozofia sărutului
vrând să-i îndespice firul în patru,
dar sărutul și-avea atâția muguri prin îndespicături,
încât fluctua în noi acel aer de gură verde
ce alimenta fotosinteza iubirii …
dar tu cântă-mi din flautul poeziei !… se tot tânguia
o harpă de fotoni împrăștiați în arealul încăperii …
și ce simfonie poezia pielii,
și ce madrigal de fiori că întreaga armadă a dimineții
ni se unise-n cvartet …
IUBIREA, ne etalase-n concert !
ne auziră până și cele patru vânturi
de ni se duse vestea peste mări, mai mult chiar,
fuseserăm îmbiați să ne punem petalele
într-o floare vie de Anthol,
dar Poemul își cerea drept total de AuThor
în UNUL-ne !!
și imediat ne vom ieși din matca tăcerii
cu ALBIILE DORULUI !… unde atâta metaforă
ne-am scăldat, că veți vedea pălind, petală cu petală,
orișice floare vie de Anthol !

——————————

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ

Dumbrava Roșie

 

9 mai, 2018

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: Timp fără granițe dintre el

Timp fără granițe dintre el

 

Mai știi, iubite, cum ne-au ascuns în taina lor, cele mai frumoase povești, scrise cu ultimele picături de credință?
Și îți mai amintești cum ne trezeau îngerii cu melodia primelor zâmbete de regăsire?
Atunci, iubite, ți-am desenat chipul din norii plini cu roua iertării întregii lumi
Și a fost ceasul când se număra numai în inimile noastre eternizate.

 

Dacă ai fi știut, iubite, cum îți biciuiam inocența prin spinii păcatelor spălate cu strigătul sărutului singurătății…
Eu cred că era micul popas în brațele Lui Dumnezeu de atâta tortură a timpului spre mântuire…
Nu mă pedepseai, iubite, decât cu uimirea unui univers îndrăgostit de acea minciună a neputinței noastre
Și îți șopteam să mergem cu degetele împletite precum firele de pâine plămădită cu tihna inimii de mamă.

 

Îmi cereai, iubite, să nu te mai sufoc cu pașii mei prin venele tale, iar eu tot închideam ochii de atâta clipit al genelor tale…
Vedeai, iubite, cum mă renaște moartea umilinței de a te fi binecuvântat să-mi culegi sufletul din rugina petalelor?
Iar dacă dangătul clopotului turnat din nevăzute, ne perinda prin lanuri de descântec,
Eu îți povesteam cum mă strigași cu tot cu lutul vetrei obosite fără un foc al glasului strămoșilor împăcați cu tine.

 

Atunci se cerneau ecourile epidemiei de trădare scurtând rătăcirea prin semănatul de bine durut.
Iubite, întinde mâna spre tot ce mi-ar surpa ziua în noapte și noaptea în zi
Numai ca frântura de secundă în care te vei fi concrescut, iubite, cu un anotimp îmblânzind toate zilele anului ferfenițate de mirarea că nu erai,
Se prelingea ca mierea din sticluța rugăciunii vestind pălălaia primei științe a dorului sondând stele cu lupa smereniei.

––––––––––-

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

9 mai, 2018

Veronica IVANOV: Irini Pericleous – Recital de vioară „For my mother”

Irini Pericleous a susţinut, în data de 7 mai, un recital de excepţie, în Sala Medievală Kasteliotissa din Nicosia. Ea a interpretat la vioară piese de J.S. Bach, A. Vivaldi, C. Gluck, F. Kreisler, Pugnani, John Williams, Fr. Chopin, Ceaicovsky şi Ciprian Porumbescu (Balada).

La recitalul închinat memoriei mamei sale, prof. Anca Cristina Pericleous, sala a devenit neîncăpătoare. Toţi i-am admirat măiestria şi am observat că la doar 15 ani, Irini şi vioara ei sunt una.

FELICITĂRI, Irini Pericleous!

Mult succes în continuare!

