Rexlibris Media Group: Lansare de carte – Dan Teodorescu – Eseuri cu balonul oval

Spectacol de zile mari cu ocazia lansării cărţii „Eseuri cu balonul oval”, de jurnalistul Dan Teodorescu

În seara zilei de vineri, 20 aprilie 2018, pe durata a patru ore, Salonul Moldova din incinta Hotelului Moldova din Iaşi a găzduit spectacolul de lansare a cărţii „Eseuri cu balonul oval”, de jurnalistul Dan Teodorescu. Binecunoscutul om de presă din străvechea capitală culturală a Moldovei a organizat un eveniment artistic de zile mari, în parteneriat cu Asociaţia Literară “Păstorel” Iaşi (ALPI), publicaţia “Sport Fan Club”, Liga Scriitorilor Români – Filiala Iaşi-Moldova, Cenaclul “George Topârceanu” şi conducerea Hotelului Moldova Iaşi.

Cartea pusă în dezbatere publică numără 608 pagini şi în ea este tratată evoluţia rugbyului ieşean şi românesc de-a lungul timpului, cu cele mai importante evenimente sportive care au avut loc pe stadionul “Emil Alexandrescu” din Dealul Copoului, pe stadionul Nena-Constructorul, stadionul Agronomia-Sandu Ville-Gorun, pe TEPRO sau Tineretului.

Există şi o bogată galerie foto pe teme rugbystice, dar şi un capitol pe teme culturale, cu evenimentele la care a participat în acest an autorul cărţii, jurnalistul Dan Teodorescu, care este şi membru UZPR şi APSR, membru senior în ALPI şi vicepreşedintele Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iaşi-Moldova, cu publicaţii multiple pe teme sportive şi de cultură în mass-media din România şi străinătate.

Pentru început, după ce Dan Teodorescu a mulţumit celor peste 80 de oameni prezenţi la evenimentul de la Hotelul Moldova, s-a ţinut un moment de reculegere în memoria celor care au trudit în rugby-ul ieşean de-a lungul timpului, cartea fiind dedicată acestora.  Au prezentat apoi cartea “Eseuri cu balonul oval” şi activitatea jurnalistului Dan Teodorescu importanţi oameni de cultură şi sport din Iaşi, precum George Marici, Corina Matei-Gherman, Emil Gnatenco, respectiv Clement Nemesniciuc, Ciprian Ursu şi Petru Vieru.

Spectacolul care a urmat şi care a încântat asistenţa cu multe momente artistice de înaltă clasă, a avut următoarele repere: Continue reading „Rexlibris Media Group: Lansare de carte – Dan Teodorescu – Eseuri cu balonul oval”

Viorel Birtu-PÎRĂIANU: Poeme

PAȘI CĂTRE CER

mă adresez nimănui
cu speranța deșartă
de a mă auzi cineva
am înconjurat zidurile lumii
în flăcările sufletului
am mers înainte
m-am trezit în genunchi
pășind apoi în cruce
pe aleile murdare ale anilor scurși
în puritatea cuvintelor nerostite
mă loveam la fiecare pas
de cioburile timpului
rătăcit în singurătăți atemporale
răstignit între paginile goale
obosit de cicatricile universului
căutând Calea
zi de zi
pășesc către cer

 

CUVÂNTUL

așteptam încordat așteptarea
ce azi nu venea
mă întrebam
pierdut în trecut sau poate în alte întrebări
ce așteptam, nu știam
nici azi nu știu
istovit, plecam
pe unde nimeream
mă loveam aleatoriu de gândul căzut
Continue reading „Viorel Birtu-PÎRĂIANU: Poeme”

Victor COBZAC: Mai dă Doamne minte la copii

MAI DĂ DOAMNE MINTE LA COPII

 

Mai dă-le Doamne minte… la copii
Fă-i mai buni… decât… părinții lor,
Pentru că, de când s-au dus de-acasă,
Ei zilnic, c-o secundă, mor de dor.

 

Doamne, dă-le minte să se-ntoarcă,
Cum n-ar bate vântul și n-ar curge ploi,
Iar zăpada… fie… și cât gardul,
Să-i mai prindă-n viață… pe-amândoi.

 

Cât de nemilos și tragic… fuge timpul,
N-are cine… să-l mai ia în mâini,
Mai rapid ca gândul… zboară anii,
Nu-i chiar mult și… sunt și ei… bătrâni

.

