Conversație cu Luis Cruz-Villalobos, scriitor și editor din Chile, psiholog și psihoterapeut, cu un doctorat în filosofie în Amsterdam, este profesor la Universitatea din Talca, Chile, și participă, de asemenea, la diverse activități culturale și academice în țara sa și în străinătate. Opera sa literară cuprinde lucrări științifice despre poezie, hermeneutică aplicată și confruntarea cu trauma. Literatura este un teritoriu în care a devenit cunoscut în mai multe țări, inclusiv în limba română prin traducerile prof. univ. dr. Carmen Bulzan, trecând astfel peste barierele mai multor continente. Membru al Societății Scriitorilor din Chile, are o carieră remarcabilă. Menționăm doar câteva dintre volumele sale de poezii: Dios Mendigo: Teografías, o carte tradusă în engleză și portugheză, prefațată de proeminentul filosof american John D. Caputo; Como Abrazo Exacto, text antologat de prof. univ. Alfredo Pérez Alencart, de la Universitatea din Salamanca, Spania și Con/Cu Cioran, în limbile română-spaniolă, traducere de prof. univ. dr. Carmen Bulzan, din România. De asemenea, în domeniul literar se pot adăuga multe lucrări în „fotopoezie”, realizate împreună cu fotografi importanți din Chile, Spania, Franța și alte țări. În calitate de editor a pregătit publicații ale unor poeți universali precum: Tagore, Vallejo și Dickinson, precum și scriitori contemporani binecunoscuți din diferite țări. În domeniul academic, se remarcă eseurile sale în psihologie Trauma y Esperanza; Key of Posttraumatic Copingy Posttraumatic Exegesis.

Veronica Balaj: Vă spun bun venit pe teritoriul poeziei române! Ați fost tradus în limba română, ați semnat o exegeză despre Cioran, așa că, avem deja puncte comun. Vom reveni la acestea. Pentru început, vă propun să ne postăm pe teritoriul competențelor dumneavoastră profesionale: specialist în filosofie, dar și în psihologie, două domenii ale cunoașterii înrudite cu sufletul, cum este și poezia. V-aș ruga să ne destăinuiți cum anume vă influențează legătura între poezie și celelalte două  moduri de exprimare a stărilor umane?

L.C.V.: În primul rând vreau să vă mulțumesc pentru invitația amabilă de a avea o conversație cu dumneavoastră, stimată doamna Veronica, pentru mine este o bucurie să pot împărtăși ceva timp cu un jurnalist și un poet de excepție ca dumneavoastră. În ceea ce privește întrebarea dumneavoastră, aș putea să vă spun că, din punct de vedere istoric, poezia a intrat în viața mea aproape mână în mână cu capacitatea de a raționa, tipică începutului adolescenței, ceea ce Piaget numea operații formale. Abstracția și gândirea critică au început la mine la sfârșitul studiilor mele de bază sau de școală primară, și din moment ce tatăl meu a avut un număr semnificativ de texte, în special de teologie protestantă, am devenit interesat de reflecție asupra problemelor transcendente și Biblia mi-a fost prezentată ca un cufăr de comori existențiale… Îmi amintesc de o carte groasă, cu coperta închisă la culoare, care includea în titlu termenul de „exegeză”, pe care a trebuit să-l caut în dicționar, pentru că la doisprezece ani nu-l auzisem niciodată. Așa am intrat în lumea hermeneuticii…, deși în realitate începuse în copilărie, pentru că bunica mea maternă, o cititoare foarte credincioasă și asiduă a Bibliei, uneori m-a scos din jocurile mele auto-absorbite de unic copil în familie, și m-a rugat să o „ajut la înțelegerea” a ceea ce au însemnat unele paragrafe biblice, cum ar fi pildele lui Iisus sau relatările Vechiului Testament… La vârsta de șapte ani am preferat să continui să mă joc cu laicii mei și cu schițele mele, dar din moment ce ea a insistat, am schițat acolo primele mele analize exegetice… Cine credea că voi continua, în cele din urmă, studiile doctorale în care rolul meu de exeget va trebui să se desfășoare cu noi rigori. Teologia, în special hermeneutica, mi-a marcat primii ani de viață și după ce am citit tratate de teologie sistematică și comentarii exegetice, m-am adâncit în filosofie, care de la început mi s-a părut foarte drăguță, aproape amuzantă… posibil pentru că primul meu profesor de această disciplină a fost un om foarte special, cu un umor foarte curios și plin de ironie. Filosofia mi-a fost dată ușor, iar psihologia, mult mai mult, a fost o știință tânără care a pus întrebări vechi și noi despre ființa umană, procesele sale „interioare” și comportamentul său… M-a încântat … Dar poezia, în paralel, se născuse ca o cale alternativă. Nu pot nega faptul că, probabil, Nietzsche cu poetica sa Zarathustra m-a marcat cu cântecul său tăcut și anevoios care a unit poezia și filosofia, chiar și cu un stil profetic, care a rezonat cu mine din Biblie. Dar poezia s-a născut în mine îndeplinind o funcție diferită de cea a gândirii, fie ea teologică, filosofică sau psihologică. S-a născut de urgență să spună… să cânte foarte jos… în așa fel încât a cântat fără să atragă prea multă atenție și că numai cei care ar trebui să audă ar putea auzi… Îmi amintesc că în adolescența mea, după ce am scris deja mai multe colecții de poezii, am definit ce poezie era pentru mine în acest fel: „poezia se dezvelește în spatele unui ecran de metaforă”. Poezia mi-a permis să fiu dezvelit și ascuns în același timp, liber și anonim, larg deschis, dar nu complet descoperit. Cu gândirea că nu se poate face asta. După cum a spus Heidegger când a auzit o lucrare a lui Schubert cântată la pian: „cu filosofia nu poți face asta”. De aceea, filosoful Pădurii Negre a prețuit atât de mult poezia și poeții. 