***

BIOGRAFIE IRINI PERICLEOUS

Irini Pericleous a început să cânte la vioară de la vârsta de 7 ani, avându-l ca profesor pe violonistul Sorin Alexandru Horlea – membru al Orchestrei Simfonice Cipru.

Din 2014 devine şi ea membru a Orchestrei Simfonice de Tineret Cipru, sub conducerea dirijorului Iorgos Koundouri. Primul ei recital îl susţine la vârsta de 11 ani, în Sala Medievală Kasteliotissa din Nicosia.

În data de 3 noiembrie 2015, susţine în România primul ei concert, fiind invitată de „Filarmonica Oltenia“ din Craiova, prin programul „Europa Season“.

Participă la lecţii de vioară Masterclass cu marele violonist Alexandru Tomescu, timp de o săptămână, în România şi susţine concertul final la Castelul Bran, în sala de muzică a castelului unde celebrul violonist, pianist şi compozitor George Enescu a susţinut numeroase concerte.

Urmează cursuri Masterclass, cu celebrul violonist italian Salvatore Accardo, în martie 2016, în Cipru.

Cu Orchestra Simfonică de Tineret a Ciprului ia parte la mai multe concerte cu muzicieni renumiţi: Alkistis Protopsalti, Kiprianos Katsaris, Aliki Hrisohou, Iorgos Frangoulis, Salvatore Accardo şi cu opera „Cavalleria Rusticana“.

De asemenea, a cântat la vioară la diverse evenimente organizate de Ambasada României în Cipru şi Şcoala Românească din Nicosia.

În mai 2016 a trecut cu nota maximă clasa a 8-a vioară la Şcoală Regală de Muzică şi şi-a început pregătirea pentru obţinerea Diplomei la Trinity College. În 2017 a participat la emisiunea televizată  –  JUNIOR MUSIC STARS şi a ajuns în finală, pe locul al II-lea.

———————––––––

Veronica IVANOV

Cipru

8 mai, 2018

Alejandra PIZARNIK: Cine luminează

Marie Paule Deville Chabrolle

*

Cine luminează

 

Când mă privești,
ochii mei sunt chei,
zidul are secrete,
frica mea cuvinte, poeme.
Numai tu faci din memoria mea
o fascinată călătoare,
un foc neîntrerupt.

Alejandra Pizarnik, Argentina

Traducere Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg


***

Quien alumbra // Cuando me miras,/mis ojos son llaves,/el muro tiene secretos,
mi temor palabras, poemas. / Sólo tú haces de mí memoria / una viajera fascinada,
un fuego incesante.

 

Alexandru NEMOIANU: Fără frică!

În următoarele săptămâni Neamul Românesc este chemat să afirme credința în bunul simț și cumințenia sa milenară sau să alunece pe o cale searbădă, noroioasă și spurcată. Câteva lămuriri sunt necesare.

De mai multă vreme ideologia noului imperiu globalist a stabilit ca punct de verificare și definiție a recunoașterii morale “de tip nou”, aderența la sodomie. Acest obicei și patimă dubioasă, a fost aureolată de către “globaliști” cu toate virtuțile posibile, de la “iubire” și până la mod de viață. Este cunoscută tactica a necuratului de a răstălmăci și minți cu nerușinare. Opțiunile, repet foarte dubioase, ale unor devianți au devenit standard de recunoaștere. De fapt această apologie a sodomiei este punctual culminant al iureșului care urmărește modificarea modelelor de comportament tradiționale și care finalmente urmărește eliminarea bunului simț și trăsăturilor care au caracterizat condiția umană până azi. Această înseamnă înlăturarea simultană a Credinței, a moștenirii istorice, a memoriei colective, a comunităților organice. În locul lor noua ordine mondială ”globalistă” voiește să așeze haosul moral, dizolvarea persoanei în număr socio-economic, în ”individ”, eliminarea comunităților organice: persoana, familia, Neamul și uniformizarea în mediocritate, lașitate, și singurătatea. În lume ar urma să existe doar dominația “elitelor” trans naționale și a “aleșilor”(?!), a plutocratiei celei mai sordide, sprijinită de armata imperiului alcătuită din roboți fără inima și fără constință, mașinării care știu doar să ucidă. Iar cine s-ar opune ar ajunge în lagăre de tip “Guantanamo”. Acest plan este fără urmă de îndoială de inspirație demonică. Puetm vedea cum tot ce este legat de tradiție este insultat și murdărit, de la satele noastre sfinte la personajele care dau duh copilăriei, Făt Frumos și Ileana Cosânzeana și până la modul sordid în care Maica Neamului Românesc, Biserica Ortodoxă, este insultată și atacată tot mai violent. Cât de dezgustător este planul de a înlocui Sărbătorile Românești Sfinte cu oțetul rău mirositor al unor invenții de tip ‘holloween” și eiusdem farinae este la vederea oricui. Acesta este planul și împotriva lui trebuie să stea persoana, familia și Neamul, așezate sub Credința în Dumnezeu. Iar complici la această dezgustătoare mașinație sunt Organizațiile Ne Guvernamentale, abominația #rezist, partidele nou create și care și-au făcut program din nenorocirea țării și masa nefericită și detestabilă a “imbecililor utili”, tinerei și tinerele mototoliți din naștere, gloate fără căpătâi și fără destin.

