Vasilica Grigoras despre : REFLEXIA ADEVĂRULUI ÎN OGLINDA SUFLETULUI

„Cărțile sunt oglinzile sufletului.” Virginia Woolf)

Viorel Birtu-Pîrăianu debutează în anul 2015 cu volumul de poeme „Lacrimi”, urmat în scurt timp de mai multe titluri. Ultima carte a poetului-medic, intitulată „Oglinzi de suflet” a apărut la Editura Liric Graph, 2020. De la lectura primelor poeme ale volumului se observă o pânză de melancolie ce învăluie întreaga lume, ceea ce sugerează starea sufletească a autorului dezamăgit de adevărul vremurilor în care trăim. Se îndoiește de tot și de toate, chiar și de sine însuși pentru că: „Omul dinafară nu este decât o oglindă a celui dinlăuntru.” (Sfântul Macarie) O carte cu sentimente și trăiri plumburii, cu treceri, zbateri și alunecări conștiente spre orizonturi triste, uneori anevoie sau imposibil de controlat. Scepticismul merge până într-acolo încât pune la îndoială și existența zilei viitoare. Și, „Dacă lipsește ținta, viața e o rătăcire.” (Seneca)

Poetul, trăitor pe țărmul mării recurge la nararea stărilor sale sufletești, plasându-le pe malul mării, în largul mării, în murmurul acesteia, dar, adesea în zbuciumul valurilor, pe care le îngână cu propria voce. O comunicare pe aceeași lungime de undă a valurilor mării și a gândurilor autorului. Are loc un schimb de vibrații și o contaminare reciprocă cu virusul tristeții. O transpunere a receptării lumii și atitudinii față de aceasta după legile naturale ale mării, greu de comensurat, greu de supravegheat, cu atât mai mult, greu de stăvilit: „umblu, ca o apă sub ape/ atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii/ vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea/ vom lega apoi cuvintele în lanțuri/ poate a fost o zi începută prea devreme/ soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă/ dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului/ v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi/ într-o zi, de va mai fi…” (Într-o zi, de va fi)

Răzvrătit pe tot ce-i iese în cale, neagă totul. Spiritul său se împrăștie și hoinărește la întâmplare printre obiecte fără consistență, fără reguli, într-o curgere haotică, fără început și fără sfârșit: „este frig și uit/ umila existență a unui poet rătăcit între poeți/ ce partitură dureroasă/ tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând/ despre acuta mea absență/ știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte/ mă apropiam în verb de tine/ uitând adverbul la final/ tot căutam în efemera existență/ un început, la un sfârșit de drum” (Ultima frunză) Un poem în care fiorul nostalgic al iubirii plutește pe râul învolburat al timpului său. Decepționat de realitatea în care trăiește: „eram statui sfârâmate/ rătăcite prin înghețul total”, deplânge soarta omului, doar o „frunză-n vânt”, dornic să întâlnească, să cunoască și să cânte iubirea; în timpul scurt dedicat acestui măreț vis constată că rochia albă a iubirii mult visată și dorită este croită după chipul și asemănarea amăgirii și suferinței, iar trena vaporoasă a acesteia are culoarea fumului care iese în urma unor arderi puternice și pustiitoare. Lovindu-se de această înfățișare abruptă și plină de asperități, poetul fuge de lume, se-ascunde de el însuși, obosit și fără vlagă se lasă în voia amintirilor.

Viorel Birtu este un peisagist al stărilor sufletești, iar din fundalul tablourilor conturate țâșnesc trăirile și sentimente personale, al căror ecou răsună și navighează spre orizonturi încărcate de vise obscure și nedeslușite fatalități. Aici coexistentă laolaltă îngeri și demoni, binele și răul… Într-un asemenea spațiu înflorim și ne ofilim, plângem și râdem, ne înălțăm și cădem; totul este o nebunie, în care iubirea moare. În asemenea circumstanțe, soarta omului este imprevizibilă pentru că aripile zborului său se atrofiază treptat ori sunt rupte fără milă, ceea ce declanșează râuri de lacrimi: „eu sunt nebunul lumii/ azi râd și plâng pe cioturi goale// mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou/ între perfecte și imperfecte clipe// e lumea oarbă și iubirea crudă/ pe chipul meu, demoni înfloresc// aicea toate nu mai au vreun rost/ pe drum mai picur stranii picături de ploaie/ din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții” (Aripi arse)

Acest du-te-vino de umbre îmbălsămate în felurite tăceri, tălmăcește confuzia unui suflet pe care-l chinuie propriul mister proiectat în nenumărate oglinzi ale sufletului. Destinul, viața, iubirea, toate se descompun și se risipesc precum cioburile oglinzilor lovite cu putere de factori duri, nemiloși și nimicitori. Și toate acestea, în opinia autorului, se petrec în prezentul care este încastrat în carapacea unei singure clipe de tăcere, cu un timbru personal gol și rece lipit pe suflet: „ploua în cer și era frig / în tine, în noi/ se scurgeau tăceri printre mâini obosite// noaptea mă zbăteam între vise proscrise/ prin acoperiș cădeau picături de lumină/ se spărgeau apoi zgomos de pereți/ atât de reci, atât de goi// (Clipa)

Prin imaginile create din cuvinte inspirat alese, poetul își exprimă stările sufletești, sugerând atmosfera intimă a unui nostalgic și pătimaș călător purtat de nenumărați pași pe drumul rătăcirii și destrămării unității sufletului: „am mâinile pline de ceață/ urme de humă pe buze/ închise în adâncuri de suflet// țip într-o noapte/ să sting uitarea ce vine/ trezindu-mă în ape ce oglindesc necuprinsul/ uneori plăsmuiam din tăceri întrebări// pașii mai pleacă, pașii mă dor/ strivind în iarbă privirea” (Pași)

Poetul aruncă și o privire la confluența între viață și moarte și descoperă o tăcere înăbușitoare, colorată în nuanțe țipătoare și cu miresme fatidice, adevărate otrăvuri letale. Consideră această scenă de teatru dramatic, un ultim joc muribund care-i străbate coloana vertebrală sub forma unui țipăt, a unui bocet declanșat de durerea eului interior: „azi țipă agonic ochii în orbite/ văd urme între lacrimi și mă plâng/ pe frunte am coroană/ din cioburi, sticle, spini și cale/ aici trăiesc cu morții vii/ și drumul n-are cale/ eu am găsit în moarte esența vieții/ și scriu la toți cu lacrimile morții// m-am lepădat de lume, de păcate” (Ultimul joc)

Într-un joc dezordonat, fără un liant vădit, parcă și iubirea ne singularizează în loc să ne apropie. Nu-i cale care să ne apropie, iar imaginile lirice create de autor sunt compoziții cu tușe disparate și dispuse în mozaic: „eu plecam pe un drum/ tu veneai pe ape/ printre atâtea valuri, nu ne întâlneam/ a trecut o zi/ iar la întâmplare/ nu găsisem calea, tu pășeai pe ea/ pun pe răni cerneală, să astup un verb/ mă sufocă lumea/ unde astăzi merg/ la cumpene de ape” (Ultimul vers)

Uneori, în interiorul poemelor apare o rezonanță a unor halucinări lucide; în banalitatea cotidiană, poetul visează cu voce tare fapte diverse, detalii care impresionează. Puținul de culoare ce însuflețește acest decor apăsător este o teamă severă, cu momente de râs fad, fără strălucire: „camera era rece/ fior de gheață m-a pătruns// privesc clipele ce vin/ cu teamă, cu disperare/ e prea târziu/ să stau, să plec, să vin/ să cer, să sper/ pe masă am pus/ o bucată de pâine și o cană de vin/ pentru sufletele ce mâine vin” (Fiorul)

Poetul și-a lărgit viziunea până la a îmbrățișa totalitatea contradictorie a realului. Înfiorat și, totodată copleșit de starea realității cotidiene blocată într-un pustiu între pământ și cer, dar și de propriile trăiri, autorului nu-i mai rămâne decât să mediteze și să stea de vorbă cu sine: „în orașul rătăcit între cer și pământ/ trist era parfumul cuvintelor/ ce mor suav pe câmpuri de dor/ nu aveam liniște, nici idei/ deci, nu gândeam/ nici nu aveam la ce/ pășeam aiurea pe alei/ mă dureau cumplit lacrimile cerului// zăceam pe treptele părăginite ale lumii/ apoi am aprins un rug/ să ard rănile sufletului” (De vorbă cu mine)

