Tudor PETCU: Italia şi libertatea religioasă

Recent am avut posibilitatea de a intra în posesia unui volum extrem de interesant, semnat de către Profesorul Massimo Giusio cu care, de altfel, am privilegiul de a colabora în cadrul Universității San Giovanni Crisostomo din Roma.

Titlul acestui volum este „La libertà religiosa in Italia”, o temă, de altfel, extrem de intersantă dacă ne gândim la istoria oarecum tumultoasă a țării umanismului renascentist.

Cartea fascinează prin felul în care Massimo Giusio, eminent avocat şi sociolog, aduce în evidență diferite momente reprezentative din istoria socio-politică a Italiei, făcând referire cu rafinament stilistic şi analitic la cauzele în virtutea cărora societatea italiană s-a desăvârşit în lumina ontologiei sale specifice.

Abordarea profesorului Giusio este multinivelară pentru că analizele sale se raportează la cel puțin patru dimensiuni esențiale:

1.) juridică (în ce măsură libertatea religioasă a devenit un principiu fundamental în Constituția Italiei?);

2.) sociologică (religia ca funcție socială);

3.) istorică (a reprezentat religia o sensibilitate culturală în istoria Italiei?);

4.) filosofică (regândirea libertății în spectrul ființial şi metafizic).

A vorbi despre istoria unei țări precum Italia presupune o responsabilitate uriaşă sub aspectul cunoaşterii concrete, întrucât ne raportăm la un spațiu cultural însuflețit de pasiunea metaforică ce a dat viață unei Europe întemnițate în propriul exil ideatic. Iar Massimo Giusio dă dovadă de o asemenea cunoaştere ca urmare subtilităților şi artificiilor tehnice de care se foloseşte în demersul său de a ne face pe noi, cititorii să înțelegem, că dincolo de problematica mundană a libertății religioase în Italia, avem de-a face cu istoria unei provocări teologice şi onto-metafizice în fața căreia moştenitoarea Imperiului Roman s-a aflat de-a lungul istoriei sale.

Continue reading „Tudor PETCU: Italia şi libertatea religioasă” →

Tudor PETCU: Sâmbăta de Sus – o binecuvântare dată de Dumnezeu României

Deseori, am auzit spunându-se despre ţara noastră că ar fi Grădina Maicii Domnului, ceea ce ar trebui poate să ne determine cel puţin pe unii dintre noi sa reflectăm mai bine asupra acestei problematici şi aspura Nevăzutului care caracterizează România în substanţa sa. Orice colţ de pământ are în spate o istorie care şi-a lăsat o anumită amprentă, care i-a lăsat drept moştenire o serie de particularităţi şi caracteristici, care, desigur, o dată cu trecerea timpului au cunoscut şi nişte modificări. Evident, istoria face ca populaţiile şi popoarele să difere net unele de celelalte, să aibă fiecare un anumit specific luat ca generic. Însă în interiorul acestui specific în calitate de generic se află extrem de multe particule elementare şi nebănuite pe care mintea cu toată puterea ei logică şi cognitivă nu le-ar putea defini. Una din aceste particule este exact Nevăzutul la care am făcut referire încă de la început, Nevăzutul în sine reprezentând cu totul altceva decât ceea ce cunoaştem despre o ţară în lumina lucrurilor care s-au întâmplat în plan concret. Nevăzutul cuprinde chipul serafimic ce se manifistă în condiţia suavă a transformărilor spirituale pe care o ţară sau alta le-a cunoscut. Adică, vorbim de istoria popoarelor scrisă în proiecte culturale şi mai cu seamă în acele proiecte propuse pentru Nemurire, cum a fost cazul creatorilor sau al misticilor care l-au înţeles pe Dumnezeu pentru că ei înşişi au fost în stare sa se desăvârşească în calitate de duhuri.

România s-a bucurat întru totul de binecuvântarea acestui Nevăzut pe care noi avem datoria să-l descoperim de fiecare dată într-o lumină nouă sau să îl aducem în actualitate. Poate de aceea, unul din marii sfinţi ai poporului român, Ioan Iacob Hozevitul, spunea că niciodată nu trebuie să uităm ce stă în spatele nostru, pentru că dacă nu ştim ce stă în spatele nostru nu ştim cine suntem în prezent şi nu vom şti încotro să mergem în viitor. Revenind la Nevăzutul care ontologic oferă ţării noastre o cu totul altă dimensiune decât cea dată de planul socio-politic, ar trebui să avem în vedere trei factori determinanţi: jertfa pentru creaţie, păstrarea tradiţiilor în faţa atacurilor invadatorilor şi mai ales rezistenţa creştină sau martirajul creştin care s-a manifestat cel mai puternic în anii de represiune comunistă. Astfel, înţelegem că România în perioada comunistă nu a fost doar o ţară comunistă sau o republică socialistă aşa cum părea la prima vedere, ci mai mult decât atât era acea Biserică din catacombe prin samuraii lui Hristos care nu ar fi acceptat niciodată să facă vreun compromis cu Cerul.