În ultima vreme, din nou, organizațiile satanice de tip Organizațiile Ne Guvernamentale abominatia  “#rezist” și partidele nătărăilor fripturiști, au fost mobilizate și a fost reactivată dimensiunea lor “militară”,capacitatea de mobilizare a “imbecililor utili”, a nefericiților care din amestec de lene și neputință de gândire autonomă zac sub influența lor sordidă. Suntem din nou bombardați cu “mesaje” în care ni se cere să acționăm contra referendumului pentru definirea Familiei sau, măcar, să nu participăm la vot. Apelurile se fac agresiv, insistent și de o rea credință care cutremură.
De fapt aceste “apeluri” și “mesaje” caută să înspăimânte populația. Caută să creeze un soi de frică pentru “consecințe”. Căci se vorbește despre “supărarea”, ”lipsa de acord”, a Bruxelles-ului pentru referendum și mai ales față cu un răspuns favorabil definirii răspicate a Familiei.
De fapt suntem martori ai fanatismului sălbatic al noii ideologii “globaliste”. În fond definirea Familiei nu face decât să reafirme ceea ce de mii de ani știm: că Familia este unirea dintre un bărbat și o femeie. Dar noua ideologie cu nerușinare caută să includă și unirea abominabilă și foarte îndoielnică din toate punctele de vedere dintre două persoane de același sex. O asemenea “unire” nefericită (nefericită, căci acei nenorociți nici măcar nu știu ce este bun) este o inovație și deci ar trebui să se recunoască sub alt nume, ”comisarii de la Bruxelles”, ”Turnul Eiffel” sau, după vorbele unui cântecel care îi definește, “duru-duru”. Dar dincolo de orice acest fanatism nerușinat trebuie stăvilit.
Nimănui nu trebuie să îi fie frică de acești nenorociți. În numele demnității naționale TOȚI și Fiecare Român ar trebui să meargă să voteze și să spună răspicat că Familia înseamnă unirea între un Bărbat și o Femeie, în dragoste. „Unirile” de alt fel să rămână apanajul maidanelor insalubre și degeneraților fără destin.
Necuratul și uneltele lui,ONG-urile și “imbecilii utili”, sunt în realitate niște paraziți fără valoare. Nu aceste epave morale vor putea preschimba căldura sfântă a căminului românesc și dragostea pentru prunci. Succesul referendumului pentru afirmarea Familiei, ca unire în dragoste a unui bărbat și a unei femei, va însemna că dezmățul și nerușinarea ideologiei “globaliste” se apropie de sfârșit. Depinde de fiecare Român ca acest lucru să se înfăptuiască. Nu va temeți!