V.B.:  –  În poezia dumneavoastră, cântăriți cele două coordonate, sau vă lăsați în voia inspirației artistice?

L.C.V. – Așa cum am menționat, poezia și reflecția sau raționamentul, pentru mine sunt căi diferite, complementare, dar diferite. Cu ani în urmă am scris un articol despre hermeneutică și constructivism în care m-am referit la acest lucru. Acolo propun ca, în opinia mea, să existe o modalitate de integrare a identității personale care să depășească identitatea narativă, așa cum a propus Ricoeur, și ceea ce am putea numi identitate poetică, mai aproape de procesele experiențiale pre-reflexive, care nu sunt liniare, cauzale, diacronice, ci mai degrabă circulare, sinergice, sincronice. Foarte conectată cu lumea mitologiei, a arhetipurilor, a spiritualității care nu poate fi înțeleasă de rațiunea matematică. Pentru mine, poezia este legată de acea dimensiune umană profundă, corectă, care ne conectează cu realitatea cea mai primitivă și indispensabilă, adică cu încredere și bucurie fundamentală, adică iubire. În acest fel, poezia a apărut întotdeauna în mine ca o experiență spontană de conectare cu realitatea sau cu fundalul realității, cu fundamentul ei invizibil. Și prin „invizibil” vreau să spun, așa cum spunea un înțelept Sufi: în mijlocul oceanului un pește mic întreabă un pește mare, unde este oceanul, pentru că a vrut să-l vadă, la care peștele mare răspunde: ca să-l vezi, ar trebui să ieși din el. Ei bine, pur și simplu nu putem ieși din ea. Nu putem părăsi Sinele, Misterul, dar poezia este un fel de jonglerie, un act misterios care ne permite „ex-tasis”, bucuria de a ne părăsi sinele, de a privi de departe și de a vedea. A vedea oceanul. A vedea Invizibilul și a-l sărbători. Invizibil pe care îl putem numi și Frumos, Bun, Adevărat, Unul. Poezia, pentru mine, este limbajul inimii. De unde pot vedea Realitatea realității. Dar, de asemenea, servește pentru a ne conecta cu realitatea aparentă, cu durerea, cu pierderea și urâțenia, dar pentru a ne elibera de lanțurile lor prin numirea lor. Toate acestea nu se pot face dinspre filosofie sau psihologie, nici măcar dinspre teologia rațională, indiferent de culoarea ei. Poezia este mai mult legată de misticism. Chiar și poezia care vorbește despre cotidian, despre întuneric, despre sfâșietor, pentru că dacă urmăm umbra, ea ne conduce în cele din urmă la corpul care îl are la origine și la lumina care este în spate. În toate acestea rezonez foarte mult cu Heidegger, Maria Zambrano și Chantal Maillard. Merită spus, însă, că am făcut destul de multe lucrări poetico-filosofice, adică abordând probleme filosofice prin poezie. În prezent pregătesc o carte care adună mai multe dintre lucrările mele în această linie care se va intitula „Poezii hermeneutice”, sper să fie publicată în 2023.  