Ajungând în acest punct al discuţiei, una care încearcă să surpindă ţara noastră prin prisma destinului ei spiritual, şi prea puţin imperial sau imperialist, am putea să ne aducem aminte şi de locurile unde s-a scris istoria sfinţeniei sau a Duhului Sfânt. Unul dintre aceste locuri se găseşte la Sâmbăta de Sus, atât de cunoscută datorită sfinţilor Martiri Brâncoveni pentru care păstrarea demnă a credinţei a fost mult mai importantă decât propria viaţă.

Sâmbăta de Sus, un colţ al României unde zbuciumul epocii comuniste a fost înfrânt sau întrerupt ca urmare a rezistenţei din Munţii Făgăraş, a cărei amintire ar trebui să contribuie mereu la starea de trezire a conştiinţei româneşti. Acolo, după cum a arătat şi Ion Gavrilă Ogoranu în cartea sa, brazii nu se frâng niciodată, oricât de mare ar fi ameninţarea. Rezistenţa de la Sâmbăta de Sus şi mişcarea spirituală condusă de Părintele Arsenie Boca au arătat că tot ceea ce este viu o dată şi o dată va trebui să moară, dar ceea ce este etern nu poate muri niciodată.

Dat fiind că tocmai am dus aminte de figura Părintelui Arsenie Boca, să ne amintim bunăoară autoritatea duhovnicească pe care a exercitat-o asupra credincioşilor din Ţara Făgăraşului, reprezentând pentru mulţi dintre ei un refugiu în primul rând moral care i-a ajutat în lupta pentru păstrarea demnităţii. Fără acea mişcare spirituală a Părintelui Arsenie Boca de care tocmai am făcut vorbire, poate nu ar fi existat niciodată suflul şi curajul ce au stat în spatele rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş.

De asemenea, în acel loc, Sâmbăta de Sus, Părintele Arsenie Boca a cultivat o adevărată teologie duhovnicească care a marcat atâţia preoţi şi călugări ce au dat ulterior mărturie despre lecţiile divine învăţate de la Sfântul Ardealului. Teologia duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca nu trebuie înţeleasă nicidecum în sensul gândirii populare, cum a fost de exemplul cazul lui Continue reading „Tudor PETCU: Sâmbăta de Sus – o binecuvântare dată de Dumnezeu României” →

Tudor PETCU: Un interviu cu antropologul Vintilă Mihăilescu – Complexe culturale la români

Tudor PETCU: Un punct esențial de la care ar trebui să pornească dialogul nostru ar fi, în opinia mea, lămurirea conceptuală a noțiunii de complex cultural. Cum ar trebui percepută și definită această idee din perspectiva antropologiei culturale ?

Vintilă MIHĂILESCU: Conceptul de « complex » vine din psihologie, în principal din psihanaliză – dar chiar şi acolo are numeroase înţelesuri în funcţie de o şcoală sau alta de gîndire. In sfera culturii, este mai mult o metaforă decît un concept. Dar, extrapolînd cu prudenţă din psihologie, am putea schiţa definiţia următoare: un complex cultural este un ansamblu de afecte, memorii, percepţii etc., de regulă refulate, care revin frecvent şi pe scară largă într-o populaţie în legătură cu imaginea de sine a acesteia şi care îi influenţează comportamentele conştiente. Trebuie precizat apoi că astfel de complexe culturale sînt prin definiţie istorice, adică apar, de regulă, în urma unei “traume” istorice de natură să afecteze într-un mod profund imaginea de sine a unui popor. Altfel spus, ele nu sînt “eterne”, constitutive unui popor, ci se pot schimba, pot să dispară, să fi înlocuite de alte complexe etc. La rîndul ei, o astfel de “traumă” îşi are sursa în comparaţie, într-o competiţie de imagine cu alte popoare, din care un popor iese afectat, “şifonat”, cu o carenţă, un “deficit de imagine” – sau are această impresie. În consecinţă, “complexele culturale” sînt în principal complexe de inferioritate; alte ori, afectele, memoriile, percepţiile etc se pot coagula însă la fel de bine în jurul unui complex de superioritate, adică a unei imagini de sine dominante, în ciuda faptului că realitatea nu prea mai susţine şi legitimează o astfel de pretenţie. De fapt, complexele de inferioritate şi cele de superioritate sînt, în multe privinţe, cam aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Ele pot începe, eventual, ca simple deziluzii, ca distanţă prea mare dintre nivelul de expectaţie şi cel de realizare, intre ce mi-am dorit şi ce a ieşit, ce-am fost şi ce-am ajuns. Trăit profund şi îndelung, sentimentul dureros al acestui decalaj poate fi refulat, devenind un adevărat “complex”. În fine, complexele culturale, tocmai pentru că sînt măcar parţial refulate şi subconştiente, antrenează, în mod firesc, “mecanisme de apărare”, tot subconştiente, prin care se neagă sau se relativizează “realitatea” traumei: nu-i adevărat că mă consider mic şi urît, n-am nici o problemă ! Sau, complementar, mecanisme de compensare: sînt timid, dar mă tratez !