P.S. Personal voi reveni pe această temă și voi cauta să denunț toate încercările ce se vor face împotriva referendumului.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

8 mai,  2018

Anna-Nora ROTARU: Frânturi de poveste…

Am simțit nevoia să mai scormonesc prin sacul cu amintiri, ca un copil ce caută prin comorile ascunse în sipet, să mă cuibăresc printre ele si, din noianul lor, să scot câteva la iveală, să le retrăiesc, chiar dacă unele mă dor încă… Voi scrie despre MAMA, acea ființă dulce nouă, dătătoare de viață și icoană pe altarul sufletelor noastre !

E o poveste tristă… de fapt, nu prea sună a poveste, nu-i basm, dar e așa cum eu am trăit-o, cu bune și poate mai puțin bune; amintiri din cele trăite în casa în care am crescut, ceva din viața părinților mei: a tatei, a mamei, a bunicii, a acestor oameni care m-au adus pe lume, m-au iubit, fiecare cum, cât a putut și timpul i-a lăsat !

Așa deci, prinsă în caruselul timpului, am ajuns la vârsta aceea fragedă, în care toată existența mea, a noastră s-a zdruncinat cu pierderea bruscă a tatălui meu, cel mai scump tătic din lume pentru mine… murind, ultima-i suflare i-a fost cu numele nostru pe buze, al meu și-al mamei mele, știind că vom rămâne-n voia sortii ! Cunoștea de dinainte că va muri, medic fiind, dar ne-a ținut-o ascuns de noi ! Câteodată, îi mai scăpa câte-o vorbă, ce mă punea pe gânduri, întrebându-mă cât de mult îl iubeam, dacă-mi va lipsi de-o fi să dispară într-o zi și chiar odată, îmi amintesc, văzându-mă spălând ceva, îmi spusese: ” bravo fetița tatei, să fii gospodinuță, să știi să faci de toate, când tata nu va mai fi și vei rămâne singurică”… Și-așa, într-o neagra zi de sfârșit de octombrie s-a dus… s-a dus departe de mine, de noi… Nu voi spune aici despre durerea ce m-a copleșit, de golul imens, de înverșunarea ce-am simțit și m-a făcut să scriu, la 9 ani ai mei, primele mele versuri, ce pot fi citite și azi pe cruce: ” Tăticule,/ Mânuțele mi-s mici,/ Dar aș avea putere,/ Să strâng de gât,/ Pe moarte-aceea nemiloasă, /Ce mi te-a răpit, /Tătic iubit “…

Tata, basarabean de origine, refugiat în țară, ajuns lector la Facultatea de Medicină Veterinară și Zootehnie din București, dat jos mai apoi de sistemul anilor ce-au urmat, ca ne-având rădăcini sănătoase, fiu de preot, ”chiabur” chipurile, a urmat drumul provinciei, în Moldova, cunoscând mai târziu pe mama, fetișcană mult mai tânără ca el ! A urmat o poveste de dragoste impresionantă, (păstrez și azi scrisorile lor de dragoste ), furtunoasă uneori, mama fiind foarte grijulie, agasantă uneori știind că suferea de diabet juvenil și el, lucrând de dimineață până seara pe teren, și-a depășit puterile, în final plătind cu viața !

Am rămas deci singure pe lume, eu, bunica și măicuța mea dragă, văduvă la o vârstă tânără, (34 de ani), fără mari posibilități financiare ! După pierderea tatălui meu, mama, căzută pradă disperării, a suferit o congestie cerebrală, timp în care nu recunoștea pe nimeni, nici chiar pe mine, mai mult chiar, în halucinațiile ei crezându-ne, pe mine și pe bunica vinovate de moartea lui. Eu, cu durere în suflet, speriată de urletele ei, ca un pui de vrăbioară neajutorat, mă ascundeam din colț în colț, să nu mă vadă și-mi frângeam mâinile a neputință, neștiind pe cine sa plâng mai mult… pe tata care s-a dus ? Pe mama ? Pe mine ? Pe noi toți…Cu timpul însă, făcând curaj, s-a ridicat mama de pe patul bolii, viața a-nceput s-o învețe treptat că trebuie să lupte, să se ridice, să-i prindă hamurile, să continue să trăiască, pentru copilul ei măcar, dacă nu pentru ea, pediatrul avertizând-o, la un examen medical al meu, că mă va pierde și pe mine, dacă nu va avea grijă ! Atunci, a simțit că-i fuge pământul sub picioare, a fost ca o lovitură grea în stomac, necesară însă ca s-o trezească la realitate și să-i arate că răul, poate fi și mai rău…