V.B. –  Concret, cum vedeți rolul poeziei, al artei , azi, în epoca invențiilor rapide, a știrilor atât de diverse?

L.C.V. – În lumea de astăzi poezia ca ramură a literaturii este foarte subțire, fragilă. Aproape nici un cuib nu poate fi pus pe ea. Poeții sunt oameni oarecum ciudați, este o meserie care face rău și bine celor care o execută. Am văzut poeți care scriu în scopuri neautentice, prin asta vreau să spun, care scriu nu ca o necesitate, nu ca un gest existențial, ci pentru un concurs, pentru un anumit public, acele tipuri de gesturi mi se par a nu face bine. Poezia care izvorăște din adevărul vieții și al morții se arată. Este o chestiune de a citi câteva versuri ale unui poet și se știe deja dacă ești în fața cuiva care este acolo arătat sau pur și simplu impune vocea. Poezia este o artă, în acest sens, dificilă. De aceea nu este ușor să aibă un loc foarte preponderent. Dar am observat că noile generații sunt mai aproape de poetică, se pare că lumea actuală, cu răceala și indolența ei, se saturează. Lasă gol. Poezia apare apoi ca o oază. Prin urmare, de exemplu, gustul atâtora pentru haiku-ul japonez. Acolo, în aceste trei rânduri, se deschide o lume simplă, dar în același timp profundă. Un haiku îți permite să te oprești, să te uiți cu adevărat la momentul vieții, la realitatea care ne trece. Poezia este un prieten al momentului, de fapt este unul dintre principalii săi binefăcători. Și să nu uităm că, așa cum au spus deja atâția înțelepți, inclusiv Siddhartha, avem doar acest scurt moment, acest eveniment evaziv, restul este fie mort, fie nu s-a născut încă.

V.B. : – A propos de raportul artei cu societatea, ar fi interesant să aflăm cum anume este prețuită poezia in Chile?

L.C.V.: –  Este obișnuit ca chilienii să creadă că Chile este o țară a poeților. Se pare că acest discurs este ceva care se întâmplă în multe țări ale lumii. În cazul nostru, a avea două premii Nobel și că acestea sunt pentru literatură și, în special, pentru poezie, ne lasă cu sentimentul că este o țară de poeți cu motive întemeiate. Cred că e adevărat. Deși cred, de asemenea, că această planetă albastră este o casă a poeților și un loc poetic în mijlocul spațiului sideral tăcut și rece. Dar în Chile, paradoxul este că poeții săi nu sunt apreciați prea mult, nu li se acordă spațiu, nu sunt recunoscuți, dar în mod fundamental nu sunt citiți sau foarte puțin.

V.B.: – În țara dumneavoastră, scriitorii contemporani își pot vinde cărțile să câștige cât să-și asigure traiul?

L.C.V.:  –  Absolut nu. Cred că în Chile scriitorii, în special poeții, sunt de obicei recunoscuți și citiți postum. Trist de spus. Există foarte puține excepții în această privință. Chile este o țară mai mult audio-vizuală decât cititoare. Testele de înțelegere a lecturii la nivel internațional ne plasează țara foarte jos. Iar poezia, nu întotdeauna este o lectură ușoară, este de obicei scrisă pentru interior.

V.B.:        – Cărțile dumneavoastră au fost traduse și în alte limbi: în engleză, portugheză și, iată și  în română, prin  strădania și talentul doamnei profesor universitar Carmen Bulzan. O operă tradusă, căpătând o nouă formulă artistică, este o nouă operă. Între autorul prim și traducător se stabilește o relaționare creativă specială. Poate o prietenie literară. Puteți să ne spuneți ceva despre  prieteniile literare în urma unor colaborări de acest fel?