Și-atunci… totul… o să se repete,
Căci și-a lor copii… vor ști… să plece
Și vor sta și ei la cer… cu întrebarea:
– În ce lacrimi… dorul… să-și înece ???

————————————-

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

15 aprilie, 2018

Natașa MAZILU-MIRON: Trecut-au anii tinereții

TRECUT-AU ANII TINEREȚII

 

Trecut-au anii tinereții mele,
Bătuți de vânturi aprige și ploi.
Și totuși, dacă mi-ar sta în putere,
Eu aș întoarce roata vieții-înapoi!

 

Cuprinsă sunt mereu de nostalgie.
Să fiu din nou copilă, mult mi-e dor!
-Aș da o fugă în copilărie,
Să urc la bunicuța pe cuptor!

 

Sa mă alinte buna mea maicuță,
Cu delicii-ce de atunci n-am mai gustat.
Un ,,urs” enorm făcut din maliguță
Și pâinea cea cu zahăr presurat.

 

Vreau să mă țin, iarăși de a mamei poală,
Ca sa mă ia cu ea în deal, la câmp.
Să-mi  lege capul cu a ei broboadă
Și să o ajut, la curățat porumb.

 

Mi-i dor și de coliba cea din paie,
Unde ne-adăposteam mereu de ploi.
Acolo îmi puneam, eu la culcare-
Haioasele păpuși din păpușoi.

 

Mi-i dor ca să mă ducă iarăși tata
,,Călare” – pe umerii lui!
Să știți sincer vă spun, în viața asta-
Mai bun ,,transport”  nici nu-i !…

 

Se trece viața mea, cu bune și cu rele,
C-așa îmi este dat, pe acest pământ.
Dar anii cei mai dulci-a copilăriei mele,
Eu, nicidecum-nu pot ca să-i mai uit!

———————–

Natașa MAZILU-MIRON

Chișinău

21 aprilie, 2018

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (5)

Pas în doi (5)

 

îmi picură frunze sărate în livezi

pe umeri  lacrimile tale

din noapte

mă cheamă cucii la bal

să dansez cu femei albastre cu șal

să le susur suspine la urechi

femei cu părul șerpi și ochii verzi

 

ar trebui să învăț să te iubesc

din ce în ce mai puțin

azi mai puțin ca ieri

mâine și mai puțin

iar când vei bate la poarta

sufletului meu

vei fi uitare voi fi ger

 

fierul crucii mușcă adânc din noi

sângele ne luminează risipă peste morți

doi îngeri bețivani ne joacă la cărți

nu eu sunt de vină doar vântul

doar vântul aspru fierbinte din sud

te iubesc, mă auzi?

 

ar trebui să-mi reinventez vocaţia înfloririi

să-mi desfac petalele

cu uimirea dintâi

m-ai sărăcit de iluzii de vise

nu mă mai aștepta lângă prezentul meu verde

când doar posibilul mă vrea regină

şi brațele tale nu mai spun povești de iubire

din mărul primordial nu a mai rămas nimic

poate doar viermele și poetul din mine

veșnic îndrăgostit

——————————————–

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu

Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița

 21 aprilie, 2018

  

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a II-a)

„ Să ne întâlnim pe căile onoarei

   şi fidelităţii faţă de Patria noastră.”

(Contraamiral Horia Măcellariu)

 

   Fiinţa poporului român fiinţează din fiinţa divină a Neamului dac, care are o anumită chemare, o aleasă alegere privind continuitatea puterii sale naţionalist-creştine.

   Nu scopul raţiunii trebuie să conducă Naţia spre tărâmul civilizaţiei, ci sensul spiritualităţii sale creştine care îi conferă demnitatea, onoarea şi autoritatea nemuririi.

   În comuniunea Naţiei noastre dacoromâne cu Dumnezeu, Părintele ei ceresc îi alege călăuze spirituale cu vibraţii religioase puternice, vizionare, răscolitoare prin jertfă, ce se întrupează tezaurului naţionalist-păstrător al destinului naţional în lume.

   „Valoarea reală a unui neam nu se măsoară prin comparaţie cu altele, ci numai în raport cu propria sa chemare, cu propriul său destin: o anumită misiune pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o pe pământ.” (Vasile Posteucă, Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishing, p. 32)

 

   Dreapta credinţă, sentimentul, entuziasmul, suferinţa, dăruirea, dreapta cumpănire, stările metafizice, arderile mistice, dragostea sunt proniatoare frământărilor şi consecinţelor sângeroase provocate de vrăjmaşii străini şi lăuntrici ce nesocotesc legea Creaţiei, în cadrul căreia Naţia dacoromână trebuie să-şi împlinească destinul, îndeplinind harul ei în istorie, dar şi ca armonie în cadrul celorlalte naţiuni.