Mama, casnică fiind până atunci, a încetat dintr-odată să mai fie d-na doctor… ce curioasă-i viața, ironică deseori, parcă nimeni n-o mai cunoștea când începuse să bată la porți ! După căutări, a găsit un post de lucru, a muncit din răsputeri, a fost cu timpul ” fruntașă în producție”, cum se spunea pe-atunci, premii, fotografii pe Panoul de Onoare, în fiecare an dădea examene sărăcuța, să se califice pe-un post foarte important și greu, cu mare responsabilitate, de-i tremura sufletul să nu-l piardă ! N-am să uit de primul ei salariu luat ( vreo 550 lei pentru necalificați)… a venit acasă cu o cutie de bomboane de ciocolată și-o sticluță de licheur de portocale, să sărbătorim evenimentul… primii ei bani câștigați, pe care-i număra în palmă și plângea… plângea de bucurie? Nuuu, de amar, că nu știa unde să-i împartă: la cumpărat lemne, că venise iarna între timp și casa noastră, mare, veche, de piatră, cu sobele alea de teracotă cât peretele era friguroasă ? La franceză, unde aveam profesor particular ? La lecțiile de vioară, pasiunea tatălui meu și mândria lui când îi cântam ” Il Silenzio ”, melodia lui preferată ? Imi amintesc vorbele mamei spunându-i bunicii într-o seară: ” nu vreau să spună nimeni că-i orfană, copilul meu va face tot ce făcea înainte, când trăia tatăl ei, va fi îmbrăcată mai frumos ca toți, chiar de-aș rămâne eu desculță, va studia și-l voi face om, cum și-ar fi dorit dânsul ” ! Dar, mai erau și cheltuielile de fiecare zi… Toate astea cum să iasă din cei 550 de lei ? Aahh…și de câte ori nu o prindeam plângând nopțile, frământându-se a neputință, ziua să-și șteargă lacrimile pe-ascuns cu dosul palmei și când o întrebam, îmi spunea că i-a intrat o geană-n ochi ! Mamă… mamă dragă, când mă gândesc la tine… îți văd ochii roșii de plâns… Unde-ți erau ochii tăi frumoși, verzi-căprui, prin ce neguri pierduți că, rar i-am mai văzut de-atunci curați, limpezi, fără lacrimi, zâmbitori și drăgăstoși ? Au dispărut din ei căldura, au devenim mai crunți, mai severi, uneori chiar reci, ca lama ( ideea mea poate ?), chiar și puțin răutăcioși câte-odată, când ceva nu-i era pe plac ! Îmi căutam vreo vină, mă gândeam că poate chiar existența mea uneori o îngreunează, îmi ziceam că, poate dacă nu existam, și-ar fi găsit mai ușor drumul în viață ! Mă retrăgeam în colțul meu, sufeream în tăcere, nu voiam să mă vadă, să-i provoc răni mai adânci și așteptam până când ochii ei umbroși ar fi scânteiat iarăși de căldură sufletească ! Copil fiind, mai făceam câte-o boroboață… o plăteam însă cu vârf și îndesat, de parcă, odată cu pierderea tatei, mi s-a prăpădit și copilăria și dreptul de-a mă bucura din plin, așa, ca alți copii, pe care-i vedeam veseli să țopăie cu părinții de mână, fără griji și frică ! Chiar dacă mă bucuram de ceva, mă prindea imediat îngrijorarea, mi-era teamă că mult nu va dura… toată viața m-a urmat frica de clipa următoare… oare ce-mi va aduce ? Ahh, cât îmi doream și eu să fiu ca ei… când ne dădea liber de la școală, cred că eram singurul copil care nu-și arunca geanta-n sus de bucurie, pe mine nu mă aștepta nimic bun… Mi s-au dus anii de-altădată, liberi, frumoși, liniștiți, entuziasmul dând loc grijii… Daa, am devenit COPIL FĂRĂ COPILĂRIE, n-am mai avut parcă drept la ea, așa, dintr-o dată devenisem Cenușăreasa din poveste ! Aah, ce bine că existau basmele, numai citindu-le uitam de toate cele și pluteam în lumea lor nemărginită, unde mă hrăneam cu vise ! Aveam un program strict, împărțită ziua în ore de învățat, învățat… studiu la vioară și… dacă mai rămânea ceva timp, hai la joacă, numai că, terminând cu toate, nici urmă de copii nu mai era pe-afară; mă prindea noaptea și-ntristată mă fura somnul pe scaun ! Atunci simțeam mâinile mamei să mă ducă în brațe la pătucul meu, să mă mângâie ușor, să-mi șoptească cuvinte drăgăstoase plângând încet de remușcări că nu mă lăsase cu copiii ! Pe furiș, mai ieșeam la joacă, când lipsea la serviciu, mă lăsa bunica pe ascuns, cu condiția să revin înainte de-a se întoarce mama, ca nu cumva să ne certe pe-amândouă ! Îmi amintesc cum odată, m-am făcut că dorm, doar ca s-o aud cum îmi șoptește cuvintele acelea drăgăstoase, pline de iubire maternă și blândețe ! Am întrebat-o odată : ”mamă, tu mă iubești cu-adevărat” ? Mi-a zis că, ”sigur că da, doar în fiecare noapte eu te învelesc, te mângâi și-ți șoptesc cuvinte de drag, tot ce fac, o fac pentru tine” ! Am întrebat-o: ”de ce mă mângâi în somn numai ? De ce nu-mi arăți dragostea când sunt trează? Oare nu înțelegi câtă nevoie am de ea, cât vreau să mai te-aud șoptindu-mi dulce, așa ca altădată? Să-mi spui basme făcându-mi teatru cu umbre mâinilor tale pe perete, ca înainte, ca sa adorm ? De ce ? Unde-i vina mea ? Cu ce am greșit “?