În această stare deplorabilă a lumii de azi, totul este de neînțeles. Nu-i loc de aruncat cu piatra, nu-i timp de judecată și condamnare. În acest amestec de sensibilitate acută, de mută deznădejde și de ironie dizolvată în fiecare celulă a existenței și trăirii omului, autorul sugerează să ne concepem fiecare un autoportret mărturisitor, cu nădejdea iertării: „iartă-mă Doamne,/ mă cațăr spre cer/ pe picioare de lemn/ sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate/ iartă-mă Doamne,/ că plâng pe brațele crucii/ pășesc către El și pașii se pierd/ printre cruci frânte de suflet/ azi pier în stropii de sânge/ căzuți de pe crucea fiului Tău/ zac la marginea lumii/ în șuvoaie de lacrimi/ la cap mi-au pus bolovani/ să nu mă ridic și să sper/ iartă-mă Doamne/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă Doamne,/ fiul tău, umil și stingher” (Rugăciune)

Lirica lui Viorel Birtu este un produs, o consecință a lucidități gândirii sale, a unui spirit de observație cerebral, discret și fin. Într-o atmosferă oneroasă, într-o lume plină de priveliști mohorâte, doldora de anxietăți deconcertate, autorul, atras spre inedit, întrevede o fărâmă de speranță: „aștept să mă dezbrac de gânduri/ să ascund în palme doruri de viață/ razele soarelui să atingă inimile noastre chinuite// aștept să înflorească sufletele noastre/ într-o zi, de va fi/ atunci, vom ști ce am fost/ de va fi, mâine, o zi” (Pe țărmul sufletului)

Nu se situează deasupra lumii, omenirii și trăirilor acestora ci este parte, este atom din substanța acesteia, cu numeroase coeziuni implicite, trainice și durabile. Percepția se condensează în imagini de o sinteză evocatoare de vaste perspective sau realități. Lumea se simplifică și ia aspectul fantomatic al unui vis lucid: „caut în noapte, visător printre șoapte/ o cale, un drum, printre timpuri uitate// aștept un val, ultimul val/ să mă poarte peste gânduri înspumate/ cuvântul l-am scrijelit pe nisip/ cu degetele rănite de anii ce-au curs// știi, pescărușii se întorc pe țărm/ de drag, numai de drag/ bat clopote a moarte în cetate/ mi-e frig, mi-e teamă și plâng” (Ultimul zbor) „visez să aprind iarăși pământul/ cu un cuvânt și o floare/ ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima Ta)

Poet al monotoniei cotidiene, al plictiselii depresive se exprimă cu autoritate și cu detalii exacte. Izbutește admirabile tonalități, care impresionează prin accentele unei sincerități subtil așezate. Excelează în imagini realiste, dar și scene afective în care sufletul, ba se ascunde în sine, ori în alte locuri tainice, ba se oglindește în multiplele oglinzi ale inimii, toate la vedere. Însingurare, dezamăgire, îngândurare, dar și așteptare cu dor: „încăperea s-a năpustit peste mine/ strivindu-mi sufletul de pereți/ erau uscați și atât de reci/ când m-am trezit, am țipat/ eram acasă/ tu…/ în altă casă/ absența ta mă ardea adânc/ pășeam tăcut prin încăperile goale/ în sunetul mat al sufletului deșirat pe tocul gândului/ căutând viitorul în timpul trecut și petrecut/ sorbeam secundele în bătaia surdă a orelor așteptând clipa/ obosit, m-am așezat pe prispa sufletului și am plâns/ îmi era dor de tine” (Așteptarea) Prin acest peisaj liric, sufletul și gândul autorului se îndreaptă către hotarele neantului, unde domnește tăcerea muzicală a veșniciei, în care și dorul este o cruce de dus: „sunt bardul tăcut/ sunt pasul trecut între noi/ ceream doar un strop/ și astăzi mai mor/ că nu pot iubi/ acest chin ce vine într-o zi/ astăzi trăiesc la marginea sorții/ pasul mi-e chin și gândul durere/ că mândra mea/ a plecat la o stea/ trec cai albi pe țărmuri de dor/ copitele mă lovesc și mă dor/ plâng, mă regret/ că mi-am pierdut aleasa/ unde să plec, unde să fug/ mă arde dorul în cruce/ că am iubit/ și am pierdut o fată minunată/ dă-mi Doamne ochii/ să văd necuprinsul/ te rog, dă-mi lumina/ să găsesc nevăzutul” (Crucea dorului)

Poetul beneficiază de formația sa profesională. Sensibilitatea rațională îi permite construcții literare solide, fără a răsturna înțelesurile expresiei lirice și stilistice. Aserțiunile sale poetice produc senzații de o prospețime fără seamăn și o adâncime comparată cu cea a mărilor, dragi domniei sale. Reușește să zugrăvească sufletul omului printr-o multitudine de imagini paralele, care se intersectează în chip minunat, la timpul și în locul potrivit. Actul creator este unul consumator de energie, dar temeinic, a căror tulpini au ramuri sub formă de linii drepte și curbe, unghiuri ascuțite, drepte și obtuze, puncte (noduri) și cercuri (corole). Muza, bună prietenă, la fiecare întâlnire îmbracă haina unui murmur discret și sobru, timp în care pana poetului prinde forța și vigoarea cuvântului pentru a-l picura în vers: „murmura întunericul/ offf, ce lungă’i depărtarea/ mă cățăram spre stele / și iar cădeam în haos/ mai picurau cuvinte/ pe câte o coală goală/ scriam, scriam/ nebun de spaimă/ ca într-o tristă zi de toamnă/ mă întorceam în lut, mereu ca la început/ și în noaptea neagră/ băteam stele în boltă/ pentru o nouă eră” (Poetul)

Un lirism așezat în parametri spirituali. Poezia este un răspuns al simțirii inteligente a marelui cosmos, a universului uman și a eului interior. Această abordare nu este întotdeauna întemeiată pe psihologie, ci mai ales pe metafizica existenței. Prin reflectarea acestora de eul liric în poemele sale, autorul de bună credință încearcă să identifice frumosul și adevărul aflate într-o deplină interdependență, ceea ce dă un sens profund introspecției și dorinței de a face posibile și cele mai mărunte nuanțe ale unor idei.

Lirica poetului este expresia fidelă a lumii de azi, o contemporaneitate samavolnică, formată din egouri care se zbat în „valurile mării” multiplicând la infinit „vaietul durerii”, plânsul mut al unei tragedii postmoderniste. Strădania autorului de a readuce totul la unitate și de a impune un echilibru elementelor contrarii este un fir de nisip pe plaga extinsă a organismului lumii. Prin acceptarea vecinătății albului cu negru, a mizeriei cu puritatea, a puroiului cu mireasma de orhidee, a iubirii cu ura se poate înțelege extrema tensiune a stărilor sufletești.

Volumul „Oglinzi de suflet” abundă în figuri de stil, metafore eclactante prin formă, însă, unele întunecate prin conținut: bezna luminii, țipătul cuvintelor nerostite, palma vieții, tocul gândului, prispa sufletului, genunchii planetei… Întâlnim „Oglinzi…” în: „Coperțile sufletului”, „La picioarele sufletului”, „Pași în palma sufletului”, „Prin ochii sufletului”, „Pe țărmul sufletului”, „Ramuri de suflet”… Nici oglinzile gândului nu duc lipsă de propagare: „Pulberi de gânduri”, „Țipătul gândului”, „Gânduri”, „Ultimul gând”…

Atât oglinzile de suflet cât și cele din gând sunt ținute de Viorel Pîrăianu în palmă, la vedere. Ele sunt asemenea oglinzilor retrovizoare care ne ajută să vedem lesne ce se petrece aici și acum (prezent) și în față (viitor); iar pentru acest lucru, este bine să cunoaștem ceea ce este în spatele drumului parcurs. Poate cele petrecute în trecut sunt atrocități care-și lasă amprenta asupra minții și inimii, declanșează, amplifică, propagă durerile, tristețile și depășind un anumit prag pot avea consecințe dintre cele mai nocive pentru om. Este acceptată sintagma că viața este un joc, însă jocul cu mintea și sufletul este doar chin, amărăciune și întunecime. Și astfel, se rupe filmul (pagina): „cad, mă ridic/ obosit, mă așez trist în neputința cotidiană/ privind obsedat în jur/ în căutarea unui sens într-un deplin nonsens/ în jur, o lume aleatorie/ rătăcită în propria inexistență// m-au căutat atunci furioși mai departe/ nu m-au găsit niciodată/ de secole mă caută disperați/ pe cărările murdare ale lumii/ uneori, apar într-o carte de istorie/ la pagina ruptă” (Pagina ruptă)

„Când citești poeziile distinsului nostru poet Viorel Birtu Pîrâianu parcă ne cuprinde o furtună tăcută ca lacrimile noastre ce rătăcesc ca lupii, singuri și săraci, prin pădurile înghețate unde-și odihnesc tăcerea oasele bunicii sub umbrele frunzelor căzute peste suflet. Sub stele, ramurile noastre, lung îndumnezeite, adăpostesc păsări oarbe din plânsetul planetei.” (Trandafir Sîmpetru)

VASILICA GRIGORAȘ

Text publicat în revista ORAȘUL, număr 3-4 (57-58), editată de Fundația culturală CARPATICA, aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Universităților clujene.