   Numai o Elită ortodoxă cu o înaltă morală creştină, cu o competenţă superioară profesional, cu o instanţă a autorităţii sale jertfelnice poate redeştepta, poate înarma spiritual, poate apăra, poate aduce biruinţa conştiinţei naţionaliste a poporului românesc în lupta cu invazia iudeo-sionistă, de care ne avertiza pe la 1868, renumitul profesor universitar Desjardines: „Invazia iudeilor în ţara românească a luat proporţii aşa de mari, încât a înspăimântat populaţia acestei ţări, căci se vede invadată de o rasă bizară şi vrăjmaşe, care constitue o naţionalitate străină şi cu totul opusă intereselor ei.”(Arch. 3 p. 411, cf. Toma Petrescu în Ni se pierde Neamul-1940, Institutul de Arte Grafice „Cugetarea”, p. 8 )

   Continuarea Protocoalelor şi-a Directivelor:

Capitolul VII: <<…La orice împotrivire, va trebui să fim în stare să-i facem pe vecini să declare război ţării care ar îndrăzni să ne stea în cale, iar dacă şi aceşti vecini s-ar gândi să se întovărăşească împotriva noastră, va trebui să-i înfrângem pe toţi printr-un război universal, al lumii întregi. Cea mai sigură cale spre izbânda în politică e secretul, tăinuirea acţiunilor: cuvântul diplomatului nu trebuie să se potrivească cu fapta lui. Va trebui să silim guvernele creştine să lucreze după planul nostru larg alcătuit, şi care e deja aproape de ţel.>>

 

   Pregătirea îndelungată privind toate aspectele celor două puteri care trebuiesc îndepărtate, nimicite: Biserica şi Monarhia, munca minuţioasă, obsedantă chiar, voinţa fără scrupule conduce la îndeplinirea cu prisosinţă a planului lor sionist.

   Iudeo-sioniştii conform preceptelor rabinice sunt în mijlocul tuturor frământărilor, în mijlocul tuturor nemulţumirilor, în mijlocul tuturor revoltelor, conflictelor, crizelor, conjuraţiilor, războaielor, dar nu pentru a le aplana, pentru a rezolva divergenţele, pentru a preîntâmpina consecinţele nefaste, ci pentru a le naşte, pentru a le întreţine belicos, beligerant, pentru marile premiere dramatice din care îşi trag mari foloase.    Aşa a fost cazul vecinilor asmuţiţi în contra noastră… Aşa a fost focul răscoalelor ţărăneşti de la 1907, care graţie crizei apărute în final de care s-a profitat pe mai multe planuri: economic şi politic prin acutizarea relaţiilor populaţie rurală-dinastie regală, sau poate chiar o invazie, două…, a fost pusă la cale şi întreţinută de arendaşii alogeni-urâtorii de ţărani.

   Revoluţia (răscoala) este întotdeauna un mijloc sigur, rapid şi prosper pentru afacerile iudeilor. „…Numai ei (iudeii) au putut să recurgă la instigatori socialisto-anarhişti din ţară şi chiar din străinătate (Bulgaria, Austro-Ungaria, Rusia),-care, după cum o recunoasc ei singuri (Bernard Lazare, Les Juifs en Roumanie), sunt în solda lui Israel. Numai ei nutreau o ură neîmpăcată cu proprietarii rurali. Numai ei ar fi dorit să vadă venind aici armata austriacă, care ar fi impus desigur suveranitatea lui Iuda.” (Dr. Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel/ Vicovia, Bacău-2010, p. 105)

                      Directiva nr. 7

 

   „… Trebuie să fim oricând pregătiţi să declarăm război, prin intermediul vecinilor săi, oricărei ţări care ar îndrăzni să ni se opună sau să ne ţină piept. Şi dacă aceşti vecini vor ajunge la o înţelegere cu ţara care e împotriva noastră va trebui să îi distrugem pe toţi printr-un război mondial. Cea mai bună cale de succes în chestiunile politice este secretul absolut. Cuvântul diplomatului nu trebuie să coincidă cu acţiunile sale. Avem datoria de a obliga guvernele creştine să acţioneze în concordanţă cu planul nostru, pe care l-am expus pe larg până acum şi care se apropie de împlinire.”

