Eugenia DUMITRIU: Constantin T. Ciubotaru – Memorii aproape oblice – pretext pentru o autobiografie

La început de primăvară 2018, distinsul scriitor Constantin T. Ciubotaru a lansat  pe piața literară din România cartea „Memorii aproape oblice”, cu o elogioasă prefaţă semnată de Romeo Ioan Rosiianu. „Creația artistică, departe de a ne depărta de drama epocii noastre, este unul din mijloacele ce ni s-au dat pentru a ne apropia de ea.” Cu har și talent scriitorul a trecut în pagini de carte propria viață, trăirile, amintirile ascunse cu grijă până în ceasul acesta, în ungherele minții și ale inimii. Ce bine îl caracterizează pe scriitorul Constantin T. Ciubotaru,  Sartre în „Cuvintele”, pag 179, (Parcă le-ar fi scris special pentru acest al doilea Caragiale al nostrum):

„- Tu vei scrie, îmi spunea el , iar eu îmi frângeam mâinile.

– Ce am Doamne, de ce m-ai ales?

– Nimic deosebit.

– Atunci, de ce  tocmai pe mine?

– Fără vreun motiv oarecare. 

– Am măcar ușurința condeiului?

– Nicidecum. Crezi că marile opere se nasc din condeie ușoare?

– Doamne fiindă sunt atât de nedăruit, cum aș putea să fac o carte?

– Străduindu-te.

 

Eram ales, însemnat, dar fără talent. Totul va veni după urma îndelungatei mele răbdări, a nenorocirilor  pe care le voi încerca.”

Cartea „Memorii  aproape oblice” este mai mult un pretext pentru o autobiografie amănunțită, pesonajele sunt reale și fiecare dintre ele a jucat un rol în viața autorului alcătuind structural corpul cărții de scriere memorialistică. Scriitorul Constantin T. Ciubotaru este cunoscut cititorilor ca un  autor pragmatic, realist, care nu se pierde în efuziuni lirice sau metaforice, cu o definitorie  trăsătură sarcastico-umoristică,  un stil antrenat și vioi, presărat cu umor și ironie ceea ce-i fac cărțile ușor de citit. Citind cartea „Memorii  aproape oblice” am descoperit un autor cu o prodigioasă memorie care  folosește cuvintele cu mare iscusință, rămând mereu pe calea adevărului, transformă memorialistica în literatură de calitate,  intră în dialog  subtil cu cititorul datorită memoriei sale fiindcă cu exactitate  realitatea.

Parafrazându-l pe  Anais Nin: „De câte ori am refăcut drumul de la început? Unde e începutul? Începutul memoriei sau începutul suferinței”. Conform prefaței la carte  semnată de Romeo Ioan Roșianu, a făcut din artă o revanșă și a scris  povestea Domniei sale de viață, o extraordinară și captivantă carte de memorii, cu harul scriitoricesc cu care divinitatea l-a dăruit. Trebuie să mărturisec că nu am putut lăsa cartea din mână, am citit repede și în clipa în care am terminat-o, am fost tristă din două motive: Primul a fost acela că pe mulți dintre  cei prezentați în cartea de memorii a  acestui autor i-am cunoscut personal, al doilea motiv a fost acela că nu cunoașteam întâmplările relatate pe parcursul cărții și aș fi vrut să citesc la infinit să aflu  ceea ce nu știam. Credem că ne cunoaștem între noi. Dar am constatat că nu e deloc așa. În cartea „Memorii  aproape oblice” semnată de scriitorul Constantin T. Ciubotaru  timpul real al trăirii unor evenimente și cel recompus  prin rememorare curg în același sens, memoriile sunt structurate pe capitole și faptele sunt prezentate în ordine cronologică. Cartea începe cu capitole despre familie și evocarea copilăriei. Primul portret pe care autorul îl face este cel al tatălui și în același stil sunt descriși aproape toți membrii familiei până la  bunici, dar figura mamei domină afectiv și moral copilăria scriitorului, întreaga sa existență și felul său de a înțelege lumea la maturitate.

