MUGURI DE LUMINĂ
pași impreciși
demarcă sensuri
printre precise nonsensuri
la geamul vieții bat gânduri
bat și bat, nu tac
clipe curg, multe se scurg și nu ajung
să umple lacrima uscată a ultimului amurg
am agățat sufletul de ciotul vieții
într-o însingurată noapte
încremenit într-un zbor etern
mă izbeam de alte clipe
triste, rătăcite
căderi mângâiate de tăceri
de ieri, nicăieri
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Versuri”
Anual comemorăm ziua tragediei de la Cernobyl. Anul acesta se împlinesc 32 de ani de la catastrofa ce a zguduit întreaga lume. Îi comemorăm pe toți cei ce au căzut jertfă acelei tragedii, cât și pe cei care au participat la lichidarea consecințelor ei.
La CIE Cupca am organizat mai multe expoziții cu ziare, cărți, reviste, fotografii ce conțin materiale despre acel eveniment tragic. Câțiva elevi, membri ai comitetului școlăresc, au recitat câteva versuri despre Cernobyl, publicate în ziarele noastre. Elevii claselor mari au privit un film documentar despre urmările acestei tragedii.
Cu buchețele de flori, luminițe și candeluțe mici elevii din diferite clase au comemorat amintirea tuturor celor ce și-au pierdut viața în vremea, dar și pe urma tragediei nucleare. Am depus flori, am aprins lumânări, am păstrat momente de reculegere lângă cele două morminte aflate alături de capelița înălțată de săteni în memoria victimelor staliniste. În capeliță s-au aprins lumânări și s-au rostit rugăciuni pentru sufletele celor trecuți prea devreme în altă lume.
Activ s-au încadrat în organizarea acestor măsuri comemorative membri comitetului școlăresc și membri cercului de «Tinerii muzeografi» de la CIE Cupca.
——————————-
Eleonora SCHIPOR,
pedagog-organizatoare la CIE Cupca
26 aprilie, 2018
*Nota mea: Un gând pios pentru vărul meu col. Radu Teodorescu plecat mai târziu…Doi dintre frații Teodorescu din Corcești s-au luptat cu flăcările pentru a salva suflete. Radu și Lazăr Teodorescu…Recunoștință veșnică!
M.G.
Visul dragostei
Mă fură parfumul florilor de tei
Şi-l simt cum m-alintă în somn
În vis îmi apar statui măreţe cu zei,
Şi Feţi Frumoşi şi-nfricoşaţii zmei
Şi totul în jur e feeric…
Iar noi umblând printre ei,
Simţim ridicându-se din scoarţa bătrână
În valuri de aburi, mirosul de tei.
Pe aripi de vânt ajunge la mine
Chemarea ta sfântă şi plină de dor
Şi-n văl de mireasă mă-ndrept către tine,
Plutesc prin pădure…păsări ne cântă în cor
Imnul iubirii eterne…Dar visul se stinge. Din nou mă trezesc,
Pun mâna pe buzele-mi aprinse,
Te caut peste tot…şi nu te găsesc!
…………………………………….
Mă-ntorc spre poteca cu tei înfloriţi,
Pe ea merg, alene, perechi de-ndrăgostiţi
Au ochii doar stele şi buze-rubine
Şi iarăşi îmi aduce, aminte de tine…
El
În tolba inimii, ascund
zâmbetul lui.
În caseta anilor adun boabe
de smarald şi imagini.
Apoi, avântându-mă din iarba deasă
a pământului,
Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Poesis”
Cartierul Floreasca, în care m-am născut și am trăit până la 32 de ani, se află în partea de nord-vest a Bucureștiului și a reprezentat o zona interesantă, care nu este doar o realitate geografică, dar și una istorică și psihosocială.