L.C.V.: –  Este adevărat că actul de traducere este un mod de însușire a poeziei, este un fel de crimă dulce și bună a poetului, dar în bine (ha, ha). Cuvântul este luat, astfel încât să poată fi împărtășit cu alți oameni care nu l-au putut auzi, de aceea cuvântul este îndepărtat și poezia primește cuvinte noi, aripi care îi permit să meargă mai departe. Poetul nu contează. Într-un fel poezia este autonomă, are propriile reguli, viața ei, blândă și săracă, dar viața în cele din urmă e în actul lecturii. Dacă nu poți citi o poezie, din cauza problemelor de limbă, de exemplu, poezia nu există încă. Ea este încă moartă sau nu s-a născut încă. Cel care traduce este un obstetrician, o moașă a poeziei. Este o sarcină foarte onorabilă. Prin urmare, mi s-a întâmplat în mai multe rânduri, nu în toate, să apară o prietenie profundă cu cel care traduce. Dar cred că acest lucru este mai ușor atunci când traducătorul este un poet. Acest lucru s-a întâmplat cu Carmen Bulzan, pe care o admir și o stimez foarte mult și căreia îi sunt foarte recunoscător, mai ales pentru traducerea cărții mele Con/Cu Cioran, care a fost prima noastră lucrare comună.

V.B.:  –  Ați scris despre Cioran. A propos de granițe, iată, artistic, nu există. Spuneti-ne, vă rog, ce v-a atras la scriitorul-filosof Cioran de origine română și dacă ați găsit similitudini cu vreun autor din Chile?

L.C.V.: –  Așa cum am arătat în versiunea chiliană a cărții Con/Cu Cioran, l-am cunoscut pe acest om genial printr-o analiză a lui făcută de psihiatrul și psihoterapeutul italian Vittorio Guidano. Într-una dintre prelegerile sale despre terapia post-raționalistă, el l-a folosit ca exemplu de stil de organizare a sensului personal care tinde spre tulburări depresive. Acolo a menționat o parte din trecutul său biografic izbitor, cum ar fi faptul că a învățat să scrie în franceză foarte târziu, ceea ce mi-a atras atenția și m-a surprins enorm când am început să-i citesc textele, pentru că limba lui era impresionant de lucidă, ascuțită și curată. Cioran a răsunat în mine, în tinerețea mea mijlocie, așa cum făcuse Nietzsche în adolescență. Au întruchipat aceleași întrebări și îndoieli pe care mi le-am pus de atâtea ori, aceleași întrebări serioase și radicale care au făcut viața greu de gestionat. Mi-a plăcut, și încă iubesc, modul în care își afișează în scrierile sale disconfortul, emoționalitatea lui negativă, care este atât de universală, deși de multe ori dezactivată. Cioran stă pe acoperiș și își strigă blestemele și apoi își mușcă limba. Țipă în tăcere pe pagini și suferă. Dar își spune adevărul, cu o ironie genială, cu inteligență. Dar a pierdut firul Ariadnei, după părerea mea. A fost lăsat să blesteme minotaurul, ca și Nietzsche, pierdut, în eterna sa întoarcere în centrul labirintului. Îi împărtășesc întrebările, durerile, neliniștea și proza poetică. Dar nu răspunsurile lor, rezultatele lor, orizonturile lor. Dar sunt cei care împărtășesc orizonturi și chiar încearcă să le impună altora, fără să se ocupe de amărăciunea vieții, de suferința persistentă, de moartea noastră de zi cu zi. Nu-mi place asta. Prefer proza poetică a lui Cioran în aer liber. Sau poeziile lui Nietzsche, în loc de „dictonul” fanatic. Dar această evaluare nu mă face să-mi pierd speranța. Deși nu mă refer la speranța rațională sau rezonabilă a teologiei, filosofiei sau psihologiei…, ci la acea „mică speranță care ne dă bună dimineața în fiecare dimineață”, așa cum a descris-o Charles Péguy.

V.B.: – Considerați că structura morală a unui poet, ar trebui să influențeze aprecierea operei sale?