Acest portret dau cititorului o savoare de neuitat. Mama este cea care îl înscrie pe autor într-o descendență aparte,(Gradul de rudenie cu scriitorul Eusebiu Camilar), care dă impresia că autorul devenind la rândul său moștenitorul unui arbore genealogic special, că va constitui temelia pe care se va forma personalitatea viitorului scriitor, moștenitor al unei fascinante povești de familie. Pentru a stabili direcția dezvoltării personale de mai târziu autorul  stabilește din copilărie importanța cunoașterii rădăcinilor personale, analizând la propriu arborele genealogic pentru că la vremea  copilăriei și a adolescenței a simțit o nevoie imperioasă de a avea relații personale cu membrii familie, de a afla informații cu privire la originile sale. Continue reading „Eugenia DUMITRIU: Constantin T. Ciubotaru – Memorii aproape oblice – pretext pentru o autobiografie”

Irina Lucia MIHALCA: Șoaptele timpului (poeme)

O nouă primăvară

 

În palma tatălui meu
am aşezat

o inimă greu încercată,
trecută prin focul patimilor,
plătind crunt vama tristeţii.

Pulsa rănită, scufundată

în frigul sălbatic al tăcerii,
în adâncul anilor,
crescută cândva în spirale
din prima maree
până la delirul stelei purpurii.
(nu era inima mea)
Privindu-l, l-am rugat

s-o înconjoare cu lumină,

balsam şi alinare.

Cu lacrimi l-am rugat pe tata
să desprindă pădurea de răni
din sângele inimii…

 

O floare s-a deschis Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Șoaptele timpului (poeme)”

Marta Polixenia MATEI&Marin BEȘCUCĂ: Gară pentru doi (3)

GARĂ PENTRU DOI (3)

 

… ziceai bine că m-am întors la scris.
ziceai bine că mă picur, iar picurările aceste sunt formulele mele
de joacă din făptuirea de Poem,
dar ia de te uită cum aștern pe șevalet:
– sunt aici, cu pieptul dezvelit, cu mânecile suflecate,
cu stiloul plin de cerneală, cu gândurile ce mi te colcăie,
doar te scoboară, ia și un vers în palmă,
iar din frigele lui ți-ai da seama cum e când încep să mă sting
– nu te-aş lăsa să te stingi pentru nimic în lume !
dar …
Continue reading „Marta Polixenia MATEI&Marin BEȘCUCĂ: Gară pentru doi (3)”

Vavila POPOVICI: Săptămâna Mare

„Din Eul răstignit de iubirea pentru celălalt, curge viața veșnică.”

M.-A. Costa de Beauregard

 

   În Săptămâna Mare numită și Săptămâna Patimilor lui Hristos se fac slujbe bisericești pentru pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ, înainte de răstignirea și învierea Lui: arestarea, judecata și suferința lui Iisus, terminându-se cu executarea Mântuitorului prin răstignire.  Întreaga săptămână este o zi de adâncă tristețe.

   Ceremonia liturgică din Sfânta și Marea Vineri reproduce patimile, moartea și îngroparea Mântuitorului, într-un chip impresionant și cu o puternică trăire asupra sufletelor credincioșilor. Retrăim jertfa Mântuitorului pe cruce. Se oficiază ceasurile liturgice împărătești, urmată de vecernia numită a Sâmbetei celei mari, în care, la cântarea slavei: „Pre Tine Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”, se scoate Sfântul Epitaf în mijlocul bisericii și se așază pe o masă, în fata Sfintei Cruci.

   Primele flori ale primăverii împodobesc Sfântul Epitaf, iar genunchii noștri se pleacă înaintea celui ce este simbolic prezent cu trupul mort printre noi. În jurul Sfântului Epitaf se desfășoară cea mai impresionantă dintre slujbele cultului divin public ortodox. În centrul acestei slujbe este Prohodul – lungi cântări bisericești. Este cântat pe o melodie jalnică, căreia nu-i lipsește, în mod discret, nota de optimism a speranței. Cântarea se încheie cu prinderea Mântuitorului și punerea lui în mormânt. Credincioșii simt durere, dragoste și venerare pentru răstignirea și moartea Dumnezeului Răscumpărător, dar și nădejde în învierea Sa.