Tudor PETCU: Sunteți de acord ca fenomenul complexelor culturale este caracteristic doar anumitor popoare, cum ar fi de exemplu poporul român ? Dacă da, care ar fi din punctul dvs. de vedere cauzele determinante ale acestui tip de complexe ?

Vintilă MIHĂILESCU: Categoric nu ! Românii au, ce-i drept, destul de vizibil un complex balcanic (de inferioritate), după cum şi maghiarii au însă un complex imperial (de superioritate). Nemţii au avut multă vreme un complex francez (de inferioritate) pe care l-au « tratat » atît de bine încît au căzut într-un complex de grandoare ; iar acum au un complex de culpabilitate pe care şi-l « tratează » cu multă grijă, dar care este încă activ, acolo, în subconştientul naţional. Şi aşa mai departe. Pe de altă parte, în măsura în care sîntem de acord că sursa, etiologia complexelor culturale stă în comparaţie şi un anumit soi de competiţie a reprezentărilor etnice (oglindă, oglijoară, cine-i cea mai frumoasă ţară ?), societăţile tribale din alte părţi sau cele ţărăneşti de pe la noi nu cred că au astfel de probleme. Ele ştiu că sînt ceea ce sînt într-o ordine rînduită şi sînt preocupate să menţină această ordine, nu să se întreacă în imagine cu vecinii. Cu atît mai mult cu cît aceştia din urmă sînt, prin însăşi ordinea cosmică în care cred cu tărie, a priori inferiori sau « ne-oameni ». Nu mai e nimic de pierdut sau de cîştigat în aceste condiţii, deci nu există nici un motiv de « complexare »…

Tudor PETCU: Considerați că tirania comunistă care s-a manifestat timp de 45 de ani a contribuit într-un mod esențial la amplificarea complexelor culturale în sânul poporului român ?

Vintilă MIHĂILESCU: A contribuit, dar într-un mod mai pervers, ca să spun aşa. Şi s-a manifestat mai ales după căderea sa. Comunismul a traumatizat direct persoane şi un popor întreg, cu consecinţe dintre cele mai diverse şi mai grave. Ceea ce a venit să întărească mai vechiul nostru complex de inferioritate nu a fost însă atît comunismul ca atare, cît imaginea despre noi înşine pe care ne-a creat-o în timp. Astfel, după 1990, ne-am comparat – şi am fost comparaţi – cu ungurii, cehii sau polonezii ; şi nu am ieşit prea bine… Dimpotrivă, acelaşi comunism a întărit imaginea pozitivă de sine a ungurilor, cehilor şi polonezilor : nici comunismul nu ne-a înfrînt ! Pentru noi însă, comparaţia a fost o traumă în plus, în mare parte refulată, dar care a generat « mecanisme de apărare » opuse : pe de o parte « rezistenţa prin cultură » (de fapt, şi noi am rezistat la comunism), pe de altă parte « nostalgia » (de fapt, nu era chiar aşa de rău); în ambele cazuri am încercat, mai mult sau mai puţin inconştient, să negăm trauma şi să scăpăm de complexul de inferioritate renăscut. Pe de altă parte, prin autarhia sa, prin închiderea practic totală la Occident, comunismul a făcut din acesta « fructul interzis », sporind valoarea sa de reper, de orizont de neatins al aspiraţiilor şi astfel, după căderea comunismului, a dus la o trăire şi mai dureroasă a decalajului care desparte nivelul nostru perceput de realizare de nivelul de aspiraţie. Repetarea obsesivă, dublată de un oftat resemnat sau enervat, a sintagmei « ca în ţările civilizate » este doar unul dintre simptomele mai recente ale complexului nostru balcanic de inferioaritate.

Tudor PETCU: Un alt subiect pe care aș fi tentat sa-l aduc în discuție ar fi următorul: complexul cultural ca forma de comoditate la români. Am putea afirma că acest inconvenient a devenit de fapt în ultima vreme un pretext de care poporul român doar se folosește fără a căuta să-și asume totuși o responsabilitate ? Cu alte cuvinte, suntem îndreptăți să vorbim despre complexele culturale în termenii unei fericiri inconștiente la români ?