Viorel Birtu Pîrâianu Ramuri de ceară Florentina Savu-Tunaru Recenzie: ÎN CĂUTAREA IUBIRII

Volumul „Ramuri de ceară” este un volum cu versuri albe având un titlu sugestiv care parcă ne introduce de la început într-o lume a tăcerii, într-un cadru supus suferințelor și lacrimilor amare.

Viorel Birtu Pîrăianu este un poet desprins din Univers, Univers din care își culege slovele și versurile pline de încărcătură emoțională, condimentate cu metafore alese cu sufletul, fiind el însuși „oglinda ce reflectă lumina/ lumini și umbre pe coapsa iubirii/ o clipă atemporală, fără cuvinte”, vorbind despre iubire dar nu despre una oarecare ci despre una făurită „în palma lui Dumnezeu” (Poem)

În permanență își poartă pașii prin tăceri, prin amintiri, scriind „cuvinte pe cer pentru îngerii de ceară”,

în căutare de cuvinte potrivite pentru a-și exprima complicatele trăiri. Ba chiar observă și alte trăiri și constată cu tristețe că pretutindeni există suferință, „că zăpada se topește lăsând în jur lacrimi/ în timp ce atâtea suflete sunt goale și pustii”, acoperite de „veștede flori, searbede flori” (Suflet în vânt)

Despre sine, poetul vorbește cu sinceritate, definind tot zbuciumul pe care îl trăiește în niște vremuri prea ‘tulburi”, în care el rătăcește prin lume „zidind amintiri sub pașii tociți”, ajungând sub „o cruce” pe care niște „călăi” o cioplesc cu bună-știință fiindcă ei nu pun deloc preț pe cuvânt, pe sentimente, pe viață, pe nimic! (Pași printre gânduri)

Toată căutarea sa se întinde „dincolo de zare”, cu speranța că va găsi totuși acalmia, că poate tot acest zbucium va lua sfârșit, în cele din urmă.

Sosind primăvara, natura se trezește la viață, ploaia îi inundă gândurile devenite adevărați „tăciuni” însă toate acestea dispar odată cu trecerea timpului. Anotimpuri se succed cu repeziciune, anii se scurg iar nostalgia, „când rătăceam copil prin lunci” este tot mai puternică, tot mai intensă, mai ales atunci când constată că „dispare iarba din poieni/ mă sting în timpuri amare”

Este singur, mereu singur și „în palme încă strâng/ bulgării inocenței pierdute/ parfum de liliac pe prispa casei”/ și cu regret va continua: ” eu plec spre ultimul refugiu/ sunt ultimul pribeag/ pierdut în larg. (Balada ultimului pribeag)

Fiind mereu în căutarea iubirii, totul trece cu durere, cu suspine, cu zbor peste timp, prin timp, cu vise și gânduri aprinse și în fiecare gând, împlinit ori nu, există o speranță, chiar dacă extrem de mică, fie ea și cât un grăunte de nisip: „era gând, era vis, trăit, împlinit/ desculț pășeam pe drumul cotit/ în urmă a rămas o ușă deschisă”, acea ușă fiind de fapt sâmburele său de speranță, raza de lumină și căldură pentru sufletu-i rătăcitor.

Tristețea poetului pare nesfârșită, lacrimile sale sunt ca o ceară topită și apoi întărită într-un gând despre o primăvară care va sosi până la urmă și în viața lui. Se consumă adesea înlăuntrul său, trăindu-și sentimentele la intensitate maximă, trecând de ierni grele strânse în suflet, de amurguri încărunțite, de nopți ci vise măcinate, „toate împreună”, scriind mereu despre imaginile care-i cuceresc gândurile, i le monopolizează și-i întunecă amintirile, simțindu-se astfel un „suflet ce bate în poartă/ drumeț necunoscut cu chipul de ceară”

Domnul Viorel Birtu Pîrăianu scrie într-un fel o poezie ermetizată, el plânge în gând, luptându-se cu „mlaștini de suflet” pentru a ajunge la „dimineața pe cărări și răzoare/ pe câmpuri, fluture în floare”, pășind „pe stropi de rouă/ căutând bezmetic, nebun, o zi nouă la final…”, zi în care speră întruna. (Stropi de gânduri)

Îți lasă impresia, prin felul în care își așterne poemele, că a pierdut o mare iubire, întrebându-se retoric: „dar ce este un dor fără amor/.

Adesea își alungă gândurile ori chiar le ignoră: „dacă pe țărm au rămas lacrimile noastre și o joacă”…

Oare iubita s-a transformat în înger? Omul niciodată nu va ști „unde plecăm,/ de ce plecăm” dar important rămâne faptul că atâta timp cât călătorim prin această lume, „vom zidi iubire”, după care putem păși „pe câmpia/ unde Dumnezeu își mângâie pruncii.” (Surâsul îngerilor)

Poetul scrie cu sufletul, arzând cu fiecare silabă, cu fiecare cuvânt, cu fiecare vers, cu fiecare poem. Știe că e „doar un biet muritor” și că „ziua de mâine va veni/ atunci când eu nu voi mai fi/ decât o lumânare arsă pe-o masă”… (Pagină goală)

Ploaia contină să cadă, vântul să fie nervos vărsându-și furia pe geamurile „unei case vechi și pustii, unde nu stă nimeni,/ doar tăcerea mai țipă prin unghere/, „un suflet a pierit” iar poetul nu are altceva de făcut decât a „plânge pe o coală”, fiindcă nu are cu cine să-și împărtășească amarul. Ploaia cade, lacrimile sale udă coala pe care scrie iar noaptea devine un vis urât, îmfricoșător chiar. (Cântec)

Se consideră a fi ” foc de aripi albe peste ape”, cu ploi, nopți și tăceri, „dureri de cruce” răsturnate pe drum. Totul doare, încrâncenează, moartea rânjește nemiloasă de peste tot în timp ce „marea curge și curge în zare”, fiindcă ea este nemuritoare și lipsită de dureri ori de suferințe.

Cu resemnare spune că „înmuguresc bătrân/ sprijinind fruntea de o lume nenăscută” (Rugă) El se simte un suflet rătăcit și luptă din răsputeri cu timpul, cu viața, cu amintirile și chiar cu slovele împletite atât de straniu în dureri inimaginabile, creând parcă imagini apocaliptice ale unei iubiri fără iubire: „se sting iubiri în noapte/ curg clipe peste ape/ amețite de mângâierea unui cânt/ pe țărm a mai rămas doar o vioară/ ea càntă și cântă/ un cântec de jale/ un cânt de uitare”.

În fiecare dintre poemele sale apar ca elemente fundamentale tăcerea, ploaia, lacrimile, întunericul, noaptea, gândurile, visele, timpul, țărmul mării. Toate te duc cu gândul la o cruntă suferință din dragoste. Până și mâinile îi sunt „murdare de gânduri/ și timpul a murit în ceață”.

Cu toate acestea, se roagă întruna: „învață-mă, Doamne/ să fiu făclie în noapte/ purtând în buzunare versuri de lumină” (Scrisoarea)

Metaforele sale erup din fiecare poem, ca lava dintr-un vulcan, impresionând la maximum.