Inițial, actualul teritoriu pe care se află cartierul Floreasca, și pe care îl delimitez că fiind zona cuprinsă între șoseaua Ștefan cel Mare, Calea Dorobanților, strada Barbu Văcărescu și fostul capăt al tramvaiului 5-să zicem linia din afară a lacurilor Floreasca și “Oală”, a fost moșie a familiei Florescu, având aici case de vară și interese de pescuit, albit pânză, ceva agricultură și tăiat lemne. Din trupul moșiei s-au dăruit părți unei Ancuța Herescu, probabil “băneasa” Ancuța și altor descendenți care au dat numele câtorva străzi aflate în zona cea mai veche a cartierului și care zona, până spre anul 2000 a fost zona cea mai prăpădită a cartierului. Acea realitate istorică ținea de veacul al XVIII-lea și prima jumătate a celui al XIX-lea. Acelei vremi îi aparține și zidirea Bisericii Floreasca, cu hramul Sfânta Sofia. Data zidirii nu este cunoscută, dar bisericuța avea o puternică personalitate și fermecătoare eleganta. Bisericuța a stat în stare de paragină și semi-părăsire până spre 1900 când a fost refăcută prin truda familiei Negroponte. În jurul acelei bisericuțe s-au adunat case și s-a alcătuit o prima “mahala” a zonei Floreasca.
Aceea era, să zicem, o mahala tipică. O realitate socio-economică așezată între sat și oraș, o structura românească autentică și ținând de procesul de devenire al orașelor din “vechiul regat”. Era populată de oameni săraci, cei mai mulți lucrători modești în oraș sau lucrând la micile întreprinderi locale, între care mai importante erau grajdurile Negroponte, cu cai de rasă și monta. Ca în orice mahala aici coexistau realități de viață citadină și rurală. Fiecare casă avea un petec de grădina, poate câțiva butuci de vie, doi trei pomi fructiferi, păziți cu strășnicie, câteva găini și nu arareori și un râmător, garduri înalte și de multe ori o băncuță la poartă. La margine această mică mahala se termină în lacul Floreasca, inițial mlăștinos și insalubru, iar în partea dimpotrivă se întindea un câmp mare și vast care se pierdea spre Colentina. Inițial acolo erau anume grădini și câmpuri, mai apoi maidan și paragină. Din loc în loc erau pâlcuri de castani sălbatici care dădeau locului farmec și un soi de nostalgie. Această primă mahala avea viață ei și a fost dominant în zona la începutul veacului XX.
Dinspre Șoseaua Ștefan cel Mare, în continuarea Căii Polone, venea Calea Floreasca reprezentând coloana vertebrală a unor așezări mai recente și mai complexe. Zona se cuprindea între Calea Dorobanților și stradă Barbu Văcărescu având, cum am spus, ca ax median, Calea Floreasca.
În acest spațiu relați vast, s-au ridicat case de mahala, crâșme, mici prăvălii, etc. Aici viețuiau nu numai mahalagii tipici, ci și numeroasa mitocănime. Mitocanii fiind oameni cu rosturi economice dar care au alcătuit un tip uman aparte. Spre deosebire de mahalagii, care sunt persoane superficiale dar fundamental sentimentale și cu izbucniri de generozitate și aderența la “idei”, mitocanii sunt personaje care se caracterizează prin slugărnicie față de cei “mari” și cruzime față de cei “mici”. Cu timpul “mitocănimea” a încetat să mai fie o realitate economică și socială devenind însă un prea des întâlnit “tip” uman.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cartierul Floreasca”
Ca „locuitor” al arhivelor statului și ale diverselor instituții, am constatat, după 1989, o adevărată și mirabilă invazie a unor „cercetători” dornici de informații și acte.
Faptul era, în majoritatea cazurilor, efectul legilor de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul democrat-popular.
În mai puține cazuri, cercetătorii urmăreau obiectivul de a descoperi și publica mărturii despre păstrarea sau afirmarea identității personale/familiale sau comunitare. În acest context au apărut în multe zone ale țării monografii dedicate unor persoane, instituții, localități și evenimente.
Printre scrierile meritorii de această natură se numără studiul monografic alcătuit de prof Mircea Botiș și preot Radu Botiș, Ulmeni-Maramureș, Editura Enesis, Baia Mare, 2011.