Continue reading „Tudor PETCU: Un interviu cu antropologul Vintilă Mihăilescu – Complexe culturale la români” →

Tudor PETCU: Nihilism şi postmodernism

Adesea este destul de dificil a caracteriza concret termeni deopotriva abstracți şi radicali, precum nihilismul şi postmodernismul. De aceea, scopul lucrării de față nu va fi o critică la adresa celor două realități conceptuale şi epoci culturale, cât acela de a evidenția drama psiho-socială şi spirituală pe care o pot genera.

Evident, libertatea abordărilor metafizice, imaginare şi logice nu trebuie în niciun fel periclitată, dar este oare exagerat a spune că unele dintre ele s-au reflectat într-o ratare a sinelui, consecința fiind chiar ieşirea omului din sacralitatea sa?

Am putea să ne gândim, de exemplu, la ambițiile redemptive ale nazismului, fascismului şi comunismului, întrucât premiza tuturor era aceea de a distruge ceva, adică de anihilare a unei existențe naturale pentru a o înlocui cu una artificială şi reducționistă.

De fapt, cam acesta este şi scopul nihilismului, ceea ce nu înseamnă că trebuie să facem confuzia între laboratorul ideatic şi cultural în care a fost conceput cu felul în care a fost receptat şi pus în practică de anumite forme de totalitarism ce au sedus o europenitate obosită şi debusolată. Şi totuşi, indiferent de situație, ar trebui poate subliniat faptul că rolul moral al creatorului de orice fel este la fel de valabil ca şi libertatea sa de exprimare la care pretinde că are dreptul în mod natural.

Nihilismul, aşa cum putem înțelege printr-o cercetare minuțioasă a istoriei culturii universale, înseamnă condamnarea omului la o libertate absolută în afara căreia nimeni şi nimic nu există care să îi determine în vreun fel existența. Cu alte cuvinte, omul devine prizonier într-o închisoare a singurătății în care liberul arbitru îi este anulat, fiind astfel obligat să îşi dezvolte acea voință puternică prin intermediul căreia să îşi asigura fericirea necesară.

Nihilistul va afirma întotdeauna faptul de a fi liber ca fapt de a manifesta curaj şi demnitate în fața Neantului, acelui Mister Nobody erijat în judecătorul perfect în aşa-numitul tribunal al Vidului.

Ce este de făcut în acest sens? Dacă existența omului presupune în mod logic libertatea absolută, independentă de o Cauză sau Substanță exterioară, în ce măsură mai putem intui o valoare morală a libertății?

Pentru a fi liber, nu este oare necesară integrarea noastră într-un câmp al organizării stabilite şi prestabilite? Altfel spus, în afara regulilor, nu în sens juridic sau instituțional, omul ca entitate rațională nu are cum să îşi dezvolte acel discernământ necesar în lumina căruia să înțeleagă de ce libertatea este cea mai mare cunună metafizică cu care a fost înzestrat, adică valoarea supremă a vieții.

Continue reading „Tudor PETCU: Nihilism şi postmodernism” →

Tudor PETCU: Recuperarea valorilor creştine în literatura contemporană

A aduce în discuţie ideea de valori creştine raportată la paradigmele literare presupune un angajament moral faţă de evoluţia gândirii şi a culturii, tocmai pentru a înţelege semnificaţia lumilor menţionate într-o lumină profundă şi ludică.

Ce înseamnă înainte de toate valoarea creştină, care este dimensiunea pe care i-o putem atribui şi ce rol cheie joacă în configurarea unui proiect cultural, mai cu seamă literar?

Trăim în epoca morţii lui Dumnezeu. Cel puţin în mod oficial. În realitate lucrurile nu sunt aşa de simple. Forţele spiritului nu pot fi reprimate în acest fel. Deşi L-a exclus oficial pe Dumnezeu, lumea contemporană din societăţile occidentale are o nostalgie a spiritualităţii. Drept dovadă, entuziasmul acestei lumi pentru înţelepciunile orientale, artele marţiale orientale sau discipline precum Taï Chi şi Chi Qong. Deseori, după ce au trecut prin aceste discipline, cei şi cele care le practică îşi regăsesc rădăcinile creştine. Când Biserica vorbeşte despre interior, lumea, interesată, ba chiar pasionată de cuvântul său, se întoarce spre ea. Biserica interioară are un viitor luminos în faţă. La fel şi Hristos, ca maestru al înţelepciunii. Nimeni nu poate spune ce se va întâmpla, nimeni neştiind nimic. Dar putem presupune în mod rezonabil că acest entuziasm pentru viaţa interioară va creşte în lumea care va veni. Dintr-un motiv simplu. Numai religia trăită din interior dă un sens vieţii. Ceea ce lumea contemporană nu este capabilă să facă. Trăim agonia unei lumi în care viaţa nu mai are sens sau are doar un sens subiectiv. A trecut timpul individualismului şi al absurdului.