În versurile sale până și ceara vorbește iar poetul însuși este pregătit să-i adune șoaptele și visează să urce „pe culmile de lut” și să strângă „în palme taina” (Zborul)

Poate că îi este dor de copilul care a fost cândva, care nu se confrunta cu trăirile amare de acum, cu noaptea, cu vântul furios, cu ploaia, cu lacrimile. Îi este dor de el și se gândește că „poate, odată, voi clădi cu el o lume nouă” (Rătăciri)

Își ascunde „gândurile în buzunare” în timp ce „lumina cerului/ curge zgomotos printre pletele timpului”.

Poetul creează niște imagini precum niște candelabre care ațipesc pe țărmuri de vise, trezindu-se apoi ” în splendoarea unei lumi/ rătăcite pe alt tărâm”.

De fapt, fiecare poem are accente de tristețe, de gri, de o suferință nepotolită: „nechează gânduri în noapte”, „sunt pom ce plânge pe drum/ sunt fructul oprit aruncat pe pământ/ sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn/ sunt pumnul ridicat către cer/ sunt cerul căzut pe pământ/ sunt pământul adunat într-un gând/ mă întreb mai sunt/ sau poate sunt acela ce nu mai sunt”, „sunt doar suflet biciuit de ploaie/ sunt orbul ce caută privirea/ sunt privirea ce plânge pe țărm/ sunt țărmul cu ochii în lacrimi/ sunt lacrima ce se stinge în mine”, „sunt un ultim suspin/ o fărâmă de suflet” (Ultimul poem)

Prea multă tristețe, prea multe tonuri de gri, cu dorință fierbinte „să dorm, să dorm pe pat de flori/ alături de ea, femeia ultimului dor” (Patul de flori)

Crede că fericirea nu poate exista decât la hotar de viață, că numai în cer lumina îi va învia sufletul și vor înceta toate aceste imagini sinistre care-i inundă întreaga ființă: „lasă-mă, Doamne să aștept învierea/ în ochiul de apă din pleoape/ să fiu rădăcină a clipei ce vine” (Se aprinde felinarul)

Viorel Birtu Pîrăianu explică foarte clar iubirea: „nu știu…/ de ce în fiecare zi/ eu mor de dor, de aprig dor amețitor/ nu știu…/ știu, știu că ochii tăi sunt ochii mei/ iar trupul meu este al tău” (Nu știu), în interiorul său strălucind un diamant de iubire, de dor, de suferință.

Fiecare poem debutează cu literă mică, după titlu, la fel și celelalte versuri, procedeu artistic specific versului alb modern.

Toate aceste dureri pe care le simte din plin, s-ar topi ca ceara „dacă într-o zi mâna Ta va atinge pământul/ din humă voi renaște în toate” (Într-o zi), fiind convins că din lacrimi poate să zidească „turnuri de margini de zare”.

Iubita rătăcește și ea în noapte și o tot întreabă, prin eter: „unde ești/ femeie fără chip/ din tainice povești” (Pași în noapte)

Poate sufletul îi este stăpânit de demonii tristeții, poate îi e prea greu să răzbată prin nori, prin ploi, prin întuneric, pentru a ajunge la țărmul luminii ori poate „ar trebui să gonim demonii din noi/ poate, odată, va exista și o zi” (Într-o zi, de va fi)

Mărturisirea sa este extrem de dureroasă: „sunt străinul rătăcit într-o țară bolnavă/ noaptea mănânc ceara dintr-o lumânare/ ce-mi arde la cap/ lumina pâlpâie agonic în salonul unui spital bolnav/ pic…pic…pic…/ apoi, nimic/ lumânarea s-a stins dimineața,/ un dric așteaptă la poarta unui spital/ dintr-un oraș murdar” (Bolnavul)

Ce poate fi mai greu de dus ca o boală într-un spital fără mijloacele necesare tratării decente a pacienților, ca agonia unui om cu o lumânare la cap, care se stinge odată cu zborul sufletului care se înalță la cer?

Din cauza pierderii iubirii el va comunica, prin gând, cu patimă: „femeie, ești tot ce n-am știut să fiu/ frumoasa mea, privește-mă și pierde-te în mine”, ea reprezentând pentru el, muritorul, o adevărată zeiță. (Jocul iubirii).

El trăiește ” cu morții vii” cu care joacă „un joc nebun” și i se adresează în continuare iubitei: „de-ai veni femeie într-o zi/ te-aș dezbrăca de toate păcatele lumii/ de m-ai lăsa/ să te iubesc o dată/ dar tu stai/ pentru că eu am murit de dor/ de dorul tău/ la umbra unui gând nebun” (Mirajul)

Poemele lui Viorel Birtu Pîrăianu pot fi asemănate cu unele bocete, cu niște

vaiete fără de sfârșit: „și te chemam femeie într-o noapte/ tot sărutând a tale șoapte” (Steaua)

Metafora este modul de exprimare al poetului: „sunt grăuntele Tău zidit în nămol/ voi încolți într-o zi/ într-o vară târzie/ la seceriș mă veți coace în cuptor de ceară/ să aveți pită pe drumul Golgotei” (Drumul)

Și totuși visează, visează frumos: „îmi ești aprig dor/ de a ta îmbrățișare/ de sărutări ce ard, ce dor”, ” mi-e dor de noaptea noastră/ în taina sfântă a iubirii împărtășită/ de întâiul țipăt dăruit iubirii/ cum te frânge duios/ sub sărutări, sub mângâieri/ să dorm, să dormi în cuibul meu”, „să vii, să nu vii în noapte”, „să plecăm împreună în zbor” (Pe malul unui gând)

Toate trăirile sale au loc pe maluri de gând, toate gândurile sale stau prin buzunare, prin nopți fremătătoare, prin amintirile rămase dar care dor din cauza dorului; clipele se scurg, „fug, pășesc printre spini”. Până și cuvintele sunt tot gânduri colorate pe hârtie, la vedere, să-i macine sufletul în moara vieții, să-l poarte în vârtelnița dorului, în dangăt de clopote lugubre: „în suflet noroaie, lacrimi, frig cu „troiene de gânduri pe câmpuri ucise”, cu „ruga înghețată de dor”

Istovit de plânsul din „noaptea minții mele/ mi-e frig și mor pe o pagină nescrisă”, fiind veșnic în căutare de „fagurele de lumină” prin care să-și îndulcească zilele.

Se compară cu „un pendul fără odihnă/ căutând nenăscutele ere”.

Spune că „am obosit să mor în fiecare zi/ mă voi trezi în zori să scriu/ povestea unui om nebun ce-a crezut odată în iubire/ când nu scriu țip/ când nu țip, plàng/ când nu plâng, mă rog” (Lumânarea)

Suflet veșnic zbuciumat și fără odihnă, arde ca o lumânare, prefăcându-se în „ramuri de ceară”, topindu-se între maluri de timp, de dor, de nesfârșită suferință.

Lui Dumnezeu îi declară umil că „sunt lacrimă de ceară în palma Ta/ deasupra mâinii negre de atâta supărare/ mi-e dor să cad în țărână/ la picioarele Tale/ purtat de valul etern/ să învăț să cuprind necuprinsul/ să fac din lut o candelă a lumii/ să șterg din ochi tristețea milenară/ cu raza pură a credinței/ tânjind cu drag la mântuire” (Lacrima de ceară)

Sfâșietoare constatare: „iubito,/ câtă tristețe e lipsa ta”, „iubito, numele tău e speranță/ e vis/ de nimeni atins/ un început, un surâs și un sărut” (Sirâsul iubirii)

Dar…anii trec. Timpului nu-i pasă de suferința nimănui, el își face datoria și întinerește natura, florile se deschid, păsările zburdă vesele prin pomi și prin văzduh, în timp ce pașii săi se apropie tot mai mult și mai mult de tărâmul veșniciei. Stă pe „ultimul țărm” așteptând ultimul zbor, zborul spre Acasă, unde poate o va întâlni pe Ea, femeia eternă căreia i-a purtat dorul ca pe o povară alcătuită din tone de lacrimi: „Clepsidra lumii este spartă/ se șterge timpul în eter”.

Poetul iubește „pământul, lacrima și viața”, dar oare care viață? Viața eternă? Viața de dincolo de orizont, de dincolo de pământ?

El iubește lacrima prefăcută în ploaie, lacrima aceea izvorâtă dintr-o altă lacrima, lacrima unei lumânări, dispusă în „ramuri de ceară”?