L.C.V.: Nu. În adolescența mea am citit mult despre „poeții blestemați”, de fapt i-am dedicat una dintre primele mele cărți lui Baudelaire. Una dintre poeziile mele preferate a fost scrisă de un alt Charles, americanul Bukowski. Deși nu împărtășesc multe dintre lucrurile pe care le-a făcut în viața personală, a fost un poet excepțional, pentru că meșteșugul poetului este ceva care izvorăște liber, fără discernământ, ca o pasăre albastră care se stinge în inima pe care și-o dorește. Abilitatea de a folosi cuvântul pentru a ajunge în locuri nerostite nu poate fi moștenirea celor care îndeplinesc anumiți parametri de comportament de orice tip, poezia, așa cum am mai spus, este liberă, liberă de poet, liberă de orice, cu excepția cititorilor, pentru că ei sunt cei care dau viață poeziei în actul lecturii,  și ei, de asemenea, îi dau sens, o dezleagă, îi deschid adevărul, o dez-velesc („a-letheia”). Poetul este un intermediar relativ nevinovat în ceea ce privește rezultatele. Habar nu are de incendiul sau potopul care poate fi produs din textul pe care l-a donat. După cum au spus mai mulți francezi (în special Barthes și Ricoeur, în felul lor), autorul (poetul) a murit. Poezia nu aparține poetului, ci celui care o face a sa, celui care și-o însușește în lectura plină de sens, parafrazând-o.

V.B.: La  momentul acesta, ce fel de poezie este preferată în Chile? Dar proză? Are coordonate speciale, noi?

L.C.V.: –  Așa cum am menționat mai devreme, în Chile, din păcate, nu se citește prea mult. Studenților mei din universitate le este amuzant că insist atât de mult că trebuie să fie cititori compulsivi, recomand mereu lecturi noi la fiecare subiect, le spun că trebuie să citească mai multe cărți simultan și că trebuie să ia notițe de la cei care ies din aceste lecturi în mintea lor, că testele nu contează, că ceea ce contează este să învețe, să fie  creativi, productivi din punct de vedere intelectual și estetic. Dar nu prea citesc, cărțile din Chile sunt și scumpe. Când instruiam liderii, îi rugam să investească măcar prețul unei mașini în cărți. Au râs, dar nu a fost o glumă, de fapt cred că aș fi putut cumpăra câteva autobuze cu biblioteca mea (ha-ha). Nu există altă cale. Dar cei mai mulți nu înțeleg cât de necesar este să devii prieten și confident apropiat al autorilor, adică să-i citești cu seriozitate. Lăsați-i să vorbească în dormitor și să-și spună secretele. Și acesta este lucrul magnific al lecturii, poți să-l auzi direct pe Aristotel, Ibn Arabi, Luther, Hegel, Marx, Kierkegaard, Derrida… pe scurt, pe gânditorii deja morți… sau marii poeți… sau chiar romancierii istoriei. Aș putea spune că mi se pare că în Chile poezia este apreciată mai mult prin marele Nicanor Parra (fratele unuia dintre cei mai importanți cântăreți-poeți din istoria noastră: Violeta Parra), adică așa-numita „anti-poezie”, care pentru mulți a fost calea spre poetică. În cazul meu personal, Parra a deschis ușile pentru a elibera versuri și cu poezia sa „Manifestul” a lăsat poezia la dispoziția mea ca un artefact de uz casnic, de zi cu zi, simplu și necesar. Poezia este prezentă și astăzi în țara mea prin intermediul tinerilor cântăreți sau trubaduri, există mai mulți cântăreți-compozitori care sunt poeți. Îl evidențiez, de exemplu, pe Angelo Escobar, care și-a scos poezia în stradă și în lumea virtuală a internetului datorită recitalurilor sale deschise. El este un exemplu al modului în care poezia este responsabilă pentru găsirea spațiului său pentru a ajunge la viața reală. Acum câțiva ani am publicat o carte a lui Angelo cu „poeziile-cântece”, am subintitulat-o „poezii de cântat”. Pe de altă parte, cititorii de romane sunt mai numeroși în Chile. Avem și un caz frumos de romancier, unul dintre cei mai citiți din țara noastră: Hernán Rivera Letelier, care a comentat că pentru a scrie romane a început să scrie poezii în lateral… 

V.B.: –  Personal, vă rămân îndatorată și vă mulțumesc nespus că v-ați ocupat de editarea volumului meu în română/spaniolă, Ochiul fantast/Ojo fantaseador, în traducerea aceleiași recunoscute și premiate poete, Carmen  Bulzan! Vă doresc multe alte volume semnate de dumneavoastră și  aștept o nouă convorbire privind alte proiecte, noi volume publicate de dumneavoastră.

L.C.V.: –  Editez mereu autori noi și alții deja consacrați, este pentru mine o mare bucurie atunci când se publică o nouă carte, fie în Hebel Ediciones (în principal digital), fie în editurile Independently Poetry și NoteBook Poiesis (pe hârtie), pe care le dirijez. În prezent, încep un proiect frumos cu remarcabilul poet belgian Germain Droogenbroodt, care este un popularizator celebru al poeziei contemporane la nivel mondial, prin periodicele pe care le face din poezii în mai mult de treizeci de limbi. Cu el vom începe să publicăm o serie de cărți în engleză și spaniolă de poezie internațională.

V. B.: –  Și ultima întrebare: care sunt actualele proiecte pe care le aveți ca scriitor?

L.C.V.: –  Ei bine, am mai multe cărți de poezie pe cale de a le publica, printre care una dintre cele mai recente, care a fost deja publicată în România, în traducerea lui Carmen Bulzan, și pe care sper să le prezint în 2023 acolo, alături de noua ediție englezo-spaniolă, este cartea „Stańczyk: poem narativ al unui serios bufon”. Această carte este o lucrare care m-a făcut foarte fericit de gestația ei. A doua ediție a cărții mele „Omul plin de flori” este, de asemenea, o lucrare foarte apreciată de mine și va fi acum disponibilă în limba engleză. De asemenea, sper să public în curând o colecție de poezii numită „Fado y Existir”, care face aluzii la muzica fado portugheză și unele teme din gândirea lui Heidegger. Un alt proiect poetic care este în curs de desfășurare, și care mi-a luat mai mult timp decât de obicei, este o carte intitulată „Structura dorului”, compusă din poezii inspirate din epigrafii preluate dintr-o carte de Hannah Arendt despre conceptul de iubire la Sf. Augustin. Pot menționa și două proiecte de carte în domeniul psihologic pe care sper să le public în curând, mă refer la o lucrare despre psihologia emoțiilor intitulată „Emoții goale: psihologia proceselor emoționale” și „Hermeneutica traumei: trauma și confruntarea ei pozitivă ca fenomene hermeneutice”.

V.B.: – Vă doresc multe alte volume semnate de dumneavoastră și aștept cu nerăbdare să mai vorbiți despre noile volume publicate și despre proiectele dumneavoastră.

L.C.V.: – Vă mulțumesc foarte mult, stimată doamna Veronica. A fost o mare plăcere să pot discuta cu dumneavoastră.

V.B.: – Vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție, vă așteptăm în România și vă doresc să vă difuzați cărțile, fără frontiere, oriunde în lume!

Veronica Balaj

Traducerea a fost realizată de Carmen Bulzan

Iunie 2022

La Editura Siono, din București a apărut un nou volum semnat de Cosmisian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei, după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher, Lucette-Viața dincolo de imunitatea zero, respectiv acum, Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc sau, faptele neprevăzute.

Să ne imaginăm că ne propunem a fi cititorul acestui volum care, firește, a fost gândit să intre mai întâi  în competiția vizuală cu numeroasele apariții editoriale care ne încântă și ne atrag privirile oriunde ar fi expuse. Așadar, condiția grafică nu trebuie neglijată. Ca urmare, se arată excelentă. Nu o poți trece cu vederea între celelalte exponate livre-ești de pe rafturile unei librării. Atractivitatea copertei și-o asumă Claudia Feti.

Prefața cărții, prin autoarea sa, Petruța Petre ne avertizează că vom avea de-a face cu o poveste plină de surprize. Imprevizibilul se ivește din metafore, dar, nu numai. Acestea fac nota particulară despre care pomeneam la început. Ușurința cu care manevrează iluzia că universul epic își are veridicitate, că este chiar așa cum ni-l prezină metaforele, am mai subliniat și cu alte ocazii, și repet, este remarcabilă. Cunoscând acestea, iată-ne oarecum pregătiți să purcedem la lectura acestui volum cu titlu atât de incitant.

Prima surpriză este că, ne învăluie un parfum imprimat în fiecare pagină. Ar fi, să spunem, o discretă invitație la o lectură plăcută. Astfel, se confirmă faptul că autorul este un  perfecționist, un foarte atent la detaliile care pot  stabili o relaționare cu cititorul.

Mă feresc a povesti în detaliu subiectul. Ar fi ciuntită curiozitatea stârnită de subiectul care, trebuie spus de la bun început, se clasează în trei părți și un Epilog. Pentru a nu răpi  plăcerea descoperirii noului, a evoluției epice, mi se pare absolut firesc să mă refer la particularitatea artistică a textului. La valențele sale stilistice în structura epicului.

Remarc de la bun început inventivitatea autorului. El însuși devenind personaj, recunoscut în Naratorul, (vocea auctorială). Foarte interesantă această poziție a celui care creează povestea.

Textul ne atrage într-un vertij de întâmplări care, ne-ar putea depărta de realitatea imediată. Dar, nu se întâmplă asta întrucât Cosmisian știe să echilibreze balanța visare-imaginar–realitate, la momentul potrivit. Exact când trebuie. În acest carusel, adevărat carusel dirijat între enigmatic și explicit, Jules Verne este absolut firesc să apară. Legătura dintre Mariette și Jules Verne este o altă dovadă de inventivitate artistică. Într-un angrenaj al visării, gestionat de Fetița cu Codițe, Jules Verne devine și el într-un anume fel, personaj implicit. Precum Fetița cu Codițe, Mariette, precum părinții, precum obiectele fermecate, tabla de șah, sentimentele atât de diverse. Punctul care susține caruselul este în mișcare, sub forma unui  pandant mobil între vis și realitate. Luând în atenție și relaționarea dintre personaje și tehnica folosită, înaintând pe firul epic, ne întâlnim cu Firul Narațiunii, care, uneori se implică explicit în mersul poveștii sau, rămâne doar spectator. Desigur, nu putem să nu remarcăm această  altă….  inventivitate scriitoricească:

”M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm  dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru c-ar putea să le schimbe destinul”. (pag16)

Putem conchide că avem a cunoaște un demers epic plin de dinamism, o derulare a faptelor trăite la rang de vis ardent sau, nu, de realitate ambiguă uneori tristă, oricum, caruselul se învârte între magie și realitate. Vom accepta să ne imaginăm o tablă de șah misterioasă, o călimară, la fel, o bogată lume de vise pe care o duce cu sine Mariette și, ca element de rotunjire al acestui univers magic, intervine realitatea cât se poate de palpabilă.

Putem conchide că întreaga derulare a epicului poate fi asemuită cu o călătorie fascinantă între cei doi poli numiți deja: real și imaginar legați prin metaforă, (o forță magică de asemeni).

În același registru al metaforei, a surprizelor narative, intră în scenă personaje simbol: Destinul, Timpul, Manuscrisul 66 în forma unei Neașteptări, (ca un colier care sugera chiar pe Fetița cu două Codițe) sau, Joji, rugat să o îndrume pe fetiță într-o aventură de la un capăt la altul al lumii… De remarcat felul în care Cosmisian, și în acest roman ca și în celelalte semnate anterior, îmbracă faptele dramatice în metaforă și tandrețe discretă. Coloratura aventuroasă a viselor, tristețea, un anume dat dramatic, care ține de destin, legat de fetița cu sindrom Down, totul este prezentat cu o admirabilă finețe sentimentală.   

Călătoria dinspre realitate spre zona fascinantă a visării, a imaginarului și invers, redă un anume fel de-a trăi. Subliniez acest pandant foarte bine strunit. Când ai impresia că Fetița cu Codițe, personajul principal, Mariette, ne va atrage în labirinticele spații ale imaginației sale, unde ne-am putea pierde, la moment, se restabilește un echilibru și intrăm într-o realitate cât se poate de obișnuită.

Veronica BALAJ