   Slujba la Vinerea Mare este impresionantă atât prin cântarea Prohodului, cât și prin înconjurarea bisericii, în dangăt de clopot și toacă, în liniștea serii, în lumina lumânărilor și în parfumul primelor flori ale primăverii, aduse de enoriași și puse lângă icoane. Niciodată parcă sufletul creștinului nu se simte mai apropiat și mai solidar cu patimile Mântuitorului.

  Continue reading „Vavila POPOVICI: Săptămâna Mare”

Georgeta RESTEMAN: Anatol Covali și „Vâltorile sufletului” său în „Rogodele”

Nu în fiecare zi ţi-e dat ca Dumnezeu să-şi întoarcă faţa către tine şi să-ţi dăruiască bucuria de a te răsfăţa în leagănul cuvintelor cu cărţi pe care n-ai visat vreodată că o să le poţi ţine în mână, şi, mai ales, să te înfrupţi pe săturate din frumuseţea miezului lor artistic! Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că se pot întâmpla astfel de miracole, chiar dacă trăim într-o lume mizeră şi ignorantă, în care strălucirea aurului şi goana după avuţie au suprimat, în mare parte, grăuntele de frumos din care ar trebui să se hrănească sufletul pentru a putea supravieţui departe de orgolii, prefăcătorie, ură şi minciună. Ce poate fi mai frumos decât să te trezeşti cu poştaşul la uşă, aducându-ţi un colet cu cărţi?! „Aş vrea să vă dăruiesc cărţile mele, dacă acceptaţi şi-mi daţi o adresă” îmi spunea domnul Anatol Covali cu puţin timp în urmă şi n-a pregetat, distinsul poet, să-mi trimită nu mai puţin de 24 de volume de poezie sub semnătura Domniei Sale.

Fiecare volum poartă amprenta artistului şi poetului pe care l-am descoperit, din păcate, doar de curând, cu dedicaţie scrisă cu migală şi artă, în care am găsit şi o explicaţie sumară asupra conţinutului fiecărei cărţi în parte. Când scrii cu atâtă dăruire nu mai puţin de 24 de dedicaţii, fără să semene una cu alta, cu siguranţă, că o faci cu dragul cuvintelor pe umeri, dorind să croieşti, din condei, o direcţie de mers pentru viitorul cititor prin labirintul cuvintelor pe care le-ai plăsmuit cu migală şi dragoste, aşezându-le în sutele de poezii scrise de-a lungul vremii…

Odată dezmeticită, după şocul produs de primirea nepreţuitului cadou purtând încărcătura specială a unei întregi opere de valoare nu numai literară, ci şi spirituală, morală şi istorică, înmagazinând trăiri unice, reale, speranţe şi deznădejdi, agonie şi extaz, iubire şi resemnare, şi câte alte stări care au pus, de-alungul vieţii, stăpânire pe sufletul distinsului şi neobositului creator, am rânduit volumele în ordinea apariţiei şi m-am lăsat purtată pe aripile poeziei în universul interior al domnului Covali. Îmi mărturisea, Domnia Sa, tot într-o scurtă conversaţie atunci când dezbătusem aplecarea noastră spre poezia în „dulcele vers clasic”: „Trăim cu speranţa şi nici eu nu mă las! Am să scriu până în ultima clipă.” Ce poate fi mai concludent pentru a sublinia locul pe care îl ocupă creaţia literară în sufletul şi viaţa poetului?!

În liniştea căsuţei de la poalele Vlădesei am pornit păşind uşor pe cărările mărginite sublim de vers în intimitatea volumului „Vâltorile sufletului” apărut în 2006, la editura Bibliotheca din Târgovişte, „avertizată” de autor prin dedicaţia frumos caligrafiată într-un scris-oglindă de suflet: „Una din primele mele cărţi publicate, Poetei Georgeta Minodora Resteman, cu prietenie”. Mi-am dorit să lecturez, rând pe rând, fiecare carte în ordinea publicării pentru a desluşi parcursul poetic în simbioză cu trăirile autorului de-alungul carierei sale literare, poate şi din cauza faptului că sunt născută sub semnul zodiacal al analizelor minuţioase şi profunde, ordonate, cum ar zice cineva, „ca la carte”.

