Alexandru NEMOIANU: Duhul Almăjului

Sunt numeroase manifestările care au drept scop promovarea tradiţiilor şi valorilor din Valea Almăjului, din Ţara Almăjului.
Unele dintre aceste manifestări au caracter memorialistic, comemorativ, dar altele, cum sunt “nigeiile”, “jocurile”, sărbătorile religioase, sunt acţiuni vii şi manifestări ale unei tradiţii care, la rândul, ei este vie şi pururea creatoare.
Toate aceste manifestări, la un loc cu însuşi comportamentul oamenilor, cu felul lor, fără egal, de “a fi”, alcătuiesc Almăjul viu. În acest întreg viu se arată un “loc” şi Duhul sau, raţiunea care îl face să fie într-un anume fel şi nu altul, raţiunea care l-a ţinut în existenţa, îl ţine în existenţa şi care este şi făgăduinţă viitorului său. În acelaşi timp este evident că întregul Almăj trece printr-o prorfunda criză demografică şi economică. Este rezultatul a şase decenii de stalinism, de agricultură « colectivizată », de distrugere sistematică a tradiţiilor economice, spirituale, culturale, de distrugere a ierarhiei valorilor sociale şi de promovare a gunoiului social, a celor mai josnice elemente cu putinţă şi îmi este de ajuns să îl pomenesc aici pe derbedeul Ilie Tola din Borlovenii Vechi drept exemplu negativ. După această perioada care a devastat trei generaţii de ţărani a urmat instalarea regimului actual politic din România , »regimul neamului prost ». Având în fruntea judeţului un om cu numele Frunzăverde cum ar fi fost posibil un progres sau măcar redresarea minimală ? Prin simplul fapt că se numeşte Frunzăverde o persoană nu ar trebui admisă în viaţă publică. Este suspect prin nume. Depopularea a fost unul dintre efectele acestor dezastre cumulate. Dar mă întreb, era mai bună migrarea spre şcoli profesionale aproximative, celei în Germania, Austria, Italia sau Spania ? După părerea mea categoric nu. Cei plecaţi în « apus » , măcar în parte, vor veni înapoi şi vor produce progres economic. În acelaşi timp este credinţă mea fermă că « duhul Almăjului », nemuritor şi inspirat de credinţă în Ortodoxie a rămas viu şi este viu.