Mai spune poetul: „sunt un țărm închis într-o colivie”, „îmi iau în suflet însingurarea/ să îmi văd iarăși și iarăși pasul încovoiat de gânduri/ astăzi și mâine/ într-o nouă-veche zi/ de va fi, într-o zi” (De va fi într-o zi)

Dragi cititori, încă nu mi-a fost dat să citesc o carte cu versuri, cap-coadă, în care autorul, bărbat fiind, să-și așeze trăirile pe tavă fără teama de a fi considerat un om slab.

El scrie o poezie în care lacrima inundă fiecare poem, în care suferința permanentă face parte din sine, din viața sa, o poezie în care dorul său e pururi mistuitor, exact ca un foc sublim care arde și arde până la ultimul tăciune, care arde, zic, precum o lumânare care se micșorează până la dispariție, împrăștiindu-și stropii de lacrimi în „ramuri de ceară”, urme ale existenței sale efemere dar lăsând amprente de existență în urma sa.

Poetul este condus de o filozofie a vieții foarte interesantă dar și cu accente de normalitate, până la urma urmei: statornicie în iubire, în sentimente, un respect deosebit pentru femeie, adorând-o, căutând-o fără încetare pe pământ, în cer, prin pustiuri, prin întuneric, prin nori, prin ploi, prin anotimpuri, scriind pentru ea, tocmai pentru a-si domoli dorul, poeme scurte dar pline de esență, deloc facile, metaforele sale având o aureolă aparte.

Viorel Birtu Pîrăianu este un poet original, nefăcând rabat de la sentimentele sale. Cine nu și-ar dori un bărbat care să iubească în acest fel, pentru care femeia să însemne totul, fără de care viața lui nu ar avea nici gust, nici culoare, nici interes pentru tot ce-l înconjoară?

Să recunoaștem, acest gen de bărbați nu pot fi întâlniți pe toate drumurile!

„Ramuri de ceară” este o carte lineară prin care poemele curg precum un izvor de lacrimi nobile, însemnate cu aureolă divină.

Recenzie: În căutarea iubirii, Florentina Savu-Tunaru,

membru LSR&UZPR

Viorel BIRTU- PÎRĂIANU: Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Viorel BIRTU- PÎRĂIANU

Rugăciune

mi-am rezemat gândurile de malurile sufletului
a rugă
dincolo nu era nimeni
doar o trestie se scutura în tăcere

ploua în cer
plâng și mi-e frig
sufletul tău a plecat în deșert printre malefice fantasme
fără a ști
că ești izvorul viu al multor inimi
ce frig îți e și este ceață
nu ți-a păsat de boala cruntă
de ce-ai fugit dintre noi spre alte zări în ultim zbor,
pescăruș al iubirii
ai ales să pleci în lumină
acolo sus, dincolo de întuneric
am crezut disperat că vei reuși să învingi maladia
trupul tău sfâșiat de boală s-a frânt
femeie, cuib de stele
de ce…
luntrea a plecat cu tine, vâslașul s-a întors cu o lacrimă în privire
acum glasul tău
e o lumânare lângă rochia albă de borangic și o prescură cu sânge
de ce Doamne…
te-ai ridicat a rugă într-un strigât frânt
ai coborât la picioarele Lui
ți-a fost dor fierbinte de lumina divină
mă rog Ție
iart-o și du-o în dreapta Ta în corul de îngeri
Amin

Pe lespedea cerului

pe țărmuri arse de suflet
te-am adunat într-o scoică
să te găsesc când ne vom întâlni
de te voi chema
îmi vor răspunde valurile
pe lespezile cerului presărate cu albi crin
Vis frânt
erai copacul de la margine de drum
lumina se zbătea haotic
între pletele verzi
așa, ca pentru muritori
erai cenușa unui rug aprins
stins ieri în noapte
de lacrima ce se scurgea
printre genele ofilite ale timpului
erai îngerul rătăcit între oameni
țeseai vise
pe pânza mohorâtă a cerului
nu ai văzut
lutul ce se așternea peste sufletul tău
în șoapta crudă a nopții
privesc zborul pur al unui fluture
s-a așezat pe trupul tău
azi nu mai simți
fiorul unui fir de iarbă
în roua dimineții
deasupra lespedea
e azi atât de rece

Aripi de înger

pe țărmul unui lumi
văd tăcerea împietrită
marea tace și ea sau plânge’n tăcere
caut tăcerea în adâncul orei

luna privește absentă printre valuri și stânci
cuvântul vuiește în gând
un suflet cu aripi de înger s-a frânt
Rugă

unde te-ai dus
femeie sau duh
doar un cuvânt mi-ai spus
că ai obosit
și totul a apus
nu a rămas nimic de spus
în soaptă m-am rugat
la cer, la stele
să asculte visele, dorurile mele
unde ai plecat când eu rosteam
o vorbă lină
o chemare
o șoaptă pură să te aline
boala te-a luat
și ai plecat, acolo sus
departe, la apus
să luminezi în noapte calea
poeților ce vin
dar fără tine noaptea e pustie
și viața asta nu e vie
acum doar țip
oftez în tăcere
lacrimi, durere
delir pustiu sau doar un chin
în mine plânge durerea unui om
ce a întâlnit odată, doar odată,
un înger sau un pescăruș cu un chip de fată
ce viață, ce destin
să plâng din zori în noapte zi de zi
să mor puțin câte puțin
în fiecare zi
în așteptări ce nu mai vin…

Mariana,

astăzi am coborât pe țărm lângă frații tăi pescăruşi
să aşez într-o cochilie o bucățică din sufletul tău gingaş
să te mângâie briza
să te legene valurile
mergi în lumina suflet ales

Vers-perceptie: Viorel Birtu Piraianu -Mariana Tatomir

Nu stiu daca exista omagiu mai frumos decat sa simti , ca si autor , cum te percep cei ce lectureaza versurile tale! Intr-un dialog care-l urmaresc de mult timp versul poetului Viorel Birtu Piraianu si perceptia doamnei Mariana Tatomir Asa cum zicea prof . Mnerie Dumitru spiritul LOGOS&AGAPE lansat din toată inima de către Mariana Gurza S-a dorit să fie un loc de întâlnire a celor care scriu, crează întru simțirea iubirii umane, în reciprocitate cu iubirea lui Dumnezeu. Continuând astfel, ne vom manifesta vie memoria ei, prețuirea sufletului ei, așa cum și l-a împărtășit ea cu noi toți, pe care cu drag ne-a adunat în jurul paginii și revistei LOGOS&AGAPE

Poem neterminat

sunt vagabondul efemer rătăcit într-o lacrimă

pe pleoape trec corăbii către nicăieri

scriu pe rugul de liniște poeme neterminate

uneori mă regăsesc într-o oglindă în fumul despletit al anilor arși

sunt fugă, sunt umbră într-o lume nebună

Descătușat de obositoarea realitate , poetul se simte un vagabond scriind poeme neterminate pe lacrima timpului , nu deține date precise despre întâlnirea cu viitorul sau și ca o fuga , ca o umbra , plutește în imensitatea cerului , iar vântul capricios al amintirii îl poarta pe aripile sale , dorind sa creeze ceva nou, poate un înger , rămas undeva intr-o fila cu un poem neterminat .Superb.!

Printre florile sufletului

alergam pe câmpuri pustii

ploua

în suflet înfloreau păpădii

brațele respirau iubiri

lângă tine, buze flămânde

împărțisem zările în doi

pentru noi

doi nebuni visători

mâine am să te iubesc între flori

acum te privesc

la răsăritul clipei

goală

în ape repezi de mai

au înflorit macii în tine

eu căutam sărutul

pe câmpuri cu flori

Ca de obicei , poetul , trăiește cu intensitate fiorii dragostei , iar magia viziunii decorului in care își vor trai iubirea este seducătoare. Vor alerga ca doi nebuni visători pe campuri cu flori , cu buze flamande v-a saruta trupul gol al iubitei , ieșind din ape repezi de mai , când totul în jur respira iubire , pentru ca asa a fost scris în stele .Frumos !