 

   Capitolul VIII: <<Trebuie să ne însuşim toate armele pe care le-ar putea întrebuinţa duşmanii împotriva noastră. Va trebui să găsim în subtilităţile şi fineţile limbii juridice o îndreptăţire pantru cazul când vom fi siliţi să dăm pedepse care ar putea părea prea îndrăzneţe şi nedrepte, deoarece e nevoie ca acestea să fie exprimate în termeni care să aibă aerul că sunt nişte maxime morale foarte înalte, având totodată şi o înfăţişare legală.>>

 

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a II-a)”

Isabela VASILIU-SCRABA: Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici

Motto:

“Patapievici a plagiat fără ruşine toate seminariile făcute de părintele Scrima…Fieştecare cu talentul lui” (Claude Karnoout, 17 iulie 2012, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/ – comment-37349).

 Un danalexandru23@yahoo.com care semnează “Vicuslusorum” si care pare să fi beneficiat de oarecare burse pentru studierea filosofiei prin Occident observase încă din 2009 lipsa ideilor personale din cartea Ochii Beatricei având la bază o conferinţă (bine remunerată) ţinută de H.R. Patapievici la Microsoft. După opinia sa din 17 iulie 2012, postată drept comentariu la un articol din pagina web „ContraAtac” scris de I. Aranyosi, Patapievici ar avea “statut de vulgarizator” şi nu de “mare om de cultură şi imens filozof” (Vicuslusorum, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

Într-alt comentariu la acelaşi articol scris de I. Aranyosi (ce reia spinoasa problemă a “originalităţii” lui Patapievici) punând faţă în faţă fragmente din cartea Ochii Beatricei cu izvoarele din care fostul director al Institutului Cultural Român şi-a preluat ideile, un alt cititor sesizează cum în articolul lui Aranyosi din 14 iulie 2012 “ni se spune că Horia Roman Patapievici e un impostor, publicând sub numele lui o carte în care nu pune nimic de la sine, ideile originale fiind doar preluate de la alţii” (Pa sipusi, 16 iulie 2012). Drept care, în mod pedagogic, Claude Karnoout concluzionează: “decât bla-bla redigerat de Patapievici mai bine mergem direct la original” , http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

Din articol eu am reţinut cu precădere observaţia privitoare la “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional a câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Pentru că era exact ce remarcasem la rândul meu atunci când am scris în revista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei şcolii “de la Păltiniş”, negată de Noica în cuvântul însoțitor la volumul Epistolar (București, 1987).   Excesiv mediatizată prin wikipedia românească si englezească, himerica școală păltinișană n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera marginalizatului Constantin Noica, pe seama căreia Liiceanu și Pleșu au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau culegerile lor de articole adunate între coperți de cărți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi vampiri: A. Pleşu, în Acolada nr. 3/2011, p.16 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-plesu-ingeri8.htm ).

În cazul lui Gabriel Liiceanu, dorinţa acestuia de a fi mai bine cotat (eventual chiar ca un gânditor original) s-a manifestat încă din tinerețe. Atunci nu s-a sfiit să introducă pagini scrise de Noica în lucrarea sa de doctorat (rapid publicată datorită poziției înalte a stalinistului Ion Ianoși, cu liceul său pe puncte „instruit” de sovietici). Eseul lui Noica era de 32 de pagini (vezi Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu). Ele au format un întreg capitol despre hermeneutica “întoarcerii, revenirii” la care editorul Liiceanu a renunţat, nereușind în post-comunism să tempereze repetatele acuzaţii de plagiat care i-au fost aduse nu numai de foştii săi colegi de la Institutul de filozofie (vezi Modelul cultural Noica, vol. I-II, Prefaţă Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia pentru Ştiinţa şi Artă, 2009). In comunism, fiindcă la putere a fost (ca și după 1990) tabăra brucanienilor, s-a putut ușor impiedica prin decizie „de foarte sus” publicarea (în „Săptămâna” lui E. Barbu) a Raportului de plagiat alcătuit de comisia formată din Radu Pantazi, Alexandru Tănase și Nicolae Mariș, însărcinată cu elucidarea spinoasei probleme a originalității de gândire din doctoratul lui G. Liiceanu. Ba mai mult: fostul deținut politic Constantin Noica a fost solicitat cu insistență (de forurile superioare) să dea o declarație prin care să spună că-i este indiferent dacă este citat sau nu. Oricine e liber să se trateze din ideile sale fără să-i treacă numele când i se reproduc ideile din cărțile sale cu greu tipărite în comunism. Filozoful a mai fost silit să declare că nu are nimic împotrivă ca paginile nepublicate sub numele lui să circule publicate sub alt nume, în speță, sub numele vizitatorului său, Gabriel Liiceanu care nici măcar la blibliografie nu a trecut numele filozofului de la Păltiniș. După 1990, la retipărirea lucrării de doctorat fără paginile scrise de Noica, vizitatorul a perpetuat minciuna „autorlâcului” notând că respectivul capitol de 32 pagini și- ar avea un loc mai potrivit într-un alt volum cu eseistica sa personală.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici”