Cele menţionate mai sus pot fi considerate simple definiţii pe care dintr-o nevoie intelectuală le putem da creştinismului, nu neapărat în calitatea lui de religie, ci şi de dialog interior care implică atât o emoţie, cât şi ceea ce Alexandru Dragomir numea banala memorie a reamintirii. Dar dincolo de aceste definiţii înţelegem ca experimentul ca atare a fost o coordonată de principiu specifică transformărilor sociale şi culturale care au marcat destinul Europei cu precădere.

Astfel de revoluţii au avut loc mai ales în stilisticile literare care întotdeauna, dintr-o nesăbuinţă intenţionată şi curajoasă, au avut talentul de a nuanţa până într-acolo încât au ajuns să prezinte neprezentabilul, de altfel o condiţie postmodernă de care personajele literare s-au bucurat din plin. Dar din aceste ecuaţii valorile creştine au dispărut încetul cu încetul, devenind o literă rigidă, aşa cum raţiunea a fost înlocuită cu ironia şi eterogenitatea, după cum ne demonstrează mai ales opera lui Thomas Pynchen.

Aşadar, ce este de făcut? Este posibilă întoarcerea la logica creştină în construcţiile literare, la proiecţiile creştine raţionalist-dostoievskiene, pentru a ne exprima în termenii lui Umberto Continue reading „Tudor PETCU: Recuperarea valorilor creştine în literatura contemporană” →

Tudor PETCU: Martiriul pastorului Constantin Caraman – Un interviu cu Cristian Vasile Roske

CRISTIAN VASILE ROSKE (n. 2 ianuarie 1931)

– Credincios penticostal din 1947

– Membru în Biserica „Vestea Bună” din 1951

– Pastor în Biserica „Vestea Bună” din 1988

– Redactor-șef la revista Cuvântul Adevărului, organul de presă al Cultului Creștin Penticostal între anii 1986-2011

Tudor PETCU: Pentru început v-aş ruga să îmi spuneţi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe pastorul Contsantin Caraman şi care a fost impactul pe care personalitatea sa l-a avut asupra dvs.

Cristian Vasile ROSKE: L-am întâlnit pentru prima dată pe Constantin Caraman la o evanghelizare în localitatea Crețulești (Buftea), în anii ’50. M-a impresionat profund curajul și devotamentul său în vestirea (în aer liber, atunci) Cuvântului lui Dumnezeu, în ciuda împotrivirilor și amenințărilor autorităților. Acesta a fost începutul prieteniei noastre care a durat timp de peste 50 de ani.

Viața și personalitatea unui slujitor cum a fost Constantin Caraman, neînfricat și întotdeauna pregătit să răspundă cu Cuvântul lui Dumnezeu oricărui om, credincios sau ateu, cu orice risc, m-a marcat încă de la începutul relației noastre de prietenie.

Tudor PETCU: Care a fost motivul principal pentru care Constantin Caraman a fost întemniţat şi care au fost închisorile comuniste prin care a trecut? Se poate spune că pastorul Constantin Caraman reprezenta într-un fel o ameninţare la adresa regimului comunist?

Cristian Vasile ROSKE: Motivul principal al prigonirii, urmăririi, anchetării, perchezițiilor și arestărilor lui Caraman s-a datorat – în mare parte – activității de predicare, de traducere din literatura religioasă (germană și engleză – manuscrisele fiind trimise spre publicare în Germania, apoi introduse clandestin în România), difuzarea de Biblii și cărți creștine, ajutoare pentru familiile nevoiașe, contactul neoficial cu lideri penticostali și baptiști din Occident și din SUA (între alții și politicieni de frunte) și, în ultima perioadă, organizarea unor întâlniri cu grupe de studiu biblic și rugăciune, prin case particulare.

Caraman era urmărit de Securitate de multă vreme, încă din anii ’50-’51. El a fost încarcerat de 3 ori, prima dată (1951-1952) la Jilava și la Canalul Dunăre-Marea Neagră, proces politic, fără legătură cu credința lui. A doua arestare a avut loc în 1963, a treia în 1971, pentru participarea la proteste împotriva restricțiilor impuse bisericilor de către Departamentul Cultelor, precum și pentru uzurparea de calități oficiale.

Tudor PETCU: Pastorul Constantin Caraman este una dintre cele mai grăitoare dovezi ale martiriului penticostal din închisorile comuniste româneşti. V-aş ruga, în măsura în care este posibil, să faceţi o prezentare mai largă cu privire la personalitatea sa, întrucât este un punct de reper al martiriului penticostal şi creştin în general din România comunistă care necesită o atenţie aparte.