Volumul prinde în cele 271 de pagini, însoțite de consistente imagini foto, identitatea orașului Ulmeni din Maramureș. Pe coperta a patra se află o utilă și interesantă prezentare a C.V-ului profesional-științific al autorilor.
Aflăm astfel că prof Mircea Botiș, absolvent al Facultății de istorie-filozofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și al masteratului „Elite politice” la Facultatea de Istorie și Patrimoniu „Nicolae Lupu” din Sibiu, este un profesionist de clasă atestat prin rezultatele elevilor săi la faza națională a olimpiadei de istorie, prin diploma pentru contribuție deosebită obținută la Concursul de eseuri „Gânduri, idei, sentimente despre Holocaust” și ca organizator la Concursul de Iudaism și Istoria Evreilor desfășurat la Sibiu în 2007.
Radu Botiș este un „sacerdot în cuvânt, în slujire și-n inimă”, un „condei” prezent în redacțiile și colaborator al revistelor din țară și străinătate: Starpress, Dor de Dor, Murmur, Agero-Stutgart, RomanianVIP – SUA, Nou Horizont-Spania, Observatorul-Toronto. Strâns legat de activitatea culturală din zona ce constituie tema monografiei, Radu Boțiș este editorul și fondatorul revistelor Glas comun, Slova creștină și al suplimentului Slova copiilor, precum și președintele fondator al Asociației cultural creștine umanitare Ars Vivat al cărui program de activitate și realizări este prezentat și în monografie.
Autorii tratează cu competență și dăruire – pentru că sunt locuitori ai zonei- identitatea fizico-geografică a localității aparținând spațiului mioritic evocat de Blaga. Spațiul geografic al orașului Ulmeni este prezentat în principalele lui caracteristici și componente: perimetrul, suprafața, relieful, punctele reprezentative, solul, clima, altitudinea, hidrografia, fenomenele atmosferice, resursele biogeografice (păduri, faună cinegetică și piscicolă), demografia, căreia i se consacră un capitol separat.
Identitatea demografică, spun autorii, poartă amprenta istoriei așezării și a spațiului fizico – geografic al zonei. Orașul Ulmeni este o așezare ale cărei rădăcini se află în vechea Dacie și în Dacia romană, când era cunoscută sub numele Bodava. Atestată documentar din 1405, când purta numele Silimeghiu (Sylelmed), metamorfozat în diferite variante, localitatea a luat numele Ulmeni din 1926.
În evul mediu, localitatea s-a aflat în proprietatea voievozilor Balc și Dragoș și a urmașilor acestora. Din punct de vedere politic, așezarea s-a aflat în zona de interferență dintre Principatul autonom al Transilvaniei și regatul Ungariei, trecând apoi sub dominația Imperiului Habsburgic, devenit din 1867 Imperiul Austro-Ungar, destrămat în 1918, prin lupta pentru independență a națiunilor componente. La 1 decembrie 1918, românii din Transilvania, inclusiv locuitorii comunei Ulmeni, au decis unirea la România. Dictatul de la Viena-1940, a impus României cedarea către Ungaria a părții de nord-est a Transilvaniei. Zona Ulmeniului a intrat temporar în stăpânirea Ungariei, dar din toamna anului 1944, a revenit la România. Interesați în prezentarea Ulmeniului, fără a-l izola de satele din jur, autorii adaugă referințe legate și de identitatea acestora.
Autorii prezintă evoluția demografică a localității Ulmeni sub aspect numeric, al structurii de vârstă, sex, etnic, social, onomastic, de stare civilă și militară. Prezentată cronologic, evoluția demografică atestă existența continuă a unei majorități etnice românești. În structura religioasă a populației se subliniază că majoritatea o constituie aderenții bisericii unite Romei.