Ploaia de flori

prin huma tăcută de ieri

se mistuie-n ceață morminte cusute cu ceară

petale de amurg cad sub povara uitării

ecoul se stinge și el pe aripi de fluturi

eu caut linia orizontului între cutele frunzelor

uneori traversez marea printre scoicile timpului

mă voi întoarce prin ploaia de flori

să închid fericirea în abisul ochilor tăi

Aveti.o lume a trăirilor lăuntrice fascinanta , ce se revarsa în afara irezistibila și luminează ca o făclie nopțile noastre fierbinți eterne ca veșnicia.

Singurătate

putem iubi, putem muri

în singurătate

de ce ne-am întâlnit în acea gară

pașii grăbiți, sărutul furat

o clipa atunci

ne-am regăsit târziu în acel parc într-un sărut mușcat

am să-ți scriu pe trup cu explozii solare

vei ști că ai fost odată a mea

un joc al sufletelor noatre împletite într-un trup

o clipă, o viață, o moarte

și totuși atât de singuri amândoi

Toate eforturile făcute de omenire pentru găsirea unui leac al singurătății au dat greș, dar cea mai dureroasa rămâne singurătatea în doi .Chimia atracției dintre doua persoane , la un moment dat , rămâne un mare mister.Nu putem explica întotdeauna de ce dorim pe cineva sau de ce simțim un fior de atracție. Poetul a întâlnit intr-o gara o femeie căreia i-a furat un sărut grăbit, apoi s-au regăsit intr-un parc , unde i-a dăruit un sărut muscat , dorit cu o așteptare misterioasa, plina de patima.Sufletele lor s-au împletit o clipa intr-o viata , o moarte , prin înstrăinarea treptata , traind o dureroasa singurătate în doi .De fapt , poetul nu are nevoie de ceva care sa-l ajute sa uite de singurătate, ci de ceva care sa-i reamintească de solitudinea sa fundamentala , care , de fapt , este însăși realitatea lui , în singurătate simtindu-se eliberat de societate , de orice alt om chiar apropiat.

Tic-tac

mi-am cioplit o casă din vase

inima mi-o așezasem la răspântie de drumuri

am legat-o de luntriile sângelui

artere și vene pleacă

așa cum vor

uneori îmbătrâneau sub lacrimile sufletului

vremea trecea, uneori petrecea

noaptea îmi băteau în poartă

unele le știu, sunt vechi de când mă știu

altele le cunosc din vise și din manuale de anatomie

dimineața vin să îmi spună…

au brațele roșii ca trandafirii, celelalte, supărate, sunt albastre

le chem, unele îmi aduc flori

ce liniște este în jur

doar un greier micuț cântă în grădină

orele curg, se scurg prin arterele sufletului

doar inima nu tace

tic-tac, tic-tac…

Un poem , o adevarata lecție de anatomie , prezentata intr-o forma atrăgătoare, în versuri gingașe ce transfigureaza frumusețea clipei ce cauta nu numai bucuria intelectuala și visează desăvârșirea de dragul armoniei în care Divinitatea si-a creat cea mai frumoasa opera : Omul .Încă o data poetul ne demonstrează infinitele sale resurse de inspirație.

Vis

cine ești tu

esti înger sau vis

un vis alungat din cer pe pământ

prea frumos să fie real

prea real pentru a fi adevarat

apoi pieri in zare

acolo unde soarele se prelinge în mare

poate e o poveste

fără început

sau poate am trecut neatent

pe lângă început

Un poem desavarsit , ca o declarație de dragoste pentru un dor sfâșietor ce ne străbate inima , fără o cauza precisa , poate pentru un vis alungat din cer , poate pentru o poveste netraita niciodată, pentru un început pe lângă care am trecut , fără sa întindem mana sa-l facem posibil și timpul interogatiilor a venit , pentru ca de data aceasta ar trai o iubire ce nu aparține nici spațiului, nici măsurii simțurilor noastre.Ea se poate transforma intr-un cântec ce se înaltă la ceruri , făcând îngerii sa lacrimeze.

Drumul iubirii

te dezbrac de gânduri

suspinele ard

tremuri

norii au culoarea sângelui tău

eram goi de tăceri

rochița albă stă ghemuită în colțul sufletului

vara îți ajunge pînă la coapse

pe umeri fluturi

pe buze crini

în palmă drumul

te aștept pe scări

ce frumoasă ești astăzi femeie

Universul iubirii este plin de seninătate, armonie , încât creativitatea poetului se manifesta cu o gratie sublima a limbajului poetic ce rămâne cu adevarat o perfecțiune, semnul spiritului celui mai evoluat , care își permite sa se joace cu cuvintele , dând naștere unor adevărate capodopere .

În arșița sufletului

sunt cântec în amurg

pe buze foșnește cuvântul a valuri

în poarta vieții o făptură

atât de albă, atât de pură

pășește încet spre cer, pășește spre iubire

În arșița sufletului

iubirea sufletului în țipătul pământului

cuvântul este tril divin, a tainică chemare

iar cântul ei e dus spre alte zări de păsări călătoare

mă așez pribeag pe stânca goală

tot așteptând apusul

tu ai venit în zorii noi

din suflet preacurat să aprinzi lumini

nu te-ai ascuns în ziduri de tăcere

și ai zburat, aleasa cerului, spre nemurire

dar totul a fost doar un vis

azi scriu surghinuit pe drum de seară

mă arde ceara arsă și te strig în noapte

Uneori știm ca este prea târziu pentru trăirea și împlinirea prin iubire , dar sufletul se agata cu o speranța iraționala , de ultima șansă oferita de viata.Un poem plin de iubire , așteptare, dor necuprins , ce transmite emoție și speranța că la varsta deplinei maturități spirituale știm cu adevarat sa oferim și sa primim iubire

Tăcerea cuvintelor

tăceam și răsfiram cuvinte pe o coală

în crâng se zbăteau să cadă

galbene frunze în zăpadă

lumânarea s-a stins între lacrimi de ceară

atunci am luat de mână cerul

să îi arât ce a mai rămas din oameni

acum mă îmbrac în haine de pământ pe țărm uitat de mare

să ascult tăcerea cuvintelor ce mor în grabă

În timp ca tăcerea cuvintelor doarme, răsfirate de poet și câteva frunze galbene cad în zăpadă, lumânarea aprinsa pentru un suflet drag se stinge între lacrimi de ceara .Poetul ia cerul de mana și în singurătatea nopții, pleacă departe sa-i arate cea mai rămas din oameni .Drumul interogatiilor ar continua , dar obosit , bolnav sufletește, se întoarce pe tarm de mare , se imbraca în haine de pământ sa asculte tăcerea cuvintelor ce mor în graba .Viata sa , iubirea sa , au rămas în urma , ca și amprenta ultimului pas.Dureros de trist !

Poetul

umblu prin lume

străin fără nume

n-am casă, n-am masă

nu e nimeni acasă

cuvintele-mi plâng în poeme

nimic nu-i real, în jur totul este banal

păcatul iubirii mă doare

cobor la izvoare să învăț cuvântul să zboare

mă înțep în cioburi de tăcere

căutând lumina privirii în durere

în jur femei de o noapte, bordele

uneori mă vând pe tarabele goale

pentru un bol de mâncare

alteori rătăcesc bolnav prin tăceri

ascultând hohotul singurătății

plouă cu valuri în neliniștea zărilor

eu mângâi pe trupul tău petale de flori

din ruguri de lut

voi croi odată iubito un nou început

Ca intr-un coșmar fără nume , ca intr-un dans haotic al sortii, poetul umbla prin lume străin fără nume , fără casa , fără masa , nimic nu-i real în jurul sau , trăiește intr-o banalitate sfâșietoare, dar amintirile ies din umbra unui întuneric ce-i acoperă mintea , lăsând sa izbucnească doar păcatele iubirii pierdute cândva. Suferinta si-a pus amprenta pe sufletul poetului și dorința arzătoare de a schimba totul , de a recladi din cioburi de lut o noua dragoste , un nou început.Orice ar putea sa tulbure echilibrul și simplitatea căutate cu disperare , sunt înlăturate prin eleganta și frumusețea versului , revărsand asupra cititorului comorile ascunse din sufletul sau.