Cristian Vasile ROSKE: Constantin Caraman a fost cunoscut și apreciat de credincioși din toate cultele neoprotestante, inclusiv de frățietatea Oastei Domnului. A vizitat și a predicat și tradus de la amvoanele multor biserici misionari și lideri veniți din alte țări. Fiind urmărit de Securitate și amenințat cu arestarea, el era întotdeauna pregătit cu un bagaj pentru pușcărie despre care îmi povestea râzând. Era neînfricat și de neoprit în activitățile clandestine pentru credință, călătorea mult prin țară, avea legături cu alți credincioși, fiind considerat un adevărat lider al bisericii subterane.

În anii ’80, în fiecare miercuri dimineață serveam micul dejun la familia Caraman. Ne rugam împreună și discutam atât subiecte religioase, cât și evenimentele curente din adunările penticostale, și nu numai.

Într-o dimineață de joi, în timp ce mâncam micul dejun acasă, sună telefonul și o voce de bărbat de la capătul celălalt al firului se recomandă: „sunt căpitanul… veniți la Miliția Capitalei, la orele 9 a.m.”.

Am ajuns la ora stabilită și am fost condus într-un birou mic, dar când am văzut cine și cum mă chestiona am înțeles că aveam în față un ofițer de la Securitate, care a început cu cuvintele: „Am făcut o percheziție la fratele dumitale Caraman, la o zi după ce l-ați vizitat împreună cu unul Alecu Iacob din Germania. La graniță, i-am făcut o percheziție lui Alecu și am găsit lucruri suspecte. Ce i-ați dat sau ce v-a dat?”

„Practic, aproape nimic” am răspuns eu, „dar nu m-am întâlnit cu Alecu la Caraman, ci la biserică, unde mi-a dat notele (partitura) la o cântare religioasă – așa cum știți el este un compozitor recunoscut, iar eu sunt dirijorul corului bisericii. Repet, nu m-am întâlnit cu Alecu nici la Caraman nici în altă parte, ci numai la biserică.”

Văzând că nu scoate nimic de la mine, a trecut la alte subiecte.

Continue reading „Tudor PETCU: Martiriul pastorului Constantin Caraman – Un interviu cu Cristian Vasile Roske” →

Ortodoxia şi societatea pragmatică – Dialog între Tudor Petcu şi Klaus Kenneth

Klaus Kenneth este scriitor, profesor şi muzician din Elveţia şi nu în ultimul rând unul din cei mai importanţi gânditori ortodocşi contemporani din Occident, cunoscut mai ales datorită operei sale Două milionane de kilometri în căutarea adevărului, în care sunt relatate o serie de experienţe spirituale personale.

Tudor PETCU: Mi-ar plăcea să începem discuţia noastră prin a lua în considerare semnificaţia pragmatismului, care, în zilele noastre, este un subiect foarte important, în special din punct de vedere social şi cultural. Dată fiind această stare de fapt, întrebarea mea este următoarea: care este perspectiva dvs generală in calitate de gânditor ortodox asupra pragmatismului? Credeţi că pragmatismul, general vorbind, este o deconstrucţie a moralităţii elementare şi chiar a spiritului uman?

Klaus KENNETH: Ştiu pur şi simplu că Hristos Însuşi a fost foarte pragmatic în învăţăturile şi cuvintele Sale după cum a fost confirmat mai târziu de către Apostoli. Cred că istoria a arătat suficient de mult că cei ce nu au avut o experienţă personală în Hristos, au distorsionat sensul afirmaţiilor Sale, şi astfel, ca urmare a neînţelegerii lor, s-au înstrăinat de Viaţa însăşi. Toţi oamenii sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cei ce se ghidează după propria lor imagine, aşa cum au făcut numeroşi gânditori protestanţi, demonstrează de fapt că nu l-au înţeles pe Hristos, după cum nu au înţeles nici pragmatismul Acestuia.

În sfârşit, putem afirma că scandaloasa schismă a Bisericii a fost şi un rezultat al faptului că gânditorii romani au abandonat locul inimii, începând să filosofeze asupra Scripturii, dând naştere unor neînţelegeri.

Înţeles în acest fel, după cum Hristos ne-a spus, pragmatismul ortodox este singura cale care va salva lumea, moralitatea elementară şi spiritul uman. Acest Adevăr este păstrat în Biserica Sa. O biserică făcută de mâna omului, orientată mai mult înspre a discuta despre chestiuni filosofice, o biserică ce nu corespunde unui spital pentru sufletele rănite, nu are dreptul la existenţă. Acesta ar putea fi unul din motivele pentru care bisericile catolice sunt din ce în ce mai goale în zilele noastre. Hristos nu a venit să prezinte umanităţii câteva noi afirmaţii teoretice sau teologice, în niciun caz. El a venit să creeze o viaţă complet nouă pentru întrega umanitate. Înţeles în acest fel, pragmatismul ortodox înseamnă reconstrucţia naturii căzute a omului şi o contrapondere la deconstrucţia valorilor morale elementare.