Continue reading „Prof.Traian D. Lazăr: Identitate”
CONSTITUȚIA DIN 1866 (II)
Constituţia din 1866, în ciuda limitărilor, reprezenta un succes evident pentru adepţii modernizării rapide a României, un mare pas înainte pe linia înnoirii şi propăşirii ei. Prin proclamarea principiilor sistemului constituţional, prin evidenţierea principiului separaţiei puterilor, al responsabilităţii ministeriale, prin enunţarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, tânărul stat român se alinia ţărilor înaintate ale vremii. Unele stipulaţii reflectau procese în devenire, grăbind ritmul evoluţiei, ea n-a fost elaborată pentru o etapă anume, ci anticipa împliniri fundamentale, prin afirmarea suveranităţii naţionale şi ignorarea suzeranităţii otomane, devenea statutul fundamental al unei ţări libere.
Astfel, primul titlu al Constituţiei afirma dreptul noului stat de a purta denumirea conferită de locuitorii acestuia şi, prin respingerea oricărei intenţii separatiste, se enunţa principiul unităţii naţionale. În cel dintâi articol se menţiona: ,,Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România. Teritoriul statului era considerat ,,inalienabil” şi se specifica (art. 23): ,,nicio trupă străină nu va putea fi admisă în serviciul statului, nici ocupa teritoriul României, nici trece prin el, decât în puterea unei anumite legi”.
Al doilea titlu, ,,Despre drepturile românilor”, ce cuprindea 26 articole, era aşezat în fruntea Constituţiei, iar conţinutul lui reflecta concepţiile radicalilor. Aceste drepturi fundamentale erau: libertatea individuală, a conştiinţei, a instrucţiei, a presei (era interzisă reînfiinţarea cenzurii sau perceperea de cauţiuni de la ziarişti), de întrunire şi asociere, egalitatea înaintea legilor, a impozitelor şi a sarcinilor publice, admisibilitatea în funcţiile publice, civile şi militare, dreptul de petiţionare, secretul corespondenţei, inviolabilitatea proprietăţii (exproprierile erau acceptate numai ,,pentru cauză de utilitate publică” şi cu ,,o dreaptă şi prealabilă despăgubire”). Drepturile erau garantate tuturor cetăţenilor ţării; era reafirmată desfiinţarea privilegiilor şi monopolurilor, neadmiterea titlurilor de nobleţe străine, nerecunoaşterea existenţei unei aristocraţii (acceptată cu resemnare de conservatori), ţăranilor li se garanta posesiunea asupra loturilor obţinute prin reformă, iar moşierilor expropriaţi li se garantau despăgubirile cuvenite.
Al treilea titlu al Constituţiei avea în vedere organizarea statului, art. 31 specifica: ,,toate puterile statului emană de la naţiune”. În virtutea principiului separaţiei puterilor, puterea legislativă era exercitată de domn (principe) şi de Reprezentanţa naţională, bicamerală, alcătuită din Camera Deputaţilor şi Senat. Însă se preciza, pentru a asigura echilibrul, că ,,orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare”. Sancţionarea oricărei legi era precedată (condiţionată) de discutarea şi votarea ei de majoritate, deopotrivă, de către Camera Deputaţilor şi Senat. Dreptul de iniţiativă legislativă îl deţineau principele şi cele două Camere. Puterea executivă era acordată principelui, care o exercita prin intermediul miniştrilor (guvernului), după dictonul: regele conduce, dar nu guvernează. Limitele puterii principelui erau stabilite prin articolul 92, care specifica că ,,niciun act al domnului nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru”. Cea de-a treia putere în stat, judecătorească, era exercitată ,,în numele domnului” de către ,,curţi şi tribunale”.