În neliniștea nopții

locuiam între mine și tine

în singurătatea unei scoici aruncată pe țărm

pluteai printre valuri

și fiecare val te purta departe-departe

atinge-mă, iubește-mă mi-ai cerut printre șoapte

eu strângeam în palme sărutul

am iubit

am trăit

am furat

femeia, păcatul

nu e zi, nu e noapte

să ascund în tăceri umbra ta între pleoape

Poetul trăiește clipe atemporale în care nu era decât o scoica aruncata pe tarm de mare .Iubita plutea pe valuri departe , iar șoapta ca o rugăminte ajungea pana la el s-o atingă, s-o iubească și inma infiorata se supunea , traind umilinta iubirii totale cristice .A furat tot ce se poate în dăruirea suprema , trăiește cu intensitate revelația clipei ca în fiecare zi și noapte umbra iubitei va trai , ascunsa în taceri , între pleoapele sale .Pur și simplu sublim.

Viorel BIRTU-PÎRĂIANU : Poesis

Lacrima îngerilor
străin într-o lume nebună
mă cațăr spre lumină
să cuprind gânduri în palme
cu speranța deșartă a mă întâlni
în ochi se zbat aprige vânturi
din nord, din sud
pe cel de la apus
nici azi nu știu cine l-a adus
într-o zi am trecut pe aici
acolo, pe la noi
lăsasem muguri de iubire
să încolțească în vale, la voi
acum pășesc prin lumi de păcate
din vremuri culese, apoi adunate
pe buze port albi crini
ramuri de măslini nu mai am
le-am adunat într-o noapte de beție
un rug să fac din acest tragic pământ
în vatră, azi, focul e stins
de dureri, de tăceri
uneori mai vorbesc
cu timpul, cu mine, cu anii pierduți
sub pietrele reci se adună sufletele celor plecați
seara ascult cum țipă sângele în arterele lumii
singur pe un ciot de memorie
adorm într-un gând
îngerii coboară de pe umeri plângând

Între nuferii cerului
treceau vremuri în goană
tu ascultai tăcerea nopții între nuferi
ciripeau stele în cer
m-am așezat pe o stâncă
spălându-mi chipul în mare
lăsând să curgă printre degete clipa
dacă aș fi știut să-ți cunosc lacrima

Dor de mamă
azi a plecat și mama
și nu-i bine
nu mai aude stropii ce se sparg de geam
azi nu mai sunt decât speranța nimănui
aprind bezmetic felinare în pridvorul casei sperând să sting întunericul din jur
sunt disperarea unui rămas bun nebun
azi telefonul nu mai sună
te ascult acum în rugăciuni
privirea nu vrea să înțeleagă că am rămas al nimănui
piciorele-mi sunt grele și cruce mi-e durerea
clepsidra este rece și timpul a trecut

For you
ce tristă e singurătatea
un loc gol în eternitatea reîntoarcerii
în nopți târzii
să vii femeie pe la noi
nu te-am uitat
să știi, să știi
nici azi, în nicio zi
te voi ține de mână
aici și dincolo
în neliniștea cuvântului nerostit

Viorel Birtu Piraianu

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Călător la poarta cetății (poeme)

Liniște

pășiți încet-încet
să nu treziți femeia
ea doarme,
e obosită de griji, nevoi, dureri, de toate
goniți și vântul aprig de la miazănoapte
închideți geamul
nu lăsați să zboare timpul pe afară
ascundeți luna în odaie
încet-încet
nu mai vorbiți, tăceți vă rog
să nu treziți femeia

Fluturi în noapte

suntem aceiași hoinari într-o lume bolnavă
suntem vise, idei
suntem perechi fără soț, un fir de iarbă rupt
ducem pe umeri dureri, pășind firesc spre nicăieri
zile trec și toate-s deșarte
domnește tăcerea și aripile-s rupte
vom trăi, vom muri
vom fi alții în alt veac
ne vom strânge în brațe plini de răni și păcate
vom zbura, vom cădea
fluturi liberi în noapte
ți-am înnodat în zori umbra cu un sărut
ai plecat singură pe alt drum
frunze cad, trec ninsori
mă agăț de un gând în tăceri sângerânde
nu mă uita femeie
iartă-mă dacă am greșit, iartă-mă, iartă-mă…

Ochii tăi

marea s-a ascuns în ochii tăi
mi-am lepădat veșmintele și sufletul în valurile lumi
și am jurat…
eram eu când ești tu
cerul îți cobora gândurile
am sfâșiat noaptea cu buzele și te-am găsit în zori
culegeai pietre și scoici
pe țărm,
ochii noștri zideau inimi

Surâsul iubirii

am atins cerul la marginea clipei
nu știam atunci
era trupul tău scăldat în lumina diafană a lunii
iubiri și chemări
atingeri fără margini precise
toate atât de aprinse
în lacrima dorului cuprinse
mă pierdeam în brațe feline
în mângâieri
încete și ușoare
în tainice vise
multe necuprinse
într-un sărut etern
cu buze ce mă ardeau
ce dor, ce tainic fior
noi doi pe un tărm
atât de aproape amândoi
tremurai ușor
un sărut feciorelnic
și buze fierbinți
în noaptea noastră de iubire
ne contopeam apoi
un singur trup în mare

Iubire

zilele trec în fugă, grăbite
și e ceață pe mare
mi-e greu
să le spun tuturor
despre iubiri, despre noi
te caut femeie în noaptea polară
scriu, de necazuri, dureri
căutând lumina în boala totală
rătăcesc prin ger și mi-e frig
mereu mă găsesc mai aproape de noapte
îmi e dor de un vis, de un timp fără timp
zile trec și se duc
eu caut clipa noastră ruptă din stele

Îngerul

se face seară
în jur doar case de ceară
strivisem un înger sub pași
născând infinituri sub palme
timpul alearga sfărămând în goană secunde
mai cade o clipă și ninge
lumină, iubire, nu plânge…

Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Călător la poarta cetății (poeme)” →

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Sărutul luminii (versuri)

Scrisoarea

plecam din vise către seară
mai rătăceam pe o orbită goală
din lacrimi izvorâte într-o noapte
am născocit în zori o mare
te-am dezbrăcat cu o suavă sărutare
te-am învelit în stropi de soare
și împingeam păcatul pînă la capăt
sorbind aroma ultimului gând
plecam din brațe voluptoase
un călător prin noapte iară
iar când iubirea pierea într-o vară
mă întorceam în pași spre ea ca întâia oară
mi’s ochii lacrimi și durere
mai căutam în zori cuvântul ce pierise
tu te scăldai în marea de odinioară
în lacrima iubirii pure
a unui poet ce iubise într-o vară, o codană
și mai plecai femeie iarăși
eu te urmam, biet călător în lumi deșarte
pășeam în tragica durere către moarte
am plâns în zori iubirea noastră
pe stânci golașe de pripas
era atât de frig în lumea asta
nu am știut atunci de al meu pas
eu căutam ceva ce nu era firesc
și mai scriam femeie iară
poem după poem
în căutarea nebuniei
de a mai primi odată în noapte
sărutul tău fierbinte pe obraz
sunt beat și ceața asta nu-mi dă pace
te căutam pe drum în ochi cerești
și scriu femeie, scriu iubito
ca un poet pe drumul celor drepți

Pași în noapte

aprind în astă seară
lumânări de ceară
să ard, să ard în ultima privire
a doi nebuni
ce au crezut odată în iubire
anotimpurile mor
timpul prezent, timpul trecut
azi noaptea e zi
dacă tu…
pe drumul drept către cer
ce tristă-i viața către moarte
mai scriu un vers în astă noapte
că timpul astăzi ne cheamă înapoi
mă așez pe țărm pe crucile de lemn
tăceri în jur, tăceri în mine
unde ești tu, eu nu mai sunt
decât o adiere tristă în vânt
ninge femeie în noaptea dintre ani
era atât de frig în noi
mă întorceam din nou acasă
dar ce mai esta casa fără noi
pășeam printre ani și era frig
m-am ghemuit la sânul tău și m-ai primit
mă alintai cu un cuvânt
treceai apoi pe aleile iubirii
eu am rămas să ascund tăcerea
ningea în noapte iar afară
plecai la cer și lacrima plângea
vorbeam de despărțiri uitând că ieri nu a fost ieri
știam că ai să pleci
eram nebun și nu înțelegeam
poate ăsta e destinul meu
să plâng după cei dragi mereu
știam că te-am pierdut
din clipa aceea de demult
când înfiorat am strâns în brațe
doar o dată, o fată preacurată
offf, cum priveam atunci
în sala ultimului bal
cum tu pluteai în valsul ireal
de ce mă doare azi plecarea dintre noi
de ce noi azi nu mai suntem doi
de ce, de ce…
știi, eram atunci doar doi copii
nu te-am crezut când ai plecat
iubirea noastră unde este, unde suntem noi
mă ninge iar durerea
povestea noastră s-a sfârșit
dar ce este femeie azi sfârșitul
decât lumina noului început