Tudor PETCU: Ortodoxia este o foarte importantă perspectivă teologică şi viziune asupra lumii, societăţii, culturii, etc. Dar, înainte de toate, ortodoxia este un mod de viaţă foarte profund şi de aceea este esenţial să o înţelegem corect. În acelaşi timp, după cum am subliniat, pragmatismul este într-o continuă dezvoltare, considerat una din marile tentaţii ale lumii contemporane. Putem vorbi de un anumit raport între ortodoxie şi prgmatism, şi dacă da care ar fi acesta?

Klaus KENNETH: Prefer să spun cea mai importantă perspectivă teologică, şi nu doar o perspectivă. Următoarea problemă este acest mod de viaţă foarte profund, care din păcate nu este urmat de cel puţin 95% dintre credincioşi plus faptul că o foarte mare parte din cler nu înţelege întru totul un asemenea mod de viaţă. Înţelegerea, după cum sfântul părinte Sofronie îmi repeta de multe ori, trebuie să vină din înâlnirea cu Hristos în inimă, şi nu din creierul care filosofează. Pentru că altfel nu se va deschide uşa celor ce cad tentaţiei de a dori să modernizeze ceea ce în realitate este veşnic.

Continue reading „Ortodoxia şi societatea pragmatică – Dialog între Tudor Petcu şi Klaus Kenneth” →

Tudor PETCU: Un interviu cu Efraim Zuroff, Director ale Centrului Simon Wiessentahl din Ierusalim

Uniunea Europeană: o rază de lumină în ceea ce priveşte lupta împotriva antisemitismului în zilele noastre?

Tudor PETCU: În primul rând, cu acordul dumneavoastră, aş dori să discutăm la începutul dialogului nostru despre semnificaţia antisemitismului, deoarece acest concept nu este aşa uşor de înţeles. Sunt multe viziuni şi interpretări referitoare la antisemitism, mai ales din punct de vedere religios, dar cum înţelegeţi exact această ideologie socială, dacă îi putem spune astfel, şi care este cea mai bună definiţie sau semnificaţie pe care o putem da acestui concept?

Efraim ZUROFF: Antisemitismul este o politică bazată pe ura faţă de poporul evreu, care în ultimele două milenii a luat multe forme diferite care variază de la genocid la progromuri, limitări ale drepturilor, discriminare şi diverse forme de ostilitate.

Tudor PETCU: Este foarte bine cunoscut faptul că în Europa antisemitismul a jucat un rol foarte important în dezvoltarea multor ideologii politice, ideologii care au făcut posibilă de atâtea ori în istorie crima împotriva umanităţii. Şi când mă gândesc la suferinţele îndurate de evrei, de-a lungul istoriei, mă refer în special la Evul Mediu când atâţia evrei au fost torturaţi de Biserica Catolică şi, desigur, la Holocaustul nazist din Secolul 20 care probabil a distrus 6.000.000 de evrei. Credeţi că configuraţia Uniunii Europene, care a fost realizată în 1957, a avut forţa necesară pentru a condamna acest întuneric al istoriei şi pentru a determina societatea modernă să înţeleagă că antisemitismul este un fenomen dăunător?

Efraim ZUROFF: Dacă palmaresul Uniunii Europene de până acum constituie baza pentru răspunsul la această întrebare, atunci este evident că, în această privinţă, UE nu a reuşit să elimine antisemitismul, deşi UE, ca organism, precum şi statele sale membre, depun eforturi pentru a combate antisemitismul. Adevărul este că am asistat la o creştere periculoasă a antisemitismului şi a atacurilor contra evreilor, precum şi la o creştere a iniţiativelor anti-Israel (care sunt o nouă formă de antisemitism) în ultimii ani, câteva fiind de fapt legate de înfiinţarea şi dezvoltarea (vezi mai jos). Recentele ameninţări faţă de circumcizie şi sacrificarea animalelor kosher sunt numai două mici exemple.

Tudor PETCU: În zilele noastre vorbim despre multe ideologii umaniste. Acest tip de ideologii pot fi găsite mai ales în Europa, şi mai precis în societăţile occidentale. Ideologiile despre care vorbesc au ca principal obiectiv eliminarea oricărei atitudini care se concentrează pe discriminare, şi, desigur, din acest punct de vedere, luăm în considerare şi antisemitismul. Ideea numită Uniunea Europeană a devenit posibilă în realitate datorită ideologiilor pe care le-am evidenţiat deja. Este lupta contra antisemitismului unul din principalele obiective ale Uniunii Europene şi dacă da, care sunt rezultatele despre care putem vorbi?

Continue reading „Tudor PETCU: Un interviu cu Efraim Zuroff, Director ale Centrului Simon Wiessentahl din Ierusalim” →

Tudor PETCU: Destinul familiei Wurmbrand

Richard Wurmbrand s-a născut în 1909 într-o familie de evrei bucureşteni. În 1938 se converteşte la creştinism, la scurt timp convertindu-se şi soţia sa, Sabina. Wurmbrand devine secretarul Misiunii Bisericii Anglicane pentru evrei din Bucureşti.