Constituţia din 1866 avea ca element de noutate trecerea de la domnia electivă la cea ereditară, de la domnul pământean la principele străin. Astfel, articolul 82 proclama nominal ca principe ereditar al României pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, el şi urmaşii săi, ,,în linie coborâtoare directă şi legitimă…, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi a coborâtorilor lor”. Articolul 83 lăsa deschisă eventualitatea unei succesiuni a principelui prin fraţii săi şi descendenţii lor. La accederea pe tron, principele trebuia să presteze jurământul de credinţă, prin care se obliga ,,a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului” României. Conform legii fundamentale, principele avea ca atribuţii principale să sancţioneze şi să promulge legile, beneficiind în această privinţă de dreptul de veto, să numească şi să revoce miniştrii, să amnistieze ,,în materie politică” şi să acorde iertare ori micşorare a pedepselor ,,în materii criminale”, în acelaşi timp, se stipula că i se interzicea ,,a interveni prin niciun mod în administrarea justiţiei”, era oprit de a crea o funcţie publică altfel decât în virtutea unei legi, întocmea regulamentele (prin intermediul miniştrilor săi), dar fără ,,să poată vreodată modifica sau suspenda legile”, nici de a ,,scuti” pe cineva de ,,executarea” lor.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (6)”
IRINA LUCIA MIHALCA: În ”LITERELE CĂRȚII TALE”, toate tainele – enigmele, în fondul lor, premise providențiale de explorat se succed și o urmăresc permanent pe poeta Irina Lucia Mihalca, o conduc spre serviciul descifrarii cuvântării lor conotative, atât de bine relevat în versurile: ”În cartea ta era scris numele meu / cu litere numai de noi ştiute.”… Lărgimile și hedonismele senzualității, mai mult organice în fond, sunt prezențe lirice hiperbolizate și intens explorate, apoi relevate estetizat, chiar în starea nativă, în versurile: ” Se simte un aer nerespirat vreodată / – seva pădurii senzuale – ”. Cunoașterea vieții doar prin imagini gândite constant, nu este altceva decât recuzita poetică de bază a Irinei Lucia Mihalca, pe care aceasta înțelege să o expună la vedere și să lucreze cu ea, chiar în acest poem, în versuri diamantine, precum: ”Îmi vindeci ochii / – sărutul delicat pe pleoapele închise -,/ trezindu-i din amorţeală.”. Spre finalul acestui interesant poem se observă cu o pregnanță tensivă, nerăbdarea creatorului liric de a-și contopi creația cu cea a creatorului universal – cu cea a Providenței, spre a contribui, astfel, cu partea sa la armonia universalului leibnizian, o contribuție însemnată și interesant expusă în versurile: ” Respir adânc clipa aceasta,/ inimile noastre, cu fiecare respiraţie / sunt contopite tot mai mult, / până va fi doar una, / într-o armonie completă. ” Este un poem bine structurat și încărcat de un existențialism adânc spiritualizat, care reușeste în bună măsură să incite gândirea și îl poate transcende facil pe cititor din temporalitatea cotidianului, în esența sa, materială, în cea a logosului metafizic, pe un domeniu al universalității gnomice, predilect și dominant în arealul creator al acestei poete cu numeroase profunzimi savante în abordărie sale poetice! Felicitări!
––––
Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae
Sibiu
***
Literele cărţii tale
În cartea ta era scris numele meu
cu litere numai de noi ştiute.
Ai rămas, undeva suspendat,
într-o lume străină de tine,
nu eşti cel de aici,
acea lumină trandafirie, iubirea,
plutind ameţitor spre mine.
Dacă nu ai forţă s-o descoperi,
împărtăşind-o,
rămâi în spate, rece şi-ntunecat,
în realităţi neînţelese.
Un teatru cu actorii ce-şi uită rolurile!
Mergi cu ochii-nchişi,
uiţi că ai ochi,
ştiai că undeva există o altă viaţă,
popas între veniri şi plecări,
Continue reading „Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae: Irina Lucia Mihalca în ”LITERELE CĂRȚII TALE””
SĂRUTUL
Ascult cum fremătă copacii
Sub verde crud, ameţitor,
Vag, cerul se încrunt-a ploaie,
Noi doi ne sărutăm pe-un nor.
Privesc cum freamătă copacii,
Ramuri se arcuiesc sublim,
Sărutul nostru-i fără margini,
Nu este timp să ne oprim.
Lin, transcendând furtuni sau soare,
Din viitor înspre trecut,
Vibrând, cu bucuria vieţii,
Voi continua să te sărut.
Stejarii împletesc lumină,
Unindu-şi ramuri verzi spre cer,
Sărutul lor de clorofilă ?