Îmi amintesc, odată….n-am să uit….plecând la serviciu, mi-a spus mama să nu uit cu joaca să cumpăr pâine și ceva de la alimentara din colț ! Eu….m-am luat cu copiii, cu jocul și… am uitat… la Pâine, n-am mai găsit, Alimentara… s-a închis, am venit cu mâna goală acasă tremurând de frică la ce voi avea de auzit ! Bunica nu știa ce să gătească și cum să mă acopere…draga de ea, întotdeauna îmi lua apărarea, întotdeauna se băga între noi, mă ascundea după fusta ei ! A venit mama acasă… a clătinat din cap cu dezamăgire, durere în ochii grei de reproș, n-a scos un cuvânt, nu m-a certat, dar mai bine ar fi făcut-o; s-a dus în grădină și izbucnind în plâns, a început să adune în poală ștevie, ceapă, câțiva cartofi, le-a gătit tăcută, a făcut o mămăliguță și-așa….am mâncat în ziua aceea ! Mâncam… și lacrimile îmi curgeau pe obraz, nu cred să mă fi simțit mai rușinată în viață, ca atunci, iresponsabilă ! Abia atunci m-am dezmeticit, am conștientizat pentru prima dată că tata, om de prestigiu, la care toți își scoteau pălăria când trecea pe stradă, stâlpul casei noastre, sprijinul nostru și tot ceea ce însemnase el pentru mine, fiind feblețea lui… a dispărut… a murit… și-odată cu el și copilăria mea… Deodată… nimeni nu ne mai cunoștea, prieteni de familie până atunci, ce ne veneau la mesele întinse cu bunătăți preparate și ornate de mâinile harnice ale mamei și bunicii, deodată, au încetat să ne mai vină, ne evitau cu tact, ba chiar ne-au întors spatele… am constatat atunci că, suntem mai nimic, în voia soartei și că trebuia să ne întărim sufletul și să mergem cu pașii noștri, mai departe, mai departe… Am învățat de-atunci să apreciez mai mult munca mamei, a bunicii, să fiu cât puteam de bună, liniștită, ascultătoare, să învăț cât mai bine, să nu-i ies din cuvânt, un mic robot aș zice, plin însă de suflet, afectiv, retras acasă, dar năzbâtios in afara ei, de parcă voiam să-mi umplu sufletul cu tot ce-mi putea da bucurie; nimeni însă nu cunoștea ce-i în sinea mea cu-adevărat, nimeni nu cunoștea, că teama iși făcuse culcuș pentru totdeauna, teamă de tot și de toate, teamă de neprevăzut, TEAMA care mă însoțește până și azi în subconștientul meu ! Așa, îmi așteptam cuminte porția de iubire, care uneori mă sugruma, alteori îmi lipsea, când mama nu era în toane bune; nu aveam pretenții, nu ceream nimic, cum făceau alți copii, știam că-mi va dărui singură cum, cât și când va putea !