Primul impact, prima surpriză: un nou gen de poezie în formă fixă, denumită de autor „rogodel”, un reuşit experiment care a pornit de la gazelul clasic, ajustat în propria-i gândire literară, elementul de noutate fiind rimele interioare în versurile în care în gazelul clasic nu rimează. În lămuririle pe care le adduce cititorului de la bun început, poetul explică: „Volumul de faţă, care cuprinde gazeluri de factură românească, adică melodioase ca limba română şi pe care le-am numit ROGODELE (ROGODEL), cuvânt cu etimologie necunoscută (deci poate fi şi dacic) şi care înseamnă «fructe mărunte, poame de tot felul», în limbaj poetic: poezii scurte şi variate, ca temă şi ritm, o nouă formă fixă pe care o propun literaturii române”. În momentul lecturării, nu ştiu de ce am fost tentată să fac o asociere a noului gen liric propus de domnul Covali, ROGODEL-ul, cu un fel de rugăciune a sufletului, melodioasă, cântată, doinită… şi pe măsură ce m-am adâncit în lectura mi-am dat seama că nu am greşit deloc!

Cele 100 de poezii cuprinse în volumul „Vâltorile sufletului” sunt scrise în linia melodică dictată de trăirile autorului şi armonizată în ritmul baterii şi zbaterii unei inimi mari cât întreg universul. „Primăvara poemelor” lui Anatol Covali începe cu o „arie din opera tristeţii” poetului „cântată” pe notele durerii… Consider absolut necesară redarea întregului „aranjament orchestral” al poeziei pentru a vă edifica asupra formei, dar şi asupra mesajului noului gen liric propus de Domnia Sa, Poetul: Continue reading „Georgeta RESTEMAN: Anatol Covali și „Vâltorile sufletului” său în „Rogodele””

Nicu GAVRILOVICI: Glossă poporului meu

Glossă poporului meu

 

Precum eroul vechii pericope,
Strângând dureri și umilințe-n stern
Poporul meu e Lazăr-ul modern
La masa ghiftuitei Europe.

 

Trăind cotidian străvechi sincope,
Să joace, ca și ursul, e constrâns,
Hrănindu-se cu fir’mituri și plâns
Precum eroul vechii pericope.

 

Fiind conduși de-un impotent guvern,
Ne vindem aurul, închidem mine
Apoi muncim ca slugi în țări străine
Strângând dureri și umilințe-n stern.

 

Aceste rânduri sunt blestem etern
Ce îl rostesc, că prea cumplit mă doare
Când înecat în lacrimi și sudoare
Poporul meu e Lazăr-ul modern.

 

Organizații hâde, mizantrope,
UE și NATO ne doresc vasali,
Conduși de politicieni penali
La masa ghiftuitei Europe. Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Glossă poporului meu”

Costache NĂSTASE: Cărți și viață

CĂRȚI ȘI VIAȚĂ

 

Câteva cărți necitite
Mă privesc dojenitor
Pentru zile irosite,
Tot amânând lectura lor.

 

Recunosc, e-adevărat
Că deși-mi place să citesc
Preponderent am preferat
În loc de lectură, să trăiesc,

 

Să simt sub talpa mea pământul,
Să produc singur o idee,
Să savurez ploaia și vântul,
Să mângâi trupul de femeie.

 

Asimilând cât s-a putut
Din înțelepciunea lumi
Am preferat și mi-a plăcut
Să-nfrunt pe viu valul furtunii. Continue reading „Costache NĂSTASE: Cărți și viață”

Vasile COMAN: April

April

Ce ciudat ești april!
Și atât de crud…
Noroc că din pământul
Tău
Se naște liliacul…
Ai ochii verzi
Răscolești amintiri
Ce le combini
Cu ploi
Dorința
Cu veşnicia…
Ești așa de optimist!
Și tânăr…
Hai!
Fluieră și pornește
Petrecerea
Să opresc
Durerea
Din
Inimă…

—————————–
Vasile COMAN

Ploiești

Cristina Maria NIȚĂ: De n-oi mai fi…

DE N-OI MAI FI…

 

De n-oi mai fi pe lume…mâine poate,
Şi mă vor plânge zări întunecate,
Aş vrea să-mi fie stingerea smerită,
Să plec în Veşnicie fericită.