A fost arestat de mai multe ori pentru perioade scurte de timp în timpul regimului antonescian. Tot în această perioadă, ca urmare a măsurilor cu caracter antisemit, familia soţiei sale a fost deportată într-un lagăr din Transnistria unde a şi dispărut. Însă mulţi alţi evrei au fost ajutaţi de către Wurmbrand, sprijinit de unii preoţi romano-catolici şi chiar de Patriarhia ortodoxă, să scape de muncile obligatorii sau de internarea în lagăre.

La 29 februarie 1948, Wurmbrand era arestat pentru prima dată în perioada comunistă. Condamnat la 20 de ani sub acuzaţia de “înaltă trădare” a fost eliberat după opt ani şi jumătate, în 1956. Soţia sa, Sabina a fost şi ea arestată în 1951 şi trimisă pentru trei ani în închisoare fără să fi avut parte de un proces, perioadă urmată de alţi ani de arest la domiciliu. La 16 februarie 1959 Wurmbrand este din nou arestat fiind eliberat abia în 1964.

Datorită restricţiilor şi presiunilor la care este supus după eliberare (în cele din urmă i se anulează şi autorizaţia de a predica) este nevoit, împreună cu familia, să părăsească ţara în decembrie 1965. Răscumpărat de o organizaţie creştină norvegiană pentru suma de 10.000 de dolari, achitată statului român, şi ajuns în lumea liberă, şi-a făcut o datorie de onoare din a arăta faţa monstruoasă a comunismului. Astfel, la 6 mai 1966 a fost audiat de un Comitet al Senatului Statelor Unite ale Americii, în calitate de martor al tratamentului aplicat deţinuţilor politici în România. Textul mărturiei lui a fost cel mai bine vândut document al guvernului american timp de trei ani. Această audiere a fost urmată de numeroase interviuri, conferinţe sau emisiuni televizate, în multe dintre oraşele americane.

În 1967, înfiinţează organizaţia “Vocea martirilor” pentru a ajuta cu aceeaşi energie şi consacrare până la sfârşitul vieţii (17 februarie 2001) pe creştinii persecutaţi din întreaga lume comunistă.

Documentul de față l-am primit în urma corespondenței mele cu Mihai Wurmbrand, fiul lui Richard Wurmbrand.

—————————–

Tudor PETCU

București

Continue reading „Tudor PETCU: Destinul familiei Wurmbrand” →

Tudor PETCU – Un interviu cu eseistul și publicistul Dan C Mihailescu

Tudor Petcu: Ortodoxia reprezintă cu siguranţă o experienţă mistică revelatoare, iar în cazul poporului român este fără doar şi poate un element definitoriu. Mi-aţi putea spune, vă rog, cum a avut loc întâlnirea dvs. cu ortodoxia, ce anume v-a determinat să vă aplecaţi asupra ortodoxiei?

Dan C Mihailescu: Am povestit câte ceva despre asta în Oare m-am întors de la Athos ? şi Cartea ca destin, dar nu mă sfiesc să revin. Dacă până pe la 16-17 ani am trăit într-o dulce şi inconştientă păgânie, departe de religie şi îmbibat de literatura mai mult sau mai puţin damnată, prietenia cu Dan Arsenie şi mai ales întâlnirea decisivă, profund formatoare, cu Ioan Alexandru m-au deturnat la vreme, apropiindu-mă de duhul Filocaliei şi Patericelor, de lumea lui Bach, Palestrina, Giotto, Rubliov, de Antim, Neagoe, Brâncoveanu, de Eminescu şi Roman Melodul. Sigur, ca mulţi oameni de cultură ortodocşi, am privit uneori cu invidie la ceremonialitatea aseptică şi estetizantă a slujbelor catolice, mai cu seamă la sporul de severitate, de austeritate, de economie eficientă a înmormântărilor. Dar niciodată nu m-a traversat vreun complex de inferioritate, necum să-mi treacă prin minte o convertire. Botezat creştin ortodox, crescut in casa bunicilor, unde se respecta nesmintit toată rânduiala bisericească, pot spune că, după un ocol de adolescenţă buiacă prin hăţişurile literaturilor catolică şi protestantă, am revenit cuminte acasă. Din păcate pentru liniştea mea sufletească, nu fac parte dintre cei care se duc duminică de duminică la liturghie, nu am duhovnic, nu îngenunchez înaintea altarului şi nu sărut icoanele. Altminteri, însă, mă lupt permanent să rămân un om bun, să fac bine cât mai mult împrejur, să-mi retez ritmic vanitatea, să ascult, să nu încalc Decalogul, să