Cred că pentru Almăj şi pentru Almăjeni acest Duh înseamnă, în esenţă lui supremă, dorinţa nesmintită, nebiruită şi totală pentru libertate.
Căci liber a fost Almajul şi liberi au fost Almajenii în tot cursul existenţei lor. În Almăj nu au fost nici “grofi”, nici “seniori”. În Almaj toţi şi fiecare dintre Almajeni a fost şi este şi “domn” şi “stăpân”. În Almaj, în fiecare sat al sau, se păstrează încă în ființa vie hotare comunale libere, cu ape, păduri, păşuni şi munţi, în care nici un străin şi nici un “grof” nu a cutezat să între. Almajenii au fost şi sunt “neam liber”!
Dar să nu ne amăgim!
Toate, şi încă mai vârtos libertatea au un preţ. Iar preţul libertăţii este vigilenţa necontenită. Este mai lesne să păstrezi libertatea decât să o capeţi înapoi. Extrem de suspecte mi se par glasurile de sirenă şi chemările false spre o « limitare » a ariilor protejate din Banatul montan. Acele « arii protejate » asigura Almăjulului şi Banatului montan un loc fruntaş între splendorile naturale ale lumii. Cei care caută să le limiteze sunt oameni cu intenţii rele şi dorinţe de câştig în detrimentul public. Frumuseţea Banatului montan nu este a lor, este a Almăjenilor şi Bănăţenilor, liberi şi neînvinși.
De aceea cu mare îngrijorare trebuie privită încercarea de aservire insidioasă, ascunsă, mascată, fie şi sub formă “concesionarilor” încercate spre înstrăinarea hotarului secular. Iar aici am în minte, că trist şi regretabil exemplu, penibilă încercare “Miclea-Ţiriac” din Februarie 2011, la Bozovici. La fel încercarea sinistră a lui Pavel Verindeanu, un om bătut de Dumnezeu şi care este incapabil să înveţe ceva din mustrările primite de la Dumnezeu, un jalnic şi de tristă amintire primar al Prigorului, de a « concesiona », adică a înstrăina pământ comunal, sau de a distruge Nera prin amenajări de « micro hidrocentrale » fără rost. Cu uluire aud că acest nemernic Pavel Verindean încă mai contempla la gândul de a redeveni primar în comună Prigor pe care a furat-o (prin luare de mită, primind o dreapta, deşi insuficientă condamnare penală) şi pe care a căutat să o distrugă. Sunt convins că oamenii din satele comunei Prigor vor respinge încercarea acestui golan. Aceste încercări de fraudare a bunului colectiv au fost respinse prin voinţa Almăjenilor şi această rezistenţă colectivă trebuie să o ţinem minte şi repeta la nevoie.
În rândul acţiunilor foarte primejdioase se numără şi încercarea de a elimina legislația care apără « ariilor protejate ». Deci de a face cu putinţă distrugerea frumuseţilor din Banatul de munte. Foarte bine vor trebui oamenii din zona să se gândească mai înainte de a vota sau re-vota pe acești politicieni.
Pământul Almăjului a fost liber şi este liber prin strădania străbunilor şi părinţilor noştri. Avem obligaţia de a păstra această realitate şi de a o dărui neştirbită copiilor noştri. Ca şi ei să se bucure şi să ducă mai departe mândrul Duh al Almăjului care este libertatea. Iar libertatea deplină nu poate fi aflată decât în Tradiţia străbună şi în Biserica Ortodoxă,Trupul mistic al lui Hristos cel care este Calea, Adevărul şi Viaţă. Ieri, astăzi, întotdeauna. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Duhul Almăjului”

Alexandru NEMOIANU: Resacralizarea spațiului

Recitind câteva lucrări fundamentale despre obiceiuri și credințe românești am rămas cu totul fermecat. Aceste lucrări sunt scrise într-o limbă românească frumoasă, curată, înmiresmată. Această limbă se află în dureros contrast cu actualul jargon stradal, urât, vulgar, repezit și hăituit de “barbarisme” fără rost. Lucrările de care vorbesc au fost semnate de către Simion Florea Marian, Tudor Pamfile și . Primul fusese Preot în Bucovina, al doilea ofițer de carieră din Țepu, Tecuci iar al treilea avocat în Oravița. (O foarte documentată monografie a operei lui Simeon Mangiuca a fost alcătuită, în anii douăzeci ai veacului al XX-lea, de către Profesorul Ilie Rusmir originar din Borlovenii-Vechi, Țara Almăjului). Cum spuneam aceste lucrări vorbesc despre obiceiurile românești și sărbătorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX. O perioadă de care ne despart ceva mai mult de o sută de ani. În timp istoric, un răgaz scurt.
Informațiile sunt copleșitoare; numeroase, diverse, fermecătoare. Ne este înfățișat “spațiul” de viață imediată, modul în care trăiau și se raportau la timp, anotimp, viață imediată și viață spirituală, strămoșii noștri nu prea îndepărtați, bunici și străbunici. Ceea ce ni se înfățișează este uluitor.
Era o viață vie, mereu cu evenimente. O vreme în care nu era răgaz pentru ‘plictiseală” și lenevie, mentală și fizică. ”Omul” nu era sclavul necesitații,  a “orarului” și “condicii”, zilele de sărbătoare erau numeroase și observarea lor obligatorie. Răgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent. În permanență avea loc un “eveniment”, care trebuia întâmpinat cu grijă, cu pregătiri, cu atenție elaborată. ”Calendarul” satelor și al fiecărui membru al lor, era foarte încărcat și fiecare persoană participa și avea rol în ciclul festiv. Deoarece un ciclu festiv, de sărbătoare era, un ciclul în care mereu să înălța laudă lui Dumnezeu, I se cerea milă și se reamintea că fiecare membru al comunității este, în chip ideal, cetățean al Raiului. Frumusețea era în tot locul și ea se manifestă sub infinite forme, prin port, prin comportament, prin cântare, prin bucățele așezate pe masă. Întregul spațiu era văzut sfânt și era trăit în sfințenie. Toate aceste sărbătoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic. Chiar dacă în formele practice se mai vedeau urme ante creștine, acele urme erau în totul “îmblânzite” și integrate înțelegerii Ortodoxe. Toți oamenii știau că rânduiala Ortodoxă este cea bună și că puterile răului trebuiesc aruncate. Era un spațiu întreg, fără spărturi, un spațiu sacru. Se poate spune că dacă această viață comună era trăită, la capătul ei, toți și fiecare redeveneau cetățeni ai Raiului. Într-o asemenea înțelegere efectiv ne putem închipui cu uluire mulțimea Sfinților Români, “norul de Sfinți”, care se roagă pentru noi. Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngăduit pierderea noastră!