Ultimul vers

eu plecam pe un drum
tu veneai pe ape
printre atâtea valuri, nu ne întâlneam
a trecut o zi
iar la întâmplare
nu găsisem calea, tu pășeai pe ea
pun pe răni cerneală, să astup un verb
mă sufocă lumea
unde astăzi merg
la cumpene de ape
le arunc pe toate
pierduți între ape
toți plecăm pe urmă
mă ajung din urmă
pașii goi, de humă
am plecat degeaba
pe pământ e sânge
lacrima iar plânge
versul trist se stinge

Zborul

m-am rezemat de gânduri
cu aripa de sânge întinsă peste mare
peste câmpia ce încă mai plângea în soare
în infinitul unei clipe
tot căutând cărarea către întinsa zare
eram un zbor tăcut în lacrima privirii
se așterneau pe lespezile goale tăcute convorbiri
la capătul tăcerilor astrale
în lunga noapte către libertate
ciopleam o candelă din lutul milenar
ai unor sfinți uitați în calendar
mai sfărâmam în gând cuvinte mute
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Sărutul luminii (versuri)” →

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Aripi arse (poeme)

Într-o zi, de va fi

umblu, ca o apă sub ape
atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii
vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea
vom lega apoi cuvintele în lanțuri
poate a fost o zi începută prea devreme
soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă
dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului
v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi
într-o zi, de va mai fi…

Ultima frunză

un amurg se scurge
în plecări ce dor
mai stau în cerdac tot privind la cer
este atât de trist, e atât de gol
geamul este spart, privirea absentă
doar istorii curg la fără frecvență
deocamdată timpul s-a oprit
câmpia era arsă de cuvântul dintâi
căutând bezmetic cărarea
treceam lăsând în urmă pași
uitând de lume, de noi
în palme adunam stele pitice
într-o noapte, printre vise uitate
eram statui sfârâmate
rătăcite prin înghețul total
magici, ilogici, pe tărâm ireal
mai cânta o vioară în port
mă ascundeam elementar într-o femeie
tot căutând o floare printre flori
este frig și uit
umila existență a unui poet rătăcit între poeți
ce partitură dureroasă
tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând
despre acuta mea absență
știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte
mă apropiam în verb de tine
uitând adverbul la final
tot căutam în efemera existență
un început, la un sfârșit de drum
îți scriu femeie acum ultima prezență
plouă și este atât de frig în viață
la poartă timpul bate-bate
iar clipa asta nu mai tace
mereu oprit într-o plecare
scriam femeie, printre stropi de ceață, viața
am vrut să plec, să fug de de aici și totuși am rămas
se stinge ultima țigară și timpul ăsta amputat
a curs femeie iar ca altădată
o zi a fost și a trecut
atâta mi-a fost dat
să cânt în vers femeia ce astăzi a plecat
a căzut o frunză, ai plecat murind
printre versuri sânge
doar o frunză a rămas în urmă
și te scriu femeie cu aripi de înger

Aripi arse

eu sunt nebunul lumii
azi râd și plâng pe cioturi goale
între gânduri infern, în cuvinte catren
pe chipul sorții înfloresc magnolii
mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou
între perfecte și imperfecte clipe
născute într-o noapte pe rugul rațiunii
mi’s aripe arse și zborul e absent
eu sunt nebunul
rănit pe drum de jugul sorții
mai trec nepăsător printre orbite goale
satanici ochi mai curg în cale
mă descompun la fiecare pas
trecut, rămas
și ce-a rămas, femeie
dintre iubirea celor doi
doi nebuni pe o plajă
când moare ea, mai mor și eu
că n-am putut să fiu un fiu de zeu
e lumea oarbă și iubirea crudă
pe chipul meu, demoni înfloresc
azi dorm la masa sorții
stilou cade pe o coală răsucită
întrebător cu noi
sărut a fost sau nu a fost
pe aleile de tei trece nepăsătoare noaptea
se scuturau și plopii a întrebare
femeia mea
eu am plecat pe jos
aicea toate nu mai au vreun rost
pe drum mai picur stranii picături de ploaie
din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții

Vioara

cântă o vioară pe țărm
mă ascund obosit în tăceri
aștept în neștire un gând pe pământ
e ger afară și ninge în cer

Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Aripi arse (poeme)” →

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ramuri de suflet (poeme)

se îndoaie tăcerea sub lacrima ploii
se frâng ultimii pași pe drumuri de plumb
ninge și ninge pe câmpuri uitate
fug risipind timpuri trecând

mai țopăie pe dealuri amurgul
dorm și arinii pe drum
e noapte prelungă și zac
la marginea lumii în gând

luna revarsă polei pe cărare
prin crâng fuge o ciută rănită
mai trece un glonț
mai moare un suflet plăpând

lung e drumul până acasă
e timpul uitat pe o masă
pe râu se ascund stele reci
se adapă apoi în ape repezi de munte

mai bate o inimă
lângă vechiul drumeag
trece un om căutând mântuirea
plânge o fată la capul celui plecat

e târziu și mi-e frig
se sting pe nisip ultimii pași
în vatra străbună mai arde un vis
uitat printre ramuri de ceară străbună

Poemul iubirii

Cu drag, Ofeliei

la poalele gândurilor este o biserică
cioplită în stânca sufletului
acolo poposeam noapțile după întâlniri de amor
să mă rog, să mulțumesc cerului
pentru clipa noastră de iubire
tu ai plecat demult
de ce, nu știu
doar știu că plâng
te caut în gând, în cer, pe pământ
îmi este atât de frig, simt acut lipsa ta
ea, unde este ea, femeia mea
îmi este aprig dor de a ta îmbrățișare
offf, Doamne, ce fior nebun, sublim și totuși trecător
tu unde ești acum, eu cine sunt
mi’s pașii grei, drumul e lung
cum să ajung, cum să te cuprind
să rup tăcerile din mine cu furia primului sărut
de ce nu vii, de ce nu vii, iubire, într-o zi
amurgurile sunt azi pustii și lacrimi curg
mi-e dor de noaptea noastră, în taina sfântă a primului amor
de întâiul țipăt dăruit iubirii
cum te frângeai duios sub sărutări, sub mângâieri
să dormi, să dormi în cuibul meu, tu pasăre măiastră
să acopăr buzele fierbinți cu sărutări ce ard, ce dor
să te învelesc încet, cu gândul,cu șoapte line
am picurat pe țărm pulberi de stele
să vii, să vii în noapte, pășind ușor prin ele
să te port pe țărm în palmele de dor
să plecăm împreună printre valuri și stânci, către cer

Pe țărmul sufletului

am împletit din lacrimi o mare
dar marea mai este o mare
se scurge lumina printre turnuri tăcute
ochii istoviți încetau să mai vadă
eram bulgăre aprins pe țărm
foșneau valuri zălude pe buze
eram tragic cânt în amurg
scriam cu lacrimi pe pământ
pe umeri purtam zările albastre
din lut ciopleam oglinzi de suflet
așteptam așteptarea pe coji de jăratec
prin suflet treceau umbre desculțe
rătăcite în nisipul clepsidrei
noaptea, împleteam din șiruri de șoapte
poeme învelite în humă
eram poetul rătăcit pe o mare
căutam crucea de taină
să urc o chemare
în ultima bătaie de aripi, pe pleoape

Țipătul gândului

încăperea s-a năpustit peste mine
strivindu-mi sufletul de pereți
erau uscați și atât de reci
când m-am trezit, am țipat
eram acasă
tu, în altă casă
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ramuri de suflet (poeme)” →

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Pescărușul

umbre ascunse

tăceri și dureri

zbor frânt peste pleoape

niciodată nu voi ști

cine ești

un gând rătăcit în cuvânt

o floare de colț aruncată într-un colț

o lacrimă preacurată

un suflet frământat pe altarul credinței

un anotimp uitat între ani

sau poate un zâmbet în zbor

zbor prelung, trecător

poate într-o zi îmi vei spune

ce te-a rănit

tu, pescăruș pe țărm singuratic

niciodată nu voi ști

de ce astăzi ești atât de departe

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

30 aprilie 2020