Nu seamănă!… E efemer…
Plouă dual peste pădure…
E-al cerului sărut plăpând,
Sfinţind în amalgamul vieţii,
Iubire, oameni, ram, pământ.
––––––––––
Mugurel PUȘCAȘ
Reghin
21 aprilie, 2018
Imagine – ,,Sărutul” de C. Brâncuși
cireşi în floare –
mama cărând stelele
cu cobiliţa
Comentariu Corneliu Traian Atanasiu: Valoarea unui haiku este cu atît mai mare cu cît reușește să te transporte simultan și într-o anume situație reală, și într-o atmosferă spirituală. E primăvară și toate treburile se accelerează. Mama se scoală înainte să se lumineze și în timp ce aduce apă de la fîntînă, în gălețile de pe cobiliță se oglindesc încă stelele. Zorul împrimăvărării face ca mama să devină un factor care pare să intervină și în mai rapidă creștere a zilei. Aducînd apa de la fîntînă ea evacuează și stelele nopții adormite încă pe cer.
Nu am lăudat acest poem pentru că are kigo (și are), nu l-am denigrat pentru că e vorba în el despre o mamă. Îl laud pentru că îmi place și înțeleg să scot în evidență pentru ce îl prețuiesc ca să sensibilizez și pe alții la ceea ce mi se pare valoros în el. Mama este din păcate un clișeu, dar autorul îl folosește fără să cedeze unor poncife facile, unor dulcegării lacrimogene. Știe să nu cadă în capacana lor și face din ea un fel de atlet cosmic care, cu hărnicia unei mame veritabile, vrea să învîrtă mai repede roata ruginită care mărește cu prea mare încetineală ziua. Ziua care acum este prea scurtă pentru cîte are de făcut. Imaginea stelelor oglindite în gălețile duse de mamă pe cobiliță este fabuloasă dacă acceptăm paradoxul: ea vrea să scurteze noaptea, să facă ziuă mai devreme. În dorința ei, apa e un fleac, ea cară stele pentru a scăpa de ele.
Și pentru mine a lăuda poemul spunînd că are kigo mi se pare o bagatelă față de a consemna faptul că are paradox și împletește realul muncii cotidiene cu fabulosul basmului.
A citi un haiku și a te pronunța asupra lui este o chestiune delicată. În primul rînd nu poți proceda expeditiv și rudimentar ca și cum ai avea de tranșat o evaluare urgentă sau un conflict supărător. Chestiunea e dificilă și ingrată și îți impune să-ți asumi o viziune generoasă și să uzezi de mijloace rafinate.
Cînd a început să mă preocupe haiku-ul, am observat suficiența satisfăcută cu care autorii mai vechi și mai vocali puneau ștampile prin care validau sau invalidau poemele folosind formula răsuflată are/n-are. Fără nicio altă nuanțare, poemele erau declarate haiku pentru că aveau 5-7-5 silabe, kigo, kireji, cîteva valori cu nume (neapărat) japonez și erau repudiate pentru că nu aveau aceste cîteva trăsături. Nimeni nu avea vreo tresărire în a remarca o nuanță a compoziței, a felului în care sînt puse față-n față imaginile și se împletesc aluziile, a magiei prin care realitate banală se torcea în fire spirituale. Nimeni nu accepta că a comenta un poem, lăudîndu-l sau blamîndu-l, înseamnă a avea capacitatea de a sesiza cu sensibilitate și subtilitate resorturile specifice ale acelui poem și nu ale tuturor. Nimeni nu avea răbdarea de a constata că cele mai multe dintre poeme se află undeva între cele care pot fi considerate sau nu haiku și că acolo, în acest interval larg, este locul cel mai prolific și mai valoros al schimbărilor care fac acest poem mai viabil și mai însuflețit.
Mă bucur că autoarea a descris amănunțit circumstanțele intime ale faptelor de la care a plecat în poem. Este clar că ele sînt surprinse în poem, dar omisiunile și stilizarea expresiei fac ca un cititor care nu le cunoaște să poată da totuși poemului un înțeles generos și profund. Acum, știind de faptul că apa era cărată pentru udatul grădinii, mă gîndesc că stelele oglindite în apă erau și ele un adaos ceresc care înlesnea creșterea răsadurilor și le direcționa către înalt.