Odată, mergând la plimbare cu mama și bunica, am zărit o femeie din Rusia venită, ce ținea în mâini o păpușă mare, cât jumătate din mine, cu o rochie minunată, albă ca neaua, cu părul auriu, lung și des, împletit în codițe groase, care zicea ”mama” când o întorceai, Nina o chema, după cum scria pe etichetă ! Am rămas cu gura căscată, cu jind să o privesc, să mă satur cu imaginea… M-a zărit mama atunci și mi-a zis: ”hai, du-te și întreab-o, cât vinde păpușa asta” ! Am alergat ca visul, dar întrebând-o mi s-a destrămat de-ndată, n-aveam curajul să-i spun mamei… costa 250 de lei, adică jumătate din salariul ei ! I-am zis: ” lasă-o mămico, nu-i pentru mine, e și mare, nu-i nimic, am păpușa de la tăticu, mă joc eu cu ea, nu contează” (o păstrez și azi, după zeci de ani ), străduindu-mă să par veselă și nepăsătoare, nevrând s-o întristez cu ceva, ce altădată, nu s-ar fi pus poate problema. Ajunse acasă, mama ne-a spus că ar avea o treabă și va lipsi puțin ! Am rămas cu gândul la Nina, spunându-i bunicii, cât de superbă era, cum i-aș fi pieptănat părul lung până la brâu, să-i fac codițe și… dintr-o data… ce să văd ? Minune… iat-o pe Nina în brațele mamei, am rămas stupefiată, nu știam dacă trebuia să râd, să plâng, să sar într-un picior, mă gândeam la marea bucurie, de-a arăta-o copiilor din curte și-n același timp, la banii aceia dați, că poate-i vor lipsi mamei ! Mi-am luat păpușa în brațe și-am adormit cu ea pe pernă visând frumos, dar și aievea, nu exista plimbare să fac fără s-o iau cu mine pe Nina, mândră, nevoie mare, când lumea întorcea capul s-o vadă…

După vreo doi ani de la decesul tatei, am simțit un pic de sărbătoare în sfârșit în casă, când reușisem s-o fac pe mama să renunțe la doliu (off, cât de mult îmi înnegrise inima doliul acela ) și când, după atâta timp, a început să ne intre o rază de lumină în casă, printre perdelele grele de velur, trase și oglinzile acoperite ! În sfârșit… viață în casă, ascultând radioul, vizionând emisiunile la televizor, până atunci stinse, ferestrele larg deschise, flori proaspete în vaze ! Macii, fiind printre florile preferate ale mamei, aveam grijă să nu-i lipsească, cumpărându-i de la o vecină din gradină, cu mărunții mei din buzunar ! Ce bucurie, au început să ne intre mai des oaspeți în casă, rudele, prietene de-ale mamei, la câte-o cafea, un dulce, sporovăieli, voci, râsete… Doamne, câtă nevoie aveam s-o aud din nou să râdă ! În sfârșit, vor înceta bocetele acelea ale mamei, să mă trezească noaptea și coșmarurile să o chinuiască, vom putea dormi în liniște și pace… Mamă mea, draga de ea, nevoile vieții au făcut-o și cerber și sensibilă și austeră și dulce, dar, încet-încet timpul ne-a vindecat rănile adânci, ne-a alinat, cicatricile au rămas însă, n-am uitat vreodată, ne-au însoțit mereu și pot spune că până și azi mă însoțesc aceleași sentimente, tresalt la acele trăiri ! Am avut și momente de fericire și armonie, dar toate sub umbra grea a furtunii ! Aud parcă și-acum la radio melodia Eternitate, la modă pe atunci sau a lui Tom Jones, Delilah, îi plăceau mamei surprinzând-o pe furiș, acolo unde trebăluia prin casă, s-o fredoneze încetișor… mi-au dat lacrimile de bucurie… am știut că, vom continua să trăim… că nu ne vom pierde prin hățișurile vieții, că vom răzbate la lumină și noi… că ne vom mai putea bucura !