Acest fel de viață a fost viu și vibrant până în urmă cu șaptezeci sau optzeci de ani. Apoi obiceiurile și tradițiile au început să fie uitate, eliminate și persecutate. Persecuția s-a făcut mai întâi printr-un soi de “didactică” simplă și prostească. S-au aflat semi docți și destui nătărăi care să vorbească despre “mulțimea superstițiilor”, a atitudinilor “retrograde”, a “robiei (!!!) față de obiceiuri.Tot asemenea indivizi au vorbit despre “eliberarea” prin ateism și cercetare științifică”. (Bun înțeles trecând sub tăcere că toți oamenii de știință autentici au fost, au avut, concepții ateiste). Iar apoi s-a întărit puterea răului, a ateismului militant și violent. O perioada în care Credința a fost persecutată activ și violent. O perioada în care Biserici au fost închise sau distruse; o perioada în care Mănăstiri au fost închise, sau distruse, și călugări persecutați cu furie. Cu voia lui Dumnezeu acea vreme a trecut. Dar în locul ei s-a instalat secularismul consumarist degradant. Larma, dezordinea și destrăbălarea sunt prezentate ca stări naturale și firești. În cazul Românilor personalitățile esențiale au fost diminuate, calomniate, insultate; de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale. Tinerei, necopți la minte și fără multă minte, dau curs acestor chemări și se pierd fără urmă. În spatele acestor “chemări” stă același “șarpe bătrân”, aceiași negativitate pură, răul distilat. Iar manifestările lui sunt același: parazitismul, impostura și parodia. Un miros greu și o figura rânjind hâd este ce se oferă.
Spațiul, în toate manifestările lui s-a încercat a fi desacralizat, lipsit de sfințenie și deci de rost și direcție. Mă voi referi doar la modul în care a fost scoasă dimensiunea sacră din Istorie.
Evenimentele și desfășurarea istoriei, deci a vieții Neamului omenesc, a fost înfățișată ca scurgere fără consecință, la voia unor circumstanțe economice și la voia “oamenilor” și mai exact a “oamenilor” răi. Căci trebuie să înțelegem bine că orânduielile omenești, TOATE, sunt rele și singurul mod de a nu fi, de a nu sta complice, este ca în toate împrejurările să te afli de partea celor care “pierd”, a văduvei, orfanului, săracului. Nu este altă cale.
Acest pustiu duhovnicesc, pe care îl străbatem, a generat doar disperare și vid. Dar acest pustiu duhovnicesc este o manifestare a haosului și haosul este o stare temporară.Vedem în jurul nostru că acest haos începe să se risipească și asta înseamnă: RESACRALIZAREA SPAȚIULUI. Este un marș care a început, dar a început cu avânt, bucurie și fără teamă. În cazul Românilor, ca întotdeauna, această renaștere a început prin Ortodoxie. Nu este întâmplător, căci Hristos este Trupul mistic al acestei Biserici și Hristos ÎNVIE! Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Resacralizarea spațiului”