 

Cu toamna să mă duc, ce-şi ia cocorii
Pe aripi de amurg, zburând ca norii,
Când streşini arămii anină struguri
Şi plouă-n suflet cu-amintiri de muguri,

 

Unde sfârşeşte clipa călătoare
Şi unde nici o rană nu mai doare.
Ca-n naştere trecând, veghindu-mi teama,
Aş vrea să mă primească-n brațe mama…

 

În țintirim cu cruci, albit de brume,
Pe una,va mai răsări un nume
Şi-n proaspăta țărână, cine ştie,
O floare…dintr-un vers de poezie.

 

Nimic n-am strâns, comoară mi-e iubirea,
Din anii fragezi iau neprihănirea
Şi crezul scris cu roua dimineții,
Că dincolo de viață-i Taina Vieții.

 

Continue reading „Cristina Maria NIȚĂ: De n-oi mai fi…”

Octavian CONSTANTINESCU: ,,Cartea Apocalipsei” de Adrian Botez (recenzie)

CARTEA APOCALIPSEI

…un cântec de lebădă,  plâns pe-nfundate,

în înserare şi-n singurătate…

 

Adrian Botez scrie măreţ, hieratic, apoteotic, un ultim -după a sa mărturisire – volum de poezie atent selectată, un fel de crez poetic al său, o sinteză a marilor sale teme, Cartea Apocalipsei, un fel de biblie poetică, structurată în patru mari cicluri: Cartea Apocalipsei (50 de poeme),  Cartea Iluziilor şi Puterilor  (35 de poeme), Cartea Neamului (alte 35) şi, în fine, Cartea Poetului (50 de poeme)  – precum şi un capitol final: Epilog(uri). La început, ca o poartă către universul propriu poetic, sau ca un fel de ghid de interpretare, poemul-Prolog (Povestea Duhului) pare să adune în el un fel de cheie a întregului volum. Aici găsim, ca o explicaţie a ceea ce urmează, un fel de istorie, pe scurt, a ultimelor clipe ale omenirii, judecata finală, prezidată de Christ, un zeu al luminii –  judecător drept al elementelor, fie ele Fire ori Materie. E un fel de Cina-Cea-de-Taină  finală, a turmei luminii, unde toată firea, cu bune şi cu rele, va sta la judecata Cuvântului întrupat:

            “…cu Crist vor sta la cină (sub Raze-Flori-Ninsori):

            Turma Luminii – Blând-Harnicul Plăvan

Cum şi Eroi-Iubirea –Străbunii în Văpăi –Martiri

Sfinţiţi de Neam…

…pe treptele de zoaie – în Astre ale Urii –

Şerpi-Scorpii-Râioase Broaşte ori Lemurii

s-or desfăta-n plescăituri-

cu RÂVNA TÂRÂTURII…”

Se poate observa,  cu usurinţă, prezenţa marilor teme poetice ale lui Adrian Botez, neamul, vatra, cetatea, martirii, eroii, sublimul, iubirea dezbărată de contagiunea material, dar şi  derizoriul, mocirla, ura, fapta oarbă, Pământul, Lumea, Universul şi toate acestea stând sub marele semn al divinităţii  umanizate, Dumnezeul întrupat, Christ, Treapta supremă a iubirii universale, ghidul către desăvârşire, cuvântul nepervertit, clar şi curat, ca lacrima răstignitului.

Aşa cum am mai scris, lumea poetică a lui Adrian Botez e un cosmos aparte, o construcţie bazată pe piloni ezoterici, pe magia semnelor şi simbolurilor, tărâm pe care nu te poţi aventura fără o cunoaştere temeinică a Semnelor, căci toată opera sa poetică sta sub pecetea magică a SEMNELOR, care sunt ca nişte seminţe aruncate în ogorul lumii, ca să nască şi să rodească Frumosul Adevărat, neatins de pecinginea materialităţii, un fel de rai luminat şi binecuvântat, în care doar cei chemaţi…dacă se înţelege ce vreau să exprim.

În primul capitol, avem de-a face cu apocalipsa totală, o de-structurare a universului, atât a părţii sale omeneşti, casnic-cunoscute, familiare, dar şi dezastrul marilor structuri cosmice.  Totul răsună de marele zgomot al ruinei totale: Continue reading „Octavian CONSTANTINESCU: ,,Cartea Apocalipsei” de Adrian Botez (recenzie)”