Timpul trecea, eu creșteam și crescând, am început s-o sprijin cât mai mult sufletește, de câte ori cădea psihic, problemele sănătății ei zdruncinate de-atunci, urmărind-o pas cu pas, de fiecare dată plătind un tribut tot mai greu vieții, o secure deasupra capului ei și-al meu ! TEAMA nu m-a părăsit, va continua să-mi bântuie mintea, de frică sa n-o pierd ! Am început s-o cresc eu într-un fel pe ea, asumându-mi o responsabilitate mai mare poate decât puteau umerii mei fragili, încercând întotdeauna s-o fac să zâmbească, să râdă, dorind să fie fericită, să-i dau iubire și sprijin, de care avea atâta nevoie și viața i-a tăgăduit ! Am devenit totul pentru ea, în special după pierderea bunicii… dar, cu un sentiment că-i aparțin numai ei, că nimeni n-are dreptul la mine, că nu mă poate împărți cu nimeni, nici chiar cu familia mea, mai târziu…un fel de, ” sau eu, sau ei “, de teamă ca nu cumva să mă piardă…Și câte n-ar fi încă de spus… Doamne…

Asta a fost povestea mea și-a măicuței mele, care a trăit în văduvie, a muncit o viață, s-a chinuit o viață și, a plecat din viața asta, din păcate, necunoscând ce-i aceea FERICIRE, necazurile, bolile ținându-se-n lanț după ea, până când, neștiind unde s-o găsească, necrezând c-ar mai putea-o gusta, când i-am pus-o eu în palme… a refuzat s-o țină, deși am făcut tot ce omenește-i posibil, dăruindu-i o familie frumoasă, în care să trăiască așa cum se cuvine, alături de cei dragi, dar… VIAȚA tot dură a fost cu ea, durerea prea o învățase să câștige singură totul sau să-l piardă, nu conta, cu o mândrie de vultur, crezând că, ce nu face ea, nu-i poate face nimeni și, că “daruri” nu primește sau, n-are drept la ele ! La urmă… a trădat-o VIAȚA, părăsind-o, sortită la fel ca vulturii, să moară singuri, la înălțime… în zborul lor !

MAMA, în final, ființă neprețuită, a fost un cal sălbatic, singuratic, străbătând stepele Vieții, in care a intrat clandestin, a colindat, s-a încurcat prin mărăcinii ei, plătind o carmă nemeritată; un vulture singuratec, un munte fălos, plin de tărie și dârzenie, ce nu credeam că va muri vreodată, nu așa cum a murit, dar, se pare că și munții se sfărâmă… Eu… am ajuns OM, așa cum a vrut ea, cum ar fi vrut tata ! Cât de fericită a fost…. ? Nu știu și n-am aflat, dacă a fost vreodată, poate că niciodată cu adevărat ! Poate pentru ea, personal… niciodată cu adevărat ! A fost dintre oamenii aceia la care spui:” dă-i Doamne acolo unde este, ( de este undeva), ceea ce nu i-a fost dat aici pe pământ ” !
Domnul să vă aibă în paza lui, pe voi trei, oamenii mei dragi !

 —————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

8 mai, 2018

*Foto: Autoarea, la 12 ani alături de ființe dragi…