Comentariu Vasilica Grigoraş: Este o imagine, un tablou din copilărie. Privind prin ochii copilului este ceva feeric, idilic, privind prin ochii adultului, trăitor la țară și nevoit să muncească din noapte în noapte, viața are și aspecte neplăcute.
Când cireșii (caișii, prunii…) înfloreau, o preocupare a țăranului era și îngrijirea grădinii de legume și zarzavaturi – sădit, prășit, udat… Nu aveam fântână lângă casă și mama era nevoită să care apă cu cobilița de la o fântână mai depărtată. Pentru că trebuia să meargă și la muncile câmpului, udatul grădinii se făcea dis-de-dimineață, când pe cer mai erau încă stele, care treptat apuneau și răsărea soarele.
Mama cu cobilița pe umăr trecea pe lângă doi cireși din grădină. Vântul adia ușor, iar florile acestora, de acum începeau a se scutura și cădeau în gălețile pline cu apă. Întrebând-o pe mama unde se duc stelele de pe cer, mi-a spus atât de simplu: ”Iată-le în găleți! Am cules câteva, pe care să le punem la rădăcina roșiilor, ardeilor, vinetelor… ca să crească mari și gustoase, iar voi să le mâncați și să creșteți sănătoși și frumoși”. Mi-aduc foarte bine aminte acea dimineață. Am admirat ”stelele” din găleată minute în șir, luam cu grijă apă și ”stele” cu ulcica de lut și turnam la rădăcina plantelor .
Mult timp, primăvara urmăream mereu acestă imagine a ”stelelor” aduse de mama cu cobilița. Era o splendoare să le privești!!! Dar cu ce efort erau cărate?
Mai târziu am observat că, mergând cu gălețile pline cu apă de la fântână până în grădină și stelele cerului se bălăceau în apa cărată cu cobilița de biata mama, ca multe alte femei de la țară. Domnul să le odihnească în liniște și pace!
Primul vers “cireși în floare” – exprimă frumusețea primăverii, a naturii pline de viață, de culoare, de lumină…
Celelalte două versuri, “mama cărând stelele/ cu cobiliţa” creează, în contrast cu imaginea optimistă, plină de speranță… din primul plan, una tristă, de muncă asiduă, destul de împovărătoare. Dar și țăranii au stelele lor, și în acest poem, acestea dau savoare, satisfacție vieții lucrătorilor pământului.
——————————–
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui
24 aprilie, 2018
(Imagine internet)
ȘI CE MARGINE DE LUME DIMINEAȚA !
( Din ciclul Răspântii)
… dimineața se-nfățișase pleoapei în rochie cernită,
văluri de plumb tiveau poalele cerului,
cu toate astea zorii erau doar un zâmbet
și zâmbetul lor îmi îmbia trezirea,
pașii privirilor mă călcau pe iriși, în tandem cu resturi
de vise, iar sub cortina retinei, se auzeau promiscuitățile
din pineal, vădit interesat de ce-am să scriu azi …
dar azi te scriu doar pe tine !
noaptea-și fugărea umbrele prin Dumbravă,
țipetele lor se spulberau în cenușa lăptoasă ce amenința orizontul,
zările le estompau sub aripi încărcate de ploi,
nu era undă de vânt să le scuture penele …
și totuși,
azi am să te scriu doar pe tine, de mâine !?
ei bine, de mâine-am să te scriu numai pe tine !!
zările și zorii vin și vin, în perechi de câte doi,
să mă-ncurce !
dar eu nu, nu-mi pasă de ei …
și-așa mai am de trăit doar o mie de ani
și-n fiecare am să-ți sec o fântână,
apoi va să-mi mai rămâie doar una și asta e o problemă,
dac-ar vrea careva soarbă ?
nu știu de ce temi seceta,
sunt izvoare în mine ce ți-ar adăpa și o mie de guri,
de câte o mie de ori !
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Și ce margine de lume dimineața !”