Vavila POPOVICI: Tallis Scholars

„Cu muzică iubirea se hrănește; Cântați-mi așa dar!” – Shakespeare

 

     Miercuri 11 aprilie, pe înserat, am plecat cu mașina, alergând printr-un spațiu cu decorul verde al copacilor sfios înfrunziți, cu soarele strălucitor și mare ce apunea glorios undeva pe partea stângă a drumului, sărind ca o minge, când într-o parte, când în alta a șoselei șerpuitoare. Câteva păsări somnolente zburau lin spre culcușurile, probabil nou zămislite. Ne grăbeam să ajungem la orele opt ale serii la Biserica Universității Duke (Duke University Chapel) din Durham, statul Carolina de Nord, unde urma să audiem un grup vocal. În drumul urcător spre Capelă meditam la importanța muzicii în viața noastră, ea fiind legată de universul nostru interior, atitudinea față de muzică fiind, în general, un indiciu al profilului moral al omului.

   Despre această Capelă am mai scris cu ocazia altor concerte ascultate. Poziționată în inima campusului vestic al universității, a fost construită între anii 1930 și 1935. Impresionanta Capelă măsoară 89 metri lungime, 19 metri lățime și 22 metri înălțime, plus înălțimea turnului – 30 centimetri). Este un exemplu de arhitectură neo-gotică în stil englezesc, arhitectură caracterizată de arcuri mari, bolți nervurate și contraforturi care permit crearea unor spații mari și deschise, nefiind întrerupte de coloane pentru susținere. Este construită din piatră vulcanică, cunoscută ca piatră albastră de Hillsborough, cu 17 nuanțe de la ruginiu la gri. Ferestrele bisericii, 77 la număr, au frumoase vitralii, cu scene biblice și cu aproape 900 figuri din Biblie. Băncile din interiorul bisericii asigură locuri pentru 1600 persoane. În 1976 a fost instalată prima orgă, și cea de a doua de dimensiuni mai mici, în 1996. Aici se țin slujbele liturgice în fiecare duminică, la care participă și corul universității.

   Intrăm, ni se înmânează programul concertului vocal intitulat „Tallis Scholars”.

   Reamintim Renașterea, perioada din istoria Europei cuprinsă în linii mari între sec. XIV-XVI, perioadă care a adus o răsturnare a concepțiilor culturale existente până atunci. În sec. XV a fost creată prima școală neerlandeză (olandeză) care a avut principii clare de compoziție: genurile liturgice (mise, motete) care au coexistat cu genurile laice (chanson). Genul preferat de compoziție era motetul care a devenit treptat un gen vocal-instrumental, și misa influențată de cântecul popular, cu scriitură polifonică; chanson-ul constituia un alt gen practicat, în care exista supremația vocii superioare, cuprindea o melodie liberă pe 2-3 voci, tematică literară, lirică, satirică sau dramatică. Datorită compozitorului francez al Renașterii – Josquin des Prés – muzica instrumentală s-a impus prin conexiunea cu cea a vocilor.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Tallis Scholars”

Vasilica GRIGORAȘ: Recuperându-mi copilăria

Recuperându-mi copilăria

 

Îmi doresc
să mă răcoresc
într-un râu
care şerpuieşte
printre plopi înalţi
pâlcuri stufoase
şi graţioase de răchită,
să alerg
cu părul zulufat
purtată de iureşului vântului,
să mă rostogolesc
în iarbă
printre petale
de flori dezghiocate,
să îmbrăţişez
trunchiurile copacilor
pline de inelele timpului
care-mi pot vorbi sincer
despre trecerea anilor,
să simt căldura
din rărunchii lor noduroşi,
liniştea lor
să-mi învăluie trupul
în şuvoaie de lumină,
să inspir
adânc aerul
presărat cu polen
şi să-mi pun vălul
misterului din
glasurile păsărelelor.

Redescoperind
copilul din mine
mă simt răzbită
de înalta şi continua
catapeteasmă a cerului
de armonia şi vibraţia
verde şi adâncă a pământului.

(Din vol. “O corabie la timp potrivit”, Iaşi, PIM, 2018)

———————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

20 februarie, 2018

Ruth OREN: 14 mai 1948 – O fotografie grăitoare

Fiecare fotografie are o poveste. O fotografie valorează cât 1.000 de cuvinte, aşa cum voi consemna aici. Fotografia, acest mediu creeat din lumină emanată de obiecte adevărate, ne fascinează, prin asemănarea cu realul, cu viaţa. Dar, pentru a reuşi să creezi o imagine grăitoare, că aceasta pe care o reproducem, trebuie să stăpâneşti meşteşugul, să fii prezent în momentul decisiv.

În această fotografie, ne aflăm vineri după amiază, 5 yiar, 14 mai 1948, în faţa Casei Dizengoff de pe bulevardul Rothchild din Tel Aviv, pe atunci Muzeul de Artă al oraşului. După multe zbuciumi, “Bătrânul”, David Ben Gurion se pregătea în acea după amiază, repede, repede, înainte de intrarea Shabatului, să declare că pe pământul poporului evreu, pământul numit Eretz Israel, se naşte Statul Israel. Cu o zi înainte, au fost trimise telegrame secrete, unor personalităţi de seamă din conducerea ţării, şi, de asemenea, unor fotografi. Erau invitaţi să participe la această Ceremonie.

Vestea despre un astfel de eveniment nu a fost păstrată în secret prea multă vreme. Entuziasmul creştea… Invitaţii au găsit taxiuri, au venit la timp, au onorat Ceremonia. Dar, au mai venit mulţi şi neinvitaţi, să fie prezenţi în preajma clădirii cu pricina. Desigur, printre aceştia erau şi mulţi fotografi de presă, prezenţi la Tel Aviv în acele zile tumultoase, pentru a raporta ziarelor, din ţară şi din toată lumea, ce se întâmplă. Printre  invitaţii oficiali să imortalizeze acel moment istoric, se afla şi Rudi Shimon Weissenstein. Mai erau prezenţi Sasha Alexander, Zoltan Kluger, Robert Capa şi alţii…

Rudi Shimon Weissenstein, născut în Cehia în 1910, un talentat fotograf, a emigrat în 1936, spre Eretz Israel. Avea la baza studii de fotografie la Academia de Arte Grafice din Viena. Ca şi alţi fotografi, care au emigrat în acei ani din Germania şi Europa Centrală, Rudi Shimon Weissenstein s-a aşezat la Tel Aviv. În primii ani în ţară a lucrat pentru Instituţiile Naţionale: Keren Kayemet le’Israel şi Keren Hayesod. A preferat, apoi, să lucreze independent. În 1940 a deschis un studio particular de fotografie, „Tzalmania Pri-Or”, pe strada Allenby 30, nu departe de mare, în fata Teatrului-Cinema-Opera Mugrabi, pe atunci „buricul„ Tel Avivului. De-a lungul anilor, a fotografiat în Israel momente din viaţa ţării, portrete remarcabile ale politicienilor şi ale personalităţilor cunoscute, din multe domenii de activitate. De asemenea, a surprins în imagini peisaje din sud şi din nord, creaţii de arhitectură din Tel Aviv şi, din toată ţara, realizând zeci de mii de imagini. S-a stins din viaţă în 1992.

Rudi Shimon Weissenstein a înregistrat cu aparatul său fotografic “tot ce era interesant şi avea valoare istorică,” aşa cum a afirmat soţia sa, Miriam, într-un interviu pe care mi l-a acordat în 1998, când eu pregăteam o lucrare despre istoria fotografiei în Israel. Se sărbătoreau atunci 50 de ani de la declaraţia Statului. Miriam Weissenstein, o frumoasă şi sprintenă dansatoare, care i-a fost o permanentă colaboratoare, întreţinea şi conducea vasta arhiva de imagini valoroase, pe care a lăsat-o Rudi. Continue reading „Ruth OREN: 14 mai 1948 – O fotografie grăitoare”