Veronica BALAJ: Interculturalitate româno-greacă – Convorbiri cu profesorul Apostolos Patelakis

Veronica BALAJ: Domnule Apostolos Patelakis, sunteți cunoscut ca un fervent susținător al celor două culturi din cele două țări de care sunteți legat, România, unde v-ați născut, (la Craiova, 16 iulie, 1951, urmând apoi și o specializare profesor de istorie și geografie), și Grecia, unde ați plecat împreună cu familia. Și aici ați profesat ca dascăl și, tot în limba română. O poveste frumoasă. Perfect adaptabilă conceptului de intreculturalitate. Vă propun să purtăm această convorbire pe ideea impresiilor trăite în cele două patrii. Adică viața văzută din mai multe unghiuri. Așadar, ați fost afectat la plecarea din mediul unde ați copilărit și v-ați format? La Craiova lăsați prieteni, o profesie, locuri, vremile nu erau prea bune și nu știați cu ce o să vă confruntați în Grecia.

Apostolos PATELAKIS: Pentru a mă face mai bine înțeles de cititorii români, doresc să menționez că m-am născut la Craiova într-o familie de emigranți politici greci, refugiați acolo după războiul civil din Grecia (1946-1949). Prin urmare am fost bilingv de mic. Bunicii mei acasă vorbeau doar limba greacă. Eu am învățat limba română la cămin și la școală. După liceu am studiat istoria, iar în perioada 1973-1979 am predat la diferite școli, până când am hotărât să ne repatriem. Despre Grecia aflasem multe lucruri, dar ca să fiu sincer nu muream de dorul ei. Acest dor îl resimțeau cei care au trăit o perioadă acolo și erau legați de acele locuri, așa cum erau bunicii și părinții noștri. Eu eram legat mai mult de România. În anul 1979, la vârsta de 28 de ani, m-am repatriat cu soția și fiica și ne-am stabilit în orașul Salonic, deoarece acolo existau mai multe posibilități de a găsi un loc de muncă. Desigur înrăutățirea situației economice în România a jucat un oarecare rol în a grăbi plecarea noastră. Nivelul de viață era așa de scăzut încât cu greu puteai să o scoți la capăt. Cum să le vorbesc elevilor despre superioritatea sistemului socialist când pentru un kilogram de carne trebuia să mă scol de la ora 4 dimineața și să stau la o coadă interminabilă. Poporul român a suferit mult în ultima perioadă a regimului comunist.

Veronica BALAJ: Ajungând în Salonic, ați avut sentimentul că aparțineți acelui spațiu? Nu vi se părea străin? Vi se părea că reluați un fir întrerupt odată cu plecarea strămoșilor din cauza războiului civil din Grecia?

Apostolos PATELAKIS: Trecerea dintr-o ţară în alta, chiar dacă se face în mod oficial, constituie o ruptură bruscă, care poate avea urmări nebănuite. E ca şi cum ai smulge un pom cu rădăcină cu tot şi ai vrea să-l replantezi în alt loc. Alt regim politic, altă cultură, limbă, tradiţii, căutarea unui loc de muncă, pierderea prietenilor dragi şi multe altele. Noi nu știam ce înseamnă regimul capitalist. A trebuit să ne acomodăm din mers pentru că trebuia să supraviețuim. Desigur că la început ne simțeam ca niște străini. Totul era nou pentru noi. Norocul nostru a fost că am găsit foarte repede locuri de muncă, lucru foarte important pentru un nou început de drum. Eu am fost angajat pe post de profesor la Școala de limbi balcanice din cadrul Institutului de Studii Balcanice (IMXA), unde până acum am predat limba română tuturor celor care doreau să învețe limba română în diferite scopuri, mai ales științifice. La școala de Limbi Balcanice m-au primit imediat deoarece nu aveau profesor, dar directorul școlii m-a rugat prietenește „să mă feresc să fac propagandă comunistă, pentru a nu avea probleme”. În paralel, am predat limba română și la unele școli private, care pregăteau sute de absolvenți de liceu care doreau să studieze în România. Soția mea fiind asistentă medicală s-a încadrat imediat la un mare spital din oraș, așa că din punct de vedere economic eram pe drumul cel bun.

Veronica BALAJ: Cum era viața cu normele ei, oamenii de aici comparativ cu cei din România, Craiova? Ce era diferit în relaționarea cotidiană? Deși ne aflăm în același areal, mă refer la zona balcanică, tot există diferențe.

Apostolos PATELAKIS: Ceea ce m-a frapat la început a fost că grecii nu știau nimic despre viața emigranților greci din țările socialiste. Aveau o imagine deformată, ca urmare a propagandei de denigrare dusă de guvernele de dreapta care se perindaseră în Grecia până în 1981. Pentru aceștia, emigranții constituiau o lume necunoscută, îndepărtată, ascunsă în spatele cortinei de fier. Aveau impresia că trăiam ca în China, că eram îmbrăcați în uniforme, că mâncam la cantine, etc. Când le explicam care era realitatea rămâneau surprinși, ba unii chiar credeau că făceam propagandă comunistă. Deci ei nu cunoșteau realitățile din țările socialiste, iar noi nu cunoșteam realitățile din țările capitaliste. Apoi, ne-a surprins plăcut abundența și varietatea produselor din magazine și piețe. Găseai tot ce doreai. Erai liber să faci orice dacă aveai bani. Puteai să cumperi, să construiești, să călătorești, să te stabilești oriunde fără nicio îngrădire. Diferențele între cele două sisteme și cele două țări erau foarte mari.

Veronica BALAJ: În câtă vreme v-ați făcut prieteni noi? Mai aveți și azi prieteni din vremea când ați sosit?

Apostolos PATELAKIS: De la început, am constatat că în comparație cu românii, grecii erau mai reci, nu erau așa de prietenoși. Greu să te invite cineva acasă la el. Trebuia să te cunoască foarte bine ca să se deschidă față de tine. Te invitau la cafea, la restaurant, dar nu acasă. Treptat, ne-am făcut prieteni printre colegii de serviciu, dar și din rândul celor care au studiat cu mine limba română. Azi, există foarte mulți medici care au studiat în România, cu mulți dintre ei avem relații strânse.

Veronica BALAJ: De obicei, la o strămutare, oamenii duc în suflet sau în subconștient, involuntar, anumite elemente specifice locului unde s-au născut. Care ar fi acestea?

Apostolos PATELAKIS: La început ne comportam ca în România. Soția gătea așa cum știa, adică mâncăruri în stil românesc, iar mintea ne era mereu în România. Cu timpul am început să ne adaptăm la tradițiile și obiceiurile locului, la mâncărurile cu specific grecesc și mai ales la pește și fructele de mare, care ne erau necunoscute. O altă mare deosebire consta în faptul că noi eram atei, pe când în Grecia religia era la loc de cinste, se preda în școli și elevii mergeau la biserică cu profesorii. Sărbătorile religioase se sărbătoreau cu mare fast și existau multe zile libere, fenomen necunoscut nouă. Trebuie să menționez că noi, în comparație cu alți emigranți politici greci, ne-am adaptat mai repede întrucât nu am întâmpinat greutăți în găsirea unui loc de muncă.

Veronica BALAJ: După câtă vreme ați revenit în România? În perioada cât ați absentat, v-a încercat dorul? Și dacă da, de ce anume vă era dor?

Apostolos PATELAKIS: Noi ne-am repatriat, dar părinții mei au rămas la Craiova, cu gândul că după ce ne vom stabili noi mai bine, se vor repatria și ei. Prin urmare veneam aproape în fiecare an ca să-i văd. În tot acest interval de timp (1980-1989) vedeam tot mai clar marile diferențe dintre cele două țări. În România situația era așa cum o lăsasem, adică nicio schimbare, totul era static, în timp ce nemulțumirea poporului față de conducere creștea. Prietenii mă întrebau mereu de situația din Grecia, dar eu nu puteam să vorbesc. Le spuneam că și acolo sunt probleme și nu e cum vă imaginați. Desigur vedeau că sunt altfel îmbrăcat, că am dolari în buzunar, că pot călători oricând, că aduc părinților diverse bunuri de consum, dar eu mă eschivam de la tot felul de discuții. În Grecia mi-era dor de mici, de cozonaci, de covrigi, de biscuiții „Eugenia” și de vinurile românești. Continue reading „Veronica BALAJ: Interculturalitate româno-greacă – Convorbiri cu profesorul Apostolos Patelakis” →

Veronica BALAJ: Poetul într-o autodefinire

GEORGE FILIP, 80-Volum omagial-80

OAZA cu IUBIRE, Editura Destine, Montreal, 2019

Îndemnați ca cititori, să pornim de la descifrarea titlului, trebuie să alegem calea sugestiei, oaza fiind într-un deșert, o izolare, (se poate simți oare izolat vreodată, George Filip cel vulcanic?), mai interesantă ni se pare ipoteza cum că, dacă există o oază într-un deșert, poezia deține magia, precum iubirea, să o transforme într-o adumbritoare verdeață. Adică un nou mic univers plin de viață.

George Filip, poet și personaj, pentru că adesea, poeții sunt personaje marcante ale propriei lor vieți, ei bine, el este arhicunoscut mai ales în Montreal, unde locuiește dar și în Canada, sau România, ca un personaj. Unii creatori de poezie își aleg rolul de solitari, în cazul acesta însă, avem de-a face cu o diversitate de expresii ale tuturor stărilor posibile care, în mod personal, fără excepție, le trăiește la cota fierberii. A flăcării spontane. De la iubire la ironie mușcătoare, sau explicit spusă, revolta, ca un verdict. Abaterea de la reguli se face cu glas tunător, să se audă, să se știe că poetul este totdeauna o forță, un reper, un om implicat nu un oarecare trecător prin lume și viață.

“poetul…cum să spun: e tot un Om

pe care Dumnezeu l-a pus să-ndure,

sufletul lui ascuns într-un atom

știe și să iubească și să-njure”,

scrie autorul , sub forma unei mărturii de credință, pe coperta a patra a volumului mai sus citat.

Am ales drept excurs de lectură a poeziei lui George Filip, volumului care marchează o vârstă a maturității depline, biologică dar și a creației poetice deoarece, în paginile acestuia, fix 520, se pot regăsi toate volutele și tonalitățile prin care trece cuvântul prins în peniță dar dirijat de imaginație și de starea creativă a momentului. Cartea este o antologie, considerată de însuși autorul, mică, dar… mare. Mică raportată la numeroasele volume semnate de el, mare dacă luăm în seamă numărul de poeme și de pagini, fiind vorba totuși, de un tom.

Fără dubii, George Filip este un poet al stărilor. Atât de complexe, trecătoare și deopotrivă însemnate, întrucât alcătuiesc universul numit viață. Un cosmos poetic vifornic, solar adesea, discret melancolic sau, cu accente de vitalitate exuberantă. De aceea poate, lumea s-a obișnuit să-l accepte așa cum singur se autodefinește, mai în glumă, mai în serios, ca fiind “Poet total”. Sintagma poate însemna chiar multitudinea de stări poetice. Poate însemna, trăire totală, fără oaze de lâncezeală și moliciune vitală. Precum marea cea fără de odihnă, George Filip fiind poetul cu rădăcini în Tuzla, plecat în lume cu marea în suflet:

,,Marea mea cu acorduri albastre,

Am lăsat-o-n poeme -visări

Când în trup îmi ardea neodihna

Și eram vinovat de plecări”

Scrisoare, pag 166

De altfel, tema dorului de locurile natale și de țara lăsată în urmă, ascuțișul revoltei împotriva comunismului care l-a determinat să plece spre alte zări, palierul socio -politic nu lipsește din nici unul dintre volumele sale, (50 la număr, deocamdată ), indiferent de perioada în care au fost scrise. Dovadă că nimic nu s-a atenuat cu trecerea anilor este și faptul că regăsim aceleași trăiri și în volumul care ne este acum referință :

,,Marea mi-a-nfipt pe dig

Rădăcini adânci de brad

Și mi-a dat caii sălbatici

Să-i iubesc ca un nomad…”

165-166,Poem vagabond

Sau, o altă mărturie, în aceeași poezie, Scrisoare

Nu regret c-am trăit într-o floare

Și că evul parșiv m-a durut,

Dar de ce nu mi-ați spus ce e dorul

Oameni buni, dac-ați știut?

Pag 166.

Autorul – poet prin definiție, având darul versificării cu ușurință, ca atare, nerenunțând la versul clasic, ticluit în rime,a scris mult, foarte mult despre Eminescu, și a rămas neobosit iubitor al Luceafărului. La Montreal s-a implicat în formalitățile necesare pentru a fi montată statuia poetului național într-o piațetă, și, l-a omagiat în fiecare an așa cum numai versul o poate face.

,,Mihai al nostru ,nici nu are vârstă,

Prin versul meu ce astăzi vi-l aștern

Vă spun să spuneți la urmașii voștri

Că Eminescu e un sfânt etern.

………………………….

De nu era poetul,n-aveam limbă

El ne-a adus hrisoave din strămoși,

Tot el a proorocit ca prin Unire

Ne vom zidi pe timp-victorioși.”

Mihai eternul pag 386

Despre poezia sa , păreri au fost îndeajuns exprimate dar nicidecum câte ne-am imagina pentru o fire mereu în vervă, pentru un personaj inconfundabil. Asta se explică strict prin poziția autorului care nu și-a dorit așa ceva, o popularitate construită din păreri ci, una alcătuită doar din versurile sale. Totuși, de remarcat opinia profesorului de filosofie din Montreal, Jack Bouchard, care îl consideră un rebel cu versuri derutante și fascinante, notă distinctă în contextul poeziei confraților din Quebec

Continue reading „Veronica BALAJ: Poetul într-o autodefinire” →

Veronica BALAJ: DE DRAGUL LIMBII ROMÂNE

Noutate în felul cum se poate desfășura un cenaclu literar cu participare simultană din mai multe țări.

Confrații noștri din afara granițelor țării, sunt, uneori, mai inventivi , mai dornici să -și arate dragostea pentru limba maternă. Nu am auzit nici în SUA, nici în Canada, nici în Spania, folosindu-se fraze hibride, în care să fie amestecat și câte un cuvânt din altă limbă pe care ei, de altfel, o exersează zilnic la locurile de muncă și pe care și-au însușit -o ca pe a doua formulă de exprimare. Lucru absolut firesc din moment ce au ales o viață în alt teritoriu geografic și cu alte coordonate socio-culturale.

Aduc drept argument doar o recentă acțiune culturală,desfășurată luni, 17 februarie, la sediul cultural din Cotes-des-Nieges, Montreal din cele multe pe care aș putea să le enumăr nu doar eu, ci, mai cu seamă actanții care se implică în varii asemenea moduri de comunicare și de păstrare a limbii materne..

La Montreal, Canada, unde, se știe conviețuiesc foarte multe naționalități și unde, prin lege, fiecare își poate prezenta aspecte ale culturii lor, în deplină libertate, adesea, acestea, pot intra într- un plan de susținere financiară din partea forurilor canadiene, aici deci, sunt multe manifestări culturale românești. Nu insist asupra detaliilor pentru că, în cazul acesta, la care mă refer, este vorba de o exemplară dăruire emoțională, de consecvență în organizarea unor manifestări, diverse, în numele limbii române, iar pentru buna reușită și rezistența în timp, oameni de calitate aleasă, români stabiliți în Canada, și nu numai aici, {dar azi, mă refer doar la acest loc} , mulți români -canadieni, scot bani din buzunar pentru organizarea unor manifestări în care limba română și cultura moștenită sunt la rang de emblemă.

Nu ni se pare puțin lucru ca, timp de trei ore, scriitori, din Canada, din SUA și România, profesori de la Universite de Montreal, pictori, designeri, Marc Marinescu organizatorul festivalului de renume, să participe la înființarea unui cenaclu literar. Ei bine, nu e chiar un lucru banal!

Cenaclul revistei „Destine Literare”, o publicație recunoscută ca fiind internațională, cu o vechime de 14 ani, înființată de cunoscutul mecena cultural, poet, Alexandru Cetățeanu, și… care deține cred un record în numărul de prieteni, artiști de toate genurile, pe care-i are pe mapamond, a mai avut o inițiativă. Este chiar o noutate în felul cum se poate desfășura un cenaclu literar. Mai exact spus, a fost utilizată tehnica întru folosul comunicării la distanță prin voce și imagine, chiar dacă invitații erau din SUA, precum Florentin Smarandache, profesor renumit în matematică, existând un semn care-i poartă numele, autor al unui număr impresionant de volume, acum, vicepreședinte al noii formațiuni literare, „ASRAN”, adică ”Asociația Scriitorilor Români din America de Nord”, fondată de același inimos, inventiv, Alex Cetățeanu. S-au adăugat, tot din SUA, mesaje de la poetul româno-american Mircea Ștefan, de la doamna Dana Opriță, scriitoare, noul redactor șef al revistei menționate, jurnalista Cristina Balaj Mihai, din Ottawa, de asemeni vicepreședinta ASRAN. Din România au transmis cuvinte de apreciere pentru înființarea ASRAN, dl. Liviu Pendefunda, medic renumit, membru al Academiei Române și scriitor, Constantin Lupeanu, scriitorul care-i greu de egalat în traducerile realizate din literatura chineză și lista va continua să se lărgească în următoarele ședințe ale cenaclului „Destine literare”.

Din sala închiriată pentru patru ore, una fiind rezervată pregătirii evenimentului, Alexandru Cetățeanu în calitate de fondator al revistei menționate ,dar și ca președinte și fondator al ASRAN, a condus lucrările în stil elegant, deschis, colocvial. În deschiderea intervențiilor din sală, a vorbit doamna Melania Caragioiu, poetă și deținătoarea multor premii literare, implicată activ, în toate acțiunile comunității, mai cu seamă în cele literare, și dumneaei fiind membru fondator și vicepreședintă ASRAN. Iintervenția lui Marc Marinescu, artist, grafician de renume, a fost un deliciu intelectual prin cele spuse și, deopotrivă prin surpriza de a prezenta primul număr al revistei „Destine literare”, de acum 14 ani, unde a semnat un logo, a făcut grafica și a coperților exterioare și a postat pe coperta interioară, fotografia lui Mircea Eliade reușind să individualizeze și să scoată la vedere câteva dintre titlurile cărților din biblioteca lui Eliade care, apărea discret în fotografie. Un fapt de restitutio în istoria literară!.

Prezența lui H.D, Silvian a fost și de astă dată un mic spectacol, dat fiind meseria sa de actor dar și artist grafic și scriitor. A recitat versuri în stil propriu și, a primit aplauzele bine meritate. Doamna Ana Maria Surugiu, având la activ 45 de ani de jurnalism, a interacționat plăcut cu publicul, de mai multe ori, în luările sale de cuvânt, iar momentul când Carmen Doreal, poetă și artist plastic, descendentă din familia pictorului Țuculescu, a fost investită în funcția de președintă a cenaclului care secondează revista „Destine literare”, a fost unul de entuziasm. Prietenia, încrederea, dorința de-a sluji limba română împreună a fost evidentă.

Alt moment de coloratură, foarte spumos exprimat, l-a susținut poetul George Filip, care-și asumă titlul de „Poet total!, renumit, recunoscut, vechi promotor al culturii române în metropolă și în țara de adopție. Lucrările picturale semnate de Patricia Medana Mihai au fost element de coloratură mai ales la momentul fotografiilor.

De remarcat aportul lui Valentin Luca, specialist în realizarea vizuală a multor materiale media, așa că, filmarea întregului eveniment va intra în portofoliul cenaclului. Prezentarea unui nou membru, în persoana unei poete cu talent spontan, Carmen Stănescu, a fost întâmpinată cu bucurie, primirea fiind un semn de amiciție garantată.

Nu am stabilit o ierarhie a prezentărilor, de aceea, a nu se lua în nume de rău că notez spre încheiere, prezența profesorului Andre Seleanu, care a ținut un discurs despre lucrarea sa de critică de artă comparată. Doct, cu idei proprii, a conturat succint o imagine a artei contemporane de sorginte latină.

Cultura, în oricare epocă nu s-a putut face cu doar câteva persoane ci, în largă comunicare, așa că, trebuie să luăm în seamă strădanile care aduc un plus, oricât de mic, în mersul istoriei. Drum lung revistei „Destine literare” și, desigur, pentru „ASRAN”, urări de succes!

–––––––-

Veronica BALAJ

Membru fondator ASRAN

Montreal, Canada

20 februarie 2020

Galina MARTEA: Romanul care te predispune la confesiuni

Cu o denumire specifică și destul de interesantă, romanul „Amiază nevindecată” (Editura „Victor Babeş” din Timişoara, 2018, pagini 311), de Veronica Balaj (scriitoare, poetă, jurnalistă), determină o sensibilitate deosebită față de procesele vitale ale omului, simultan întruchipând în mod concret fenomenele esențiale ale vieții umane ce sunt într-o legătură indispensabilă cu existența cotidiană, având în relief aspectul dragostei, al suferinței morale, al fericirii și al plăcerii afective. Sub raportul acestor înfățișări se distinge sentimentul uman în relațiile dintre oameni, adică procesul afectiv specific uman ce exprimă atitudinea omului față de realitate, față de cele înconjurătoare, față de a cunoaște și a simți credința și pasiunea intimă legată de cineva printr-o prietenie foarte apropiată, caracteristică unui mediu restrâns. Cu această atitudine plină de bunăvoință și prietenoasă față de o anumită persoană, bazată pe aspirații și interese comune, se zidește conținutul integral al acestui roman cu triplu plan epic. În contextul acestor descrieri, cunoscutul critic literar Adrian Dinu Rachieru își expune propriile viziuni în prefața acestei lucrări, „Amiază nevindecată” fiind romanul care impresionează nu numai prin structura internă și externă a conținutului, dar și prin calitatea stilistică în a formula acțiunea subiectului. Atât Adrian Dinu Rachieru, cât și Cornel Ungureanu, renumiți critici literari, au descris cu multă atenție conținutul cărții, precizând că desfășurarea actiunilor din operă literară au loc pe un vas de croaziera, iar personajele își dețin locul corespunzător în procesul de derulare a evenimentelor respective.

Romanul „Amiază nevindecată” o are ca protagonistă pe artista Teodosia, reprezentanta genului feminin, care interpretează rolul de a fi arbitru principal în efectuarea unui concurs destinat cuplurilor familiare care au decis să-și sărbătorească aniversarea nunții de argint pe un vas de croaziera. În cadrul seratelor festive, programate prin concursul respectiv, sunt relatate și istorisite diverse întâmplări din viața cuplurilor, totul fiind destul de interesant și intrigant, astfel fiind dezvăluită cu o relativă obiectivitate imaginea fizică și morală a personajelor, în evidență fiind suprapuse faptele lor, relațiile lor prin legătura reciprocă cu mediul înconjurător. Întrând rând pe rând în desfășurarea epică a acțiunilor, fiecare dintre personajele prezente în opera literară sunt într-o mișcare și schimbare emoțională permanentă prin diverse episoade, figuri ce simbolizează sinteza scenelor de viață cotidiană, acțiuni capabile de a impresiona și de a atrage atenția la întâmplări vitale destul de ciudate, demne de atenție, în rezultat construind un proiect fondat pe o suită ordonată de operațiuni destinate să ducă la atingerea unui scop și anume: al unui plan epic – unul alert și intrigant în care viața însăși este centrul de referință al existenței umane. Toate evenimentele relatate cuprind veșmântul cotidian, iar fenomenul de a trăi în armonie și prin relații curate de dragoste cu cineva exprimă cel mai frumos lucru pe care îl doresc nu numai pasagerii sau personajele de pe vasul de groazieră participante în concurs, dar îl sugerează și însuși subiectul și coloratura epică a întregii opere. Sub acest aspect, însă cu tangențe contradictorii-nefericite în paralel cu trăirile fericite ale altora, se înscrie și Anca, un alt personaj al romanului, prietena Teodosiei. Prezența Ancăi în lucrare simbolizează rolul unei femei nenorocită, solitară și abandonată de partenerul său. Așa fiind, Anca, îndurerată și întristată de pierderea neașteptată a iubitului său, rămâne pe țărm și în modul acesta nu face parte dintre personajele croazierei, dar, în același timp, este prezentă parțial la întâmplările ce au loc pe navă prin intermediul mesajelor-comunicărilor telefonice trimise. Corespondența dintre cele două prietene are un efect special – Teodosia încearcă să o consoleze pe Anca, mizând pe faptul că necazurile vieții trebuiesc învinse și depășite cu orice preț, iar însuși viața trebuie trăită indiferent de clipele plăcute sau triste ale destinului. Prin urmare, ironia sorții, fiind și filosofia existenței umane, este jocul neașteptat al întâmplărilor vitale, este jocul care dictează condiții corelate cu reușite și nereușite, cu căderi și urcușuri, cu plăceri și neplăceri, cu bucurii și tristeți, cu tot ceea ce unește viața omului cu mediul înconjurător al acestuia. Pentru a înțelege complexitatea fenomenului epic tratat în această operă literară este nevoie de o lecturare minuțioasă a întregului conținut, doar numai așa cunoscând toate circumstanțele din care se compun evenimentele ce au loc pe vasul de croazieră, cât și acțiunile reciproce dintre pasageri.

Construcția literară a romanului „Amiază nevindecată”, abordată de scriitoarea Veronica Balaj, se bazează pe sentimentul de dragoste și respectul reciproc dintre două persoane, iubirea însumând în sine procesul afectiv uman care se manifestă prin atașament sufletesc față de cineva. Autoarea descrie cu multă pasiune povestea de dragoste dintre cuplurile familiare prezente în concurs, susținând că fenomenul iubirii este un liant ce colorează epicul, ce colorează viața umană în diverse forme și acțiuni. Totodată, autoarea cuprinde și latura mai puțin pozitivă a dragostei, aceasta fiind transmisă prin experiența tragică și nefericită a Ancăi, prietena Teodosiei, dar în același timp și trăirile sentimentale nevindecate din dragoste ale Teodosiei. Drept care, Teodosia la fel se prezintă ca un personaj nefericit și neîmplinit în dragoste, trăirile interioare și experiența sufletească fiind în corelație cu întâmplările de pe nava de croazieră, umbra acestei povești de dragoste neîmplinită făcându-și până la urmă apariția – fostul iubit al Teodosiei din întâmplare este unul dintre pasageri. Ca urmare, romanul „Amiază nevindecată” este o istorisire a unor fapte, a unor gânduri și sentimente intime legate de viața a două personaje ce sunt nefericite în dragoste, destinul unindu-le prietenia, cât și despre existența fericită a unor cupluri care își sărbătoresc cu mult succes sentimentele de iubire după mulți ani de conviețuire împreună, lucru nespus de minunat pentru viața umană – toate evenimentele raportându-se la existența cotidiană în care epicul se desfășoară în trei planuri, cu implicarea unui număr mare de personaje, având în vedere că acțiunea se petrece pe un vas de croazieră, dar și în afara lui. Despre întreaga complexitate a acestor aventuri vitale ale omului, regăsite în romanul de față, Veronica Balaj scrie: „Veți citi și veți descoperi situații prin care fiecare a trecut, la un moment dat”.

Continue reading „Galina MARTEA: Romanul care te predispune la confesiuni” →

Mihaela ALBU: Înapoi pe firul timpului, dintr-o „Amiază nevindecată” – o carte a Veronicăi Balaj

Jurnalist–scriitor ori scriitor–jurnalist sunt două profesii care – nu de puține ori – își împrumută una alteia „uneltele” și subiectele. Se întâmplă chiar ca textul însuși să poată fi încadrat deopotrivă într-un gen sau altul. Căci atunci când spiritul de observație și talentul narativ se îngemănează sub același condei, rezultă, fără îndoială, o scriere cu cert caracter literar, creând totodată și impresia de autenticitate.

Un astfel de scriitor, care și-a folosit cu pricepere experiența îndelungată de jurnalist (radio-tv) este Veronica Balaj, autoarea romanului „Amiază nevindecată”, publicat în 2018, la editua „Victor Babeș” din Timișoara. Aceasta nu este însă prima carte cu caracter literar a jurnalistei. Pe coperta patru a romanului, editura informează cititorii asupra activității autoarei , enumerând câteva dintre volumele anterioare: „Ne tirez plus!” (proză scurtă), „Cu îngerul la arat” (ediție bilingvă română-engleză), „Le café de bouquiniste” (poeme), „Baltazara” (roman), „De șapte ori viața” (proză scurtă), „Carnavalul damelor” (roman), „Între noi, soarele nordic” (proză poetică), „Poeme în civil” (ediție bilingvă română-engleză), „Puzzle venețian” (proză scurtă), „Piruetă pe catalige” (poeme, ediție bilingvă română-germană), precum și alte volume bilingve (română-ebraică, română-spaniolă, română-engleză).

Chiar dacă cititorul nu ar fi familiarizat cu scrierile Veronicăi Balaj (aceasta și din motive obiective, căci știm cu toții care este regimul circulației cărții, precum și cel al tirajelor) din lectura recentului roman va descoperi o autoare care este înzestrată cu arta de povestitor, care deține știința tehnicii narative, a gradării acțiunii, care stăpânește talentul creionării unor personajje viabile. Imagine și cuvânt, cele două „arme” ale unui jurnalist îndreptate spre un fir narativ care să închege o poveste – aceasta ar fi pe scurt „arsenalul” cu care Veronica Balaj a pornit pe drumul facerii/ scrierii acestui roman.
Titlul însuși – Amiază nevindecată – surprinde și incita curiozitatea, un „truc” pe care un jurnalist îl știe și îl aplică. „Amiaza” înseamnă mijlocul, timpul împlinit al zilei, dar e și metafora mijlocului vieții; „nevindecarea” sugerează însă, prin negație, neîmplinirea unei amieze care n-a ajuns să își îndeplinească rostul.

Din parcurgerea întregului eșafodaj narativ, cititorul înțelege în cele din urmă că structura acestuia se sprijină pe curgerea temporală. Este vorba așadar despre timp, căci acesta e permanent subînțeles în firul narativ. Viața se derulează în timp, iar cele două protagoniste, Teodosia și Anca, sunt surprinse de autoare spre amiaza vieții (nel mezzo del camin, cum una dintre ele o spune direct într-o scrisoare), derulându-și, prin tehnica romanului epistolar, firul amintirilor spre un trecut nu prea îndepărtat („Sensul e unic, doar spre trecut. Mereu înapoi”, o spune și Teodosia la un moment dat).
Dar însăși structura narativă a romanului e gândită de autoare cu punctul culminant la mijlocul derulării acțiunii, la „amiaza” cărții, poveștile de viață ale celor patru cupluri devenind miezul întregului eșafodaj romanesc. Vasul de croazieră pe care Teodosia se îmbarcă și călătorește trimite tot la ideea de timp, de curgere, iar naratoarea remarcă în câteva rânduri îngemânarea a două contrarii – mișcarea acestuia și situarea pasagerilor într-un spațiu închis, static aparent. Călătoria se petrece astfel, în mod direct, în spațiu, și indirect, în timp, sugerată prin diverse tehnici narative – scrisori, rememorări generate de întâmplări prezente, de locuri și oameni întâlniți pe vapor. Ca o madlenă proustiană – un obiect, o figură, o culoare, un glas – declanșează întoarcerea în timp și rememorarea altor momente ale vieții.

Vasul poate fi înțeles însă în sens și mai general ca o metaforă a vieții înseși, un spațiu limitat al fiecăruia, pe întinderea căruia întâlnirile cu semeni sunt și ele limitate. Teodosia face parte dintre pasagerii de pe vapor, dar, ca în viață, nu-i întâlnește direct și nu petrece un timp anume decât cu unii dintre ei, pe când cu alții întâlnirile sunt ocazionale, fulgurante, iar cu majoritatea nu are prilejul intersectării (chiar dacă, teoretic, ca și în viață, în timp și spațiu, sunt contemporani). Spațiul limitat al vasului și prezentul în care sunt surprinși pasagerii trimit, firesc, cu gândul la viața fiecărui om, trăitor într-un anumit loc și într-o anumită perioadă.

Însuși rolul pentru care Teodosia călătorește pe mare – ca organizatoare a unui concurs intitulat „Nunta de argint” la care s-au înscris patru cupluri (din Canada, Germania, Italia și Serbia) – trimite tot la ideea temporală. Fiecare cuplu își povestește viața în doi, își derulează astfel în sens invers principalele întâmplări petrecute de-a lungul timpului.

Prin scrisorile pe care și le trimit una alteia cele două prietene, pe lângă consemnarea faptelor din prezentul povestirii, cele mai multe sunt rememorări, întâmplări și trăiri dintr-un timp anterior. Fiecare scrisoare derulează regresiv episoade ale unei iubiri pierdute, coroborând nararea acestora cu analiza lor spre înțelegere și depășire. Continue reading „Mihaela ALBU: Înapoi pe firul timpului, dintr-o „Amiază nevindecată” – o carte a Veronicăi Balaj” →

Galina MARTEA: Creația artistică în „AREOPAGUS”, de Veronica Balaj și Cristina Mihai (Editura Mușatinia, 2019)

Recent la Editura Mușatinia, editor Emilia Ţuţuianu, a fost publicat volumul Areopagus, autorii acestuia fiind consacrații scriitori și jurnaliști Veronica Balaj și Cristina Mihai. Într-o tinută editorială admirabilă, lucrarea în cauză este captivantă prin conținutul său plin până la limită de subiecte nespus de interesante ce datează acțiunile firești ale omului creator din acest univers. La fel și coperta cărții este demnă de atenție și foarte frumos ilustrată, realizator Dorin Dospinescu (și redactor șef al editurii), imaginea în cauză reprezentând organul suprem de judecată și control din orașul stat Atena din regiunea Attica, dar și sculptura cu zeița-patroană a orașului Atena. În această ambianță estetică se înscrie, cu mult prestigiu, și prefața cărții realizată de Paul Eugen Banciu (distins scriitor, în mod aparte romancier și eseist, editor de reviste literare, scenarist de film, ziarist român), întitulată „Judecata literatorilor”.

Construită pe elementul fundamental al muncii creatoare, Areopagus este o lucrare de interviuri sau, mai bine zis, este o creație jurnalistică prin intermediul căreia se regăsesc scriitorii români contemporani din întreaga lume. Cu un conținut de 202 pagini, cartea Areopagus a Veronicăi Balaj (poetă, prozatoare, romancieră, publicistă, jurnalistă) și a Cristinei Mihai (jurnalistă, poetă, publicistă) este opera literară scrisă sub formă de dialog prin care se înregistrează convorbirea dintre personaje, comunicarea dintre generații, dar mai ales convorbirea între reprezentanții culturii românești de ieri și de astăzi, personalități care știu cum să proiecteze lucruri pline de valori spirituale necesare societății românești. Anume prin acțiunea trăirilor spirituale această lucrare reprezintă forma unui obiect care evocă evenimente vitale ale omului creator, ale omului creator care conform principiilor individuale se zidesc publicații literare cu subiecte concrete sau lucrări în baza cărora se pot întemeia teorii științifice, în rezultat ideile și conceptele respective fiind înregistrate într-o varietate enormă de monografii pentru diverse domenii sociale. În contextul dat, Paul Eugen Banciu în prefața cărții scrie: „Trăim un timp cu intensitatea celui datorat unor mari evenimente, din ce în ce mai grăbit, mai superficial, în care viaţa se interferează cu ficţiunea, cu lumea imaginarului, coborând din universul structurat al culturii în decursul câtorva milenii. Trăim o vreme a interşanjabilităţii valorilor culturale, după principiul facil al psihologiei individuale, al gusturilor formate acum după alte principii, complet distonante cu acumulările şi criteriile celor de dinaintea noastră cu doar jumătate de secol. Lumea cărţii, fie ea a editurilor, fie a librăriilor şi bibliotecilor, lasă acum la o parte ficţiunea, parabola exemplară, personajul de excepţie, construit după toate regulile tipologiei unui specific al unei zone, naţiuni, continent, ca în prim plan să apară jurnalul intim al unor personalităţi reale, memoriile unei vieţi trăite într-un dat istoric, astfel că eroul devine însuşi autorul cărţii, ca într-o perpetuă confesiune scrisă la persoana întâi”.

În peisajul acestei cărți, ca parte componentă a unei vieți trăite în afara meleagului natal, se conturează în mod deslușit dorința omului creator de a înregistra în limbaj artistic sentimentele și realizările obținute în timp pe tărâmul literar/cultural/intelectual. În acest sens, o pleiadă întreagă de scriitori români contemporani din întreaga lume fac parte din această lucrare inedită care se numește Areopagus – patrimoniu literar pentru cultura națională română. Soarta acestor scriitori din afara granițelor țării românești este o istorie plină de trăiri emoționale, cu o dragoste constantă față de țărâna natală, cu dragoste nobilă față de origine prin care curge sângele românesc, indiferent de faptul că sunt în depărtare. Este trist acest lucru, însă prin descrierea reală a sentimentelor acest om creator reușește să înfrunte greul și, totodată, reușește să creeze frumosul original care trezește admirație și pune bazele unei culturi morale și spirituale. Așa fiind, în cuprinsul volumului Areopagus ne întâlnim cu scriitorul George Astaloș, poet român stabilit la Paris, care discută cu consacrata scriitoare Veronica Balaj și la rândul său spune: „Am ştiut că voi pleca din ţară din noaptea când l-au arestat pe tata… Mama a fost condamnată la moarte… Am o bătaie de inimă în plus pentru poezie…”. În paginile lucrării ne întâlnim și cu scriitorul român Nick Bogdan din Canada, care dialogează cu Cristina Mihai și la rândul său consideră existența umană în modul respectiv: „Viaţa, un document de scris”. Din discuțiile realizate se înțelege clar că „Nick Bogdan poartă cu el încă acel parfum al timpurilor de altădată”. Este foarte interesantă și discuția dintre Veronica Balaj și Shaul Carmel, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Tel Aviv – Israel, care redă propria emoție astfel: „…Când sunt în Israel, mi-e dor de ţara de unde vin cu amintiri, sentimente, trăiri, cu o limbă în care scriu , respir, când sunt în România, mi-e dor de pământul străbun…”. Foarte constructivă este și întâlnirea Veronicăi Balaj cu poeta de limba română Alex Amalia Călin din New York, care exprimă: „Libertatea te ajută să te regăseşti pe tine însuţi. Poezia m-a renăscut, ea îmi dirijează paşii şi-mi conturează viaţa”. O altă convorbire este înregistrată între Veronica Balaj și Alexandru Cetățeanu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada și unul dintre fondatorii/coordonatorii revistei „Destine literare ”, editată în limba română la Montreal, unde ultimul dintre ei menționează: „Pe vremea comunismului tind să cred că exilatul avea nevoie de mai mult curaj…”. Având în convorbiri tema comunismului și procesul migrator în străinătate, cât și multe alte subiecte, Veronica Balaj realizează un dialog și cu Flavia Cosma, poetă, scenarist TV, producător, regizor TV din Toronto, Canada, în cele din urmă doamna Cosma afirmând: „Eu am fugit din ţară tocmai pentru a putea să scriu. Poezia este în opinia mea, cel mai elegant şi mai scurt drum către conştiinţa cosmică”. Interviurile realizate de către Veronica Balaj și cu alți scriitori români din străinătate sunt nespus de interesante, accentul forte fiind pus pe tematici vitale precum integrarea în societăți străine, integrarea în arta culturii și literaturii, mărturisiri despre viața privată în corelație cu cea scriitoricească, despre legătura cu scriitorii din țară și străinătate, despre promovarea literaturii române în lume, despre imaginea societății românești în străinătate, despre vocația scriitoricească și refugiul în arta scrisului, și multe alte subiecte de discuție. Printre intervievații de către Veronica Balaj sunt prezenți: Maia Cristea-Vieru, poetă, critic de artă, stabilită în Toronto, profesoară de limba franceză; Theodor Damian, prof., dr., Director al Institutului de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York, poet, redactor şef al Revistei „Gracious Light”/„Lumină lină”, New York, fondator – coordonator al cenaclului „Mihai Eminescu” din New York; Francisc Dworschak, medic, autor a trei tomuri – În apărarea lui Eliade, şi al unor volume despre personalităţi româneşti de renume mondial; George Filip, poet din Montreal, fost redactor șef al revistei „Destine Literare”, coordonatorul Editurii „Destine”, fost Director de Centru Cultural din Montreal; Dinu Flămând, poet, traducător, jurnalist o voce la Radio France International; Corneliu Florea/Dumitru Pădeanu, publicist remarcabil prin nota pamfletară, eseist, autor al mai multor volume istorico-politice, exeget, scoate o revistă culturală, de autor, este de profesie medic, în Winnipeg, Canada; Lucian Hetco, publicist, eseist, poet, editorul revistei „Agero” din Germania; Ioan Miclău, scriitor, editorul, timp de decenii, al Revistei de Artă şi Cultură Iosif Vulcan, fondatorul bibliotecii româneşti „Mihai Eminescu”, în Australia; Alexandru Nemoianu, renumit profesor universitar în S. U. A., publicist, istoric, eseist de marcă; Livia Nemțeanu, poetă, vicepreşedinta Asociaţiei Scriitorilor Români din Montreal; Adam Puslojic, scriitor, curând Preşedinte al Asociaţiei de prietenie scriitoricească numită Frăţia româno-sârbă, un pod cultural; Iulia Schiff, scriitoare de origine română afirmată în Germania, exegetă în limba germană a operei lui Ion Barbu, traducătoare; Ana Simon, hispanistă, scriitoare, traducătoare, autoare de scenarii de film, soţia fostului actor François Simon, fiul marelui actor Michel Simon; Florentin Smarandache, recunoscut matematician pe plan internaţional, poet original, teoreticianul curentului paradoxist în poezie, SUA; George Uscătescu, fost profesor de filozofie la Universitatea din Madrid şi profesor asociat la Universitatea din Florenţa şi Sorbona; preşedinte al Societăţii europene de filozofie, autor a 100 de volume, traducătorul lui Lucian Blaga în limba spaniolă; fost prieten cu Brâncuşi. În același context se înscriu și dialogurile realizate de Cristina Mihai cu scriitorii români de pretutindeni, precum: Călin-Andrei Mihăilescu (scriitor, profesor universitar de literatură comparată şi de limbă spaniolă la Western Ontario University, Canada, teoretician al literaturii şi un om legat de jurnalismul radio – Radio Free Europe, BBC, CBC şi de ziaristica din diaspora); Mia Pădurean (scriitoare, Asociaţia Scriitorilor Canadieni de Limbă Franceză din Outaouais, regiunea Ottawa-Gatineau); Rodica Raliade (scriitoare din România, scrie și despre românii din Ungaria şi cei din Canada); Nick Sava (scriitor din Canada, Vancouver); Elena Ștefoi (Ambasadoare plenipotenţiar a României în Canada, poetă, deţinătoarea mai multor premii şi medalii); Luminița Suse (autoare a cinci volume de poezie, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a mai multor asociaţii canadiene, printre care Canadian Federation of Poets şi Valley Writers’ Guild); Miruna Tarcău (scriitoare, Québec, Canada); cât și mulți alți condeieri. Continue reading „Galina MARTEA: Creația artistică în „AREOPAGUS”, de Veronica Balaj și Cristina Mihai (Editura Mușatinia, 2019)” →

Veronica BALAJ: Cine n-ar vrea doar seninul, oriunde-ar fi? Postfață la volumul „Seninul din inima cărţilor”, semnat de Vasilica Grigoraş.

Voi începe această motivaţie de lectură a volumului de faţă, cu o consideraţie care nu obligă la nici un soi de păreri adiacente. Este pur si simplu o formulă personală de-a vă invita să fiţi cunoscătorii unui excurs… senin. Aşa cum ne asigură şi titlul, „Seninul din inima cărţilor”, semnat de Vasilica Grigoraş.

Orce lectură se asemuie cu un drum. Dintr-o subtilă şi tainică legătură, cititorul se leagă de subiectul cărţii pe care o deschide şi care-i devine partener de conversaţie. Uneori conversezi cu un text nerostind cuvinte, participi la toate provocările fiind fermecat de cele ajunse prin fraze la tine-n gând sau, nefiind total de acord, sau, de ce nu, căutând ceva din propria-ţi fire sau experienţă, în toate cazurile însă, tu, cititorul eşti loial. O convenienţă de la sine înţeleasă. Simplă frăţietate între cititor şi carte. O colaborare vremelnică dar, în multe situaţii, lăsând urme de neuitat. E o asumare bilaterală. Autorul scrie ştiind din start că va avea un aliat sau un… partener de mărturie, iar cel care se apleacă asupra paginilor, acceptă neconvenţional ba chiar cu emoţie şi sinceritate, această legătură. Niciodată nu ştie nici unul nici celălalt câte cărări se pot desprinde, cîte nebănuite sentimente se vor intersecta de-a lungul lecturii. Dacă vei fi la sfârşitul excursului datorită personajelor sau întâmplărilor, mai bogat cu o informaţie sau cu o trăire, că vei fi alteori mirat de cele scrise-citite, că vei vrea să-l urmezi în experienţele tale viitoare pe vreunul dintre exemplele oferite, asta e altă poveste. Important şi de netăgăduit rămâne faptul că, mereu, tu, cititorul vei fi onest. Chiar şi când, să zicem, te-ar irita un fel de-a prezenta anume situaţii într-o carte, tu, cititorule, rămâi acelaşi. Pentru că dacă ţi-ai dăruit o parte din timp şi din curiozitate, deja ai făcut pactul. Pornesc şi eu de la ideea de mai sus. Volumul primit în fază de bun de tipar are de la bun început o mică istorie. Acordată cu formula contemporană de circulaţie a veştilor şi, iată, şi a cărţilor, dovadă că, manuscrisul ajunge la mine, via Australia, deşi cartea e scrisă ici-colea la Vaslui. Mi-o trimite unul dintre autorii prezentaţi în paginile sale, un prieten, coleg de breaslă jurnalistică, Ben Todică. Am luat totul ca pe o invitaţie la colaborarea despre care vorbeam mai sus. A citi, însemnă a fi un timp, pe acelaşi drum cu autorul. Timp de lectură şi dăruire, loialitate şi bucuria că, orce manuscris tipărit, va deveni odată şi odată un document. De orce fel poate fi. Un document al trăirilor, al consideraţiilor despre vremi sau viaţă, un document despre vremelnicie şi răbdare, toate salvate de ceea ce rămâne între coperţile unei ediţii. Sunt aşadar, onest-responasabiliă despre cele ce cred în legătură cu acest volum.

Mi-am gândit intervenţia şi ca o ademenire spre lectură, fireşte. Volumul are un titlu atractiv… Cine n-ar vrea doar seninul, oriunde-ar fi? Şi cine nu reacţionează cât de cât când aude cuvântul inimă? Vasilica Grigoraş a ştiut şi a mizat pe aceasta, a reuşit să atragă cititorul chiar prin sugestia cuvintelor care întregesc titlul cărţii.

Seninul din inima cărţilor, este un sumum de exegeze despre mai mulţi autori şi o parte dintre cărţile lor. Nu ar fi normal nici corect să enumăr fiecare autor şi cartea sa aleasă ca subiect. Autoarea, doar ea este intrepretul avizat, supervizorul acestor fresce foarte diverse cu tonalităţi poetice sau în proză, cu nume sonore prezente în intreviuri sau convorbiri cu valoare de mărturii, cum rezultă spre exemplu din exegeza cărţii semnată de Ben Todică şi Rătundean-Ferghete.

Structura cărţii are un eşafodaj bine ales. Un motto de cele mai multe ori, sau, la fel de inspirat ales, referiri, corelări cu nume prestigioase din literatura noastră sau străină. Supratitlul ales, citatele ilustrative, argumnetele unor opinii referitoare la valoarea scrierilor, sunt absolut convingătoare.

Continue reading „Veronica BALAJ: Cine n-ar vrea doar seninul, oriunde-ar fi? Postfață la volumul „Seninul din inima cărţilor”, semnat de Vasilica Grigoraş.” →

Victor RONCEA: Eminescologii Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Dan Dulciu și publiciștii Fabian Anton și Victor Roncea, Membri de Onoare ai Centrului Cultural Spiritual Văratec închinat lui Mihai Eminescu

În urmă cu o lună a avut loc la Centrul Cultural Spiritual Văratec ctitorit de distinsul român Dianu Sfrijan și aflat sub oblăduirea Sfintei Mănăstiri Văratec aniversarea de Un an sub semnul lui Eminescu.

“Pentru fireasca istorie a locului, iată-ne astăzi 28 iulie 2018, alături de distinși invitați, cunoscători și cercetători ai fenomenului Eminescu, la o primă manifestare închinată geniului poeziei românești, care și-a plimbat pașii și gândurile și pe la Varatic, pentru a semnala lumii academice existența acestui lăcaș de cultură și înnobilarea lui pe harta culturală a țării, așa cum se cuvine poetului nostru național”, a spus doamna Emilia Țuțuianu, scriitoare, redactor-șef al Revistei Melidonium, editor al Editurii Mușatinia și coordonatoarea Centrului, alături de Maica Stareță Iosefina Giosanu, în deschiderea Simpozionului.

Eminescu spunea că ,,Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.” , așadar ridicarea Centrul în lumina Bisericii a venit de la sine. ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic” a fost ridicat în imediata apropiere a Sfântei Mănăstiri și este o construcție elegantă, în spiritul locului. La demisol, descoperim Salonul Safta Brâncoveanu – un muzeu etnografic, care prezintă obiecte tradiționale din zonă; la parter se află un Salon literar – dedicat celor care au iubit Văratecul şi au creat aici, celor care şi-au purtat paşii şi şi-au plecat genunchii, în faţa icoanelor, personalităţi de prim rang ale lumii literare precum: Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Emil Gârleanu, Ion Alexandru, Gheorghe Brătianu, Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, IPS Bartolomeu Anania şi mulți alţii care au lăsat posterității mărturii literare, despre locuri, oameni şi întâmplări. Mansarda muzeului adăpostește Biblioteca Mihai Eminescu – unde cei dornici de studiu și lectură pot consulta un vast material de arhivă. Tot la mansardă este organizat un Salon de Artă, care poate prezenta expoziții de pictură, ne informa scriitoarea Mariana Gurza.

“În numele Colegiului Director al Asociației Centrul Cultural Spiritual Varatic, au fost invitați IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, profesorul Theodor Codreanu, profesorul Nicolae Georgescu, profesorul Dan Toma Dulciu, scriitoarea Veronica Balaj, poetul Petruş Andrei, scriitorul Gheorghe Simon, publicistul Anton Fabian şi jurnalistul Victor Roncea, care au acceptat să devină membri de onoare ai Centrului Cultural Spiritual Varatic, întru binele culturii și activităților viitoare ale acestui așezământ de cultură și spiritualitate.

Înainte de a începe conferința dedicată poetului Mihai Eminescu, s-au acordat Diploma de excelență și Medalia jubiliară membrilor onorifici. Distinșii invitați, prezenți la manifestarea de la Centrul Cultural Spiritual Varatic, sunt împătimiți eminescologi, trăiesc și simt eminescian”, a spus doamna Emilia Țuțuianu în deschiderea manifestării, care s-a bucurat și de prezența specială a Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului.

În cadrul conferinței s-au prezentat lucrările:

,,Creştinismul eminescian” – Prof. dr. Theodor Codreanu:

,,Varatec, locul de naștere al basmului fantastic românesc” – Prof. dr. Nae Georgescu

,,Mihai Eminescu Nevropatii atipice – Aspecte de patologie informațională” – Prof. dr. Dan Toma Dulciu

,,Eminescu la Timişoara” – Veronica Balaj

Evenimentul s-a încheiat cu lansarea de carte: ,,Maica Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga. Chipuri de lumină la mănăstirea Văratec – Convorbiri cu Fabian Anton” și vizionarea filmului documentar: “Maica Benedicta – Dependența de Cer”

“Despre Eminescu, Nicolae Iorga spunea: ,,Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.” Născut pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu, poetul nostru nepereche a cultivat și evocat în opera sa iubirea, natura, geniul, moartea, dragostea de țară și perfecțiunea absolută a spațiului cosmic, căruia i-a oferit un univers aparte. Eminescu a asociat spațiului cosmic doar omul de geniu, despre care spunea: ,,Cugetătorii gândesc spiritul lumii. Ei nu pot fi văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.” O personalitate complexă care n-a putut fi egalată, o valoare universală, Mihai Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne și cetate a creației sublime”, ne aduce aminte doamna Emilia Țuțuianu.

Nota mea, VR: Mulțumesc în mod deosebit Centrului Cultural Spiritual Văratic , doamnei Emilia Țuțuianu și Maicii Starețe Iosefina Giosanu, pentru medalia jubiliară și diploma aniversară conferite în anul Centenarului Marii Uniri împreună cu statutul cu totul special de Membru de Onoare al Centrului, alături de colegul Fabian Anton și mari nume ale eminescologiei, ca profesorii Nae Georgescu, Theodor Codreanu și Dan Dulciu. După cum am spus, este o imensă onoare! Vă mulțumesc și vă felicit pentru activitatea dusă alături de Sfânta Mănăstire Văratic, sub semnul lui Mihai Eminescu – Românul Absolut!

Voi reveni cu noi relatări și ecouri ale manifestării de suflet de la Văratec. Doamne, ajută!

Câteva fotografii de la eveniment:

Materialul integral, AICI:

Eminescologii Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Dan Dulciu și publiciștii Fabian Anton și Victor Roncea, Membri de Onoare ai Centrului Cultural Spiritual Văratec închinat lui Mihai Eminescu

Veronica BALAJ: Pași printr-o ctitorie

De fapt, ar trebui să fi folosit pluralul și să spun, pași prin mai multe ctitorii, întrucât spațiul mirific al Văraticului asta cuprinde. Ar fi de… neignorat ambientul special susținut de misterul Pădurii de Argint numită astfel de poetul național, de dulcea, ocrotitoarea și împăciuitoarea atmosferă monahală. Ar mai fi clădirile mânăstirilor gravate cu sfințenie, adică puterea de-a învinge vremile dar, despre acestea s-a consemnat mult și pe măsura importanței lor, iar acum, a venit rândul să fie înscrisă în acest patrimoniu o altă ctitorie. Una nouă.

Termenul ctitorie sugerează desigur mai întâi, respect și plecăciune admirativă. De data aceasta, întrucât este vorba de o ctitorie contemporană, lucru care pare nepotrivit cu viața noastră în care auzim mai mult de… căpătuială, mă simt obligată a face câteva precizări, a vă invita la experimentarea unei stări de mirare. Nu tulburare, nu fior admirativ, nu imbold să mai facă și alții asemenea gesturi.

E vorba așadar de o ctitorie în cel mai exact sens. Centrul Cultural Spiritual Văratic, lăcaș care are la temelie un legământ de iubire. O puteți lua și ca pe-o omenească dorință de dăinuire în timp a sentimentelor de dragoste, putem accepta și nota romantică a motivului care a dus la startul acestei construcții. Aleasa sorții, căci, nu oricine are șansa de-a semna o ctitorie, ei bine, a fost doamna Emilia Țuțuianu, psiholog, poetă, editor și iubitoare de cultură. L-a cunoscut și i-a sugerat domnului Dinu Sfrijan, un român emigrat mai demult în Anglia, care dorea să lase în memoria iubitei sale soției, Sheila Margaret Richardson, întru neuitare, un semn dăinuitor, i-a propus deci, construirea unei locații cu scop cultural. Ba mai mult, un spațiu de perpetuă înnodare spirituală a vremilor. Ideea de rămânere în timp a fost punctul motivațional. Apoi, lucrurile s-au derulat din ce în ce mai acroșant. S-a ales ca locație Văraticul. Trebuiau aprobări, desigur. Proiectului i s-a alăturat cu tot sufletul şi dăruirea Maica Stareță Iosefina Giosanu susținută şi de Consiliul mânăstirii, astfel încât se întocmesc actele pentru construcție, în preajma locului unde fusese casa Veronicăi Micle. Menționând aceasta, am intrat deja în istoria culturală și spirituală a locului.

Fazele prin care trece ridicarea unei clădiri care trebuia să respecte linia tradițională, însemnele arhitecturale din zonă, ar putea fi încă o pagină scrisă cu litere de devotament din existența acestui lăcaș. Responsabilă pas cu pas cu împlinirea acestora fiind dna Emilia Țuțuianu, sub cuvânt de onoare față de finanțatorul Dianu Sfjrijan. Așa încât, în mai puțin de un an, în iulie 2017, clădirea este finalizată, interiorul de asemeni pregătit să-și primească oaspeții, oameni de cultură care vor susține activități specifice, precum a fost destinat dintru început.

La sărbătorirea unui an de la înființate, 28-29 iulie, 2018, Centrul Cultural Văratic a găzduitul un summum de întâmplări Sub semnul lui Mihai Eminescu. Intrarea în clădire nu va fi fără emoții, vă asigur. Aspectul elegant și totuși cu patina vremii, minuțiozitatea cu care s-au consonat lucrările cât și însemnele, încrustate în vitralii, (colorit și formă preluate din tradițiile locului), sunt de o perfecțiune exemplară. Admirația te ține într-o mirare continuă. Cum adică, azi?! Se poate așa ceva? Dintr-o donație?!! În numele culturii?! Un prim argument, este o pisanie scrisă pe o carte format mare, care te întâmpină pentru a ști de la bun început unde anume te afli: într-un loc binecuvântat de iubire… ,,cu intenția de a lumina, a așeza și a rostui vieții de obște, pentru a păstra identitatea și tradițiile culturale locale întru bucuria sufletului”. Dacă se-ntâmplă să bată chiar atunci clopotele mânăstirii, luați-o ca pe-o binecuvântare.

Zilele organizate sub egida numelui marelui poet care și-a purtat și el pașii pe aceste locuri, au fost organizate cu aceeași minuțiozitate. În primul rând, oaspeții, veniți de la București, Viena, Iași, Piatra Neamț, Timișoara, au avut prilejul să viziteze pe îndelete întregul complex înțesat de mărturii adăpostite în sălile clădirii. Expoziție de pictură, antreuri, birouri, fotolii, (în stilul vremilor apuse, dar foarte bine executate în zilele noastre), scrinuri, sfeșnice din argint, dăruite de regretatul colecționar ieșean, Dumitru Grumăzescu, sala cu obiecte care au aparținut Saftei Brâncoveanu, (născută la anul 1776, ca fiică a lui Teodor Balș). Și ea este considerată un alt ctitor din Văratec, întrucât a donat pământul pe care-a fost construită prima mânăstire din acest perimetru monahal. Covor de epocă donat tot de către ea, o ladă tradițională și apoi… intrând în Salonul Literar, te întâmpină statuia poetului Mihai Eminescu, în bronz, cu o carte sub braț. Lucrare semnată de sculptorul Lucian Tudorache, din Piatra Neamţ. O altă lucrare, tot din bronz, la fel de impozantă şi misterioasă este bustul Sheila Sfrijan, din salonul cu același nume, amenajat la parterul muzeului şi dedicat soţiei ctitorului Dianu Sfrijan.

Oriunde pășești nu contenești a te minuna, pui întrebări, rămâi perplex de admirație și… taci. Doamna Emilia Țuțuianu, delicat, fără emfază și laudă, secondată de domnul Dorin Dospinescu, o persoană foarte discretă, elegantă în atitudine și foarte implicat, abia dacă deconspiră că ea, doamna, poeta menționată mai sus, a fost și coordonatoarea directă a constructorilor, găsindu-și timp și pentru a face rost de donațiile expuse, obținând înscrisuri, cărți rare de patrimoniu. Strădania sa de om al bibliotecii, iubitor de cultură și scrieri, este o parte din ctitorie. Maica stareță Iosefina, mereu amabilă şi zâmbitoare, aș spune că e prezentă în mai multe locuri în același timp pentru ca totul să fie perfect.

În fine, a sosit ora, ziua evenimentului. Sâmbătă, 28 iulie a anului 2018. Să spun drept, nu mă așteptam să fie atât de multă lume în Biblioteca Mihai Eminescu de la etaj. Au fost necesare scaune aduse în plus. O sală peste care plutea fără voia noastră, un aer de misterioasă legătură cu alte vremi.

Cuvântul de deschidere al Emiliei Țuțuianu și al Maicii Starețe Iosefina Giosanu, ne confirmă din start că nu am bătut atâta cale fără a avea parte de merituoase alte surprize intelectuale. Prima confirmare vine de la eminescologul Teodor Codreanu. Echilibrat, fără patimă, susține o nouă teorie, perfect plauzibilă, Eminescu, incorect politic, care-i de fapt și titlul tomului pe care îl prezintă și pe care îl va dona Centrului unde ne aflăm. Teoria domniei sale este foarte modernă, apropos de actuala senzație făcută de, political correct, dinspre americani venind întreaga țesătură de păreri și argumente. Cartea merită să circule, specialiștii pot face încă multe congrese dezbătând opera poetului, publicistului, prozatorului, jurnalistului politic Mihai Eminescu. Vor avea multe de aflat.

Vine la rampă, mult așteptatul, cunoscutul cercetător al operei eminesciene din manuscrise, domnul Nicolae Georgescu. În privim cu toții ca pe un colos intelectual deși, nu vrea să fie în primă atenție, e de ajuns să deschidă discuția, să aducă un argument și… ne-a făcut admiratorii domniei sale. A adus în dar instituției organizatoare, câteva dintre volumele care poartă semnătura sa. Ne uităm cu jind la ele. Ne reține atenția titlul, Cu Veronica prin infern. Celelalte tomuri sunt doar o parte din numărul celor scrise de domnia sa, o viață întreagă după cercetări îndelungi a cernelii, a sensurilor, a grafiei, și literelor care alcătuiesc scrisul eminescian, după cum bine știm cu toții. Distinsa sa soție, dna Doina Rizea, literat de marcă de asemeni, ne va încânta și ea cu detalii din lumea scrisului completând volubilă, imaginea unor intelectuali de clasă înaltă. Oaspeții din sală, aflu că sunt poeți din zonă dar și unii veniți de la Vaslui, profesori universitari din Iași, cu toții sunt marcați de o sfioasă încântare intelectuală. Vizibilă.

Continue reading „Veronica BALAJ: Pași printr-o ctitorie” →

Veronica BALAJ: Ochean întors – mărturii de pe front în documente și simțiri

Între miile și miile de pagini dedicate razboiului care-a dus la Marea Unire, ce și câtă însemnătate poate avea o amintire? Și totuși, voi începe cu aceasta, întrucât, istoricii și cărțile de istorie sunt publice, iar eu risc o notă de evocare a marelui eveniment, cu inserție emoțională. În toate secvențele care urmează.

Mai atârnă încă în memoria mea, imaginea unui document înrămat. Medalia ORDINUL MILITAR „nu mai știu clasa, dar continua cu precizarea: Acordat Sergentului Victor Filimon, în luptele de la MĂRĂȘTI, MĂRĂȘEȘTI. Rama tabloului, pentru că devenise un tablou, între celelate din camera cu iz de vetustețe, mă gândeam în sinea mea că trebuie să fi fost tăiată din lemnul puștii pe care o purtase înaintașul meu ca pe o a treia sa mână. Era în ton cu maroniul cernelii. Alăturat, într-o icoană veche, Sfântul Gheorghe, cu sabia în mână, apăra parcă această amintire devenită document de viață. Medalia am văzut-o de zeci și zeci de ori. În copilărie îmi imaginam că fusese zidită acolo, în stânga peretelui, din camera cu birou și hârtii vechi ale bunicului din partea mamei. Medalia era păstrată ca o moștenire de valoare a bunicului meu, pe care nu mi-l puteam închipui decât cu o pușcă în mână, plin de noroi, într-o tranșee, frânt de oboseală, cu frica morții în spate, purtată ca pe o gamelă plină ochi cu un lichid otrăvitor, turnat de hoașca în negru și din care, vai de bietul soldat, dacă s-ar fi vărsat asupră-i vreun strop.

În mrejele vârstei dintru început, cuvântul Marăști ÎNSEMNA CEVA FOARTE MARE. Mărășești însemna ceva și mai mare. Fără contur exact. Îmi strecurase însă un sentiment de teamă dar și de mândrie că eu moștenesc un tablou important, foarte important din moment ce fusese plasat lângă icoana Sfântului Gheorghe și nu era niciodată mutat în altă parte a casei. Pentru că nu am avut prilejul să mi se fi povestit despre acele momente trăite de străbunicul meu, apelez la câteva mărturii scrise în vremea respectivă:

PLECAREA PE FRONT

Mărturia ofițerului de rezervă, C. Sandu Aldea, publicată în Luceafărul, Revista pentru literatură și artă, București, 1919 pag 28 și următ.: „Mobilizații își iau cu urale năprasnice rămas bun” Sunt mii de oameni care stau tescuiți prin vagoane și pe platforme, înghesuiți pe acoperișurile vagoanelor, încleștați roi pe scări, călări pe tampoane, cocoțați pe cușcile frânarilor, spânzurați de cine știe ce belciug. Și totuși, sute de mobilizați rămân în gară obidiți că trenul pleacă fără ei”. Din fiecare gară se urcă în tren alți mobilizați. Te miri unde mai încap. Unii au venit cu căruțele până la gară. Mă uit bine la ei. Sunt dârji, cu fețele întunecate, își iau rămas bun de la cei dragi, dau mâna cu fiecare dar fără nici o lacrimă.

Apoi, peste o vreme, martorul ocular notează: „După amiază vine la grupul nostru un vechi prieten al meu, locotentul Atanasiu din Reg. 38 infanterie”. Până la venirea ordinului care să hotărască odată și cu noi într-un fel, facem instrucție și la tunuri și cu arma. Printre soldații vărsați aici, sunt unii care au servit la cavalerie, alții la artilerie de câmp, alții la pompieri” Toți aceștia trebuiesc deprinși să se servească și de armă și de gurile de foc”.

„Piciorul drept mi s-a umflat și nu mai pot încălța cizma. Merg cu piciorul stâng în cizmă și cu dreptul în pantof. Sunt bun de fotografiat. Pe la orele unu din noapte au sosit niște telegrame cifrate extraurgente din pricina cărora au venit la batalion prin fierul nopții, dl. lt. colonel Lupașcu și căpitanul Iliescu. Medicii Rosman și Crețu vin la baterie spre a inocula oamenii cu ser mixt. Apoi „cei inoculați stau la repaus 48 de ore. S-au împrăștiat prin șanțul interior, pe glacis, pe șanțul exterior și unii din ei gem avan. Pe seară, sergentul Preda se plânge de durere de cap și amețeală. „Trimit în sat după lapte. Spre dimineață, flăcăul meu se înviorează.”

Mărăști, până la 11 iulie când poziția inamică a fost ruptă de armata noastră. „Nemții credeau că, aicea au să hălăduiască până la încheierea păcii”. pag. 90, mărturisea un gospopdar din Câmpurile, sat din apropierea Marăștilor. Pentru oștenii germani se organizau serbări, se bea vin aduseseră și o instalație pentru fabricarea de limonadă. Voie bună și siguranță. „Satul Mărăști așezat deasupra unor râpe oable DOMINA LINIILE FRONTULUI NOSTRU. Sătenii fuseseră evacuați. Germanii amenajaseră locuri pentru muniții cu totă priceperea „Legate prin rețele telefonice puteau fi izolate prin uși de sârmă ghimpată care cădeau de sus în jos ca niște capcane”. „În stânga satului, privind spre liniile noastre, „. erau, {subl.n.}, o serie de redute tari, cu adăposturi blindate și șanțuri întortocheate. Înaintea redutelor și între ele, regiuni de rețele de sârmă ghimpată dispuse ca un labirint din care nu puteau ieși decât cei care le cunosc. Toate rovinele și vălugile erua flancate de mitraliere cu dibăcie așezate. Ei spuneau că, <poate să vina și dracul, că ei nu se tem>. ”

Citat din Cartea Unirii, Edit. Luceafărul, Soc. Anonimă București, 1918-1928, pag. 91. „Încă din timpul pregătirilor, aeroplanele noastre căutaseră să decopere și să fixeze pe hartă locul bateriilor inamice. În recunoașteri necontenite și îndrăznețe se strecurau foarte des în timpul nopții până la rețelele de sârmă și chiar până în șanțuri . Încet, încet, POZIȚIA FU BINE CUNOSCUTĂ ȘI PE HARTĂ FURĂ NOTATE PRECIS POZIȚIILE BATERIILOR.

În ziua de 9 iulie, la vremea prânzului, când soarele ardea dogoritor și ei, {germanii}, se trăseseră la umbră, tunuri din pozițiile românești începură să bubuie. Nemții zâmbiră, spunând, fleacuri! Se cutremura pământul și gemea văzduhul. Noaptea se părea că sute de guri de vulcan scuipă foc înspre stele. Și muzica fioroasă a proiectilelor sfâșia atmosfera cu acorduri felurite.

Pe-aici nu se trece!

„Două zile și două nopți a ținut acest iad. În noaptea de luni spre marți, artileria a desăvârșit opera”, scrie rememorând căpitanul „Unde era valea mai oablă, își faceau scări cu lopata și se cățărau. Marți, în zori de ziuă, la ora 4, „coloanele de infanterie porniră. Nemții nu mai răspunseră cu tir, crezând că e vorba iarăși de o păcăleală”. {pag 94].

Nu-i mai putea opri nimic pe soldații noștri.

„Unul dintre primii noștri răniți, maiorul Bereșteanu, fiind adus la dr. francez, Champoniere, era palid și slăbit dar tot mai bolborosea ceva: „Ce spune? Ce spune? întreba medicul. ” Zice că de-acu poate muri liniștit. Batalionul lui s-a purtat vrednnic”.

Alte cuvinte grele cât neuitarea:

Generalul comandant al diviziei: „Ce-ai pățit măi, Stănică? N-am pățit nimic, dom general ! E bine. Am căzut pentru țară”.

– Aloo! Ce este locotenent… Hancea? Te-atacă două compănii? Țin-te bine, băiete! Să nu dai un pas înapoi! Citat din același volum, pag. 101.

Căpitanul G. din Regimentul 8 infanterie, este somat să se retraga, batalionul său fiind atacat din spate. „Consemnul meu e să lupt pe această poziție până la ultimul om”, răspunde el. „Nu mă retrag fără un ordin scris!”. Se întoarse către soldați: „Băeți! Fraților! Murim aici până la ultimu!. Pentru țara noastră!”.

În arșița nemilostivă a soarelui, în pulberea și fumul înnecăcios, soldații își lepădară bocancii, zvârliră coifurile păstrară asupra lor doar armătura și muniția. „Hai, domle Maior, că nu mai putem aștepta!” pag. 105.

O altă mărturie semnată G. Cornea:

Continue reading „Veronica BALAJ: Ochean întors – mărturii de pe front în documente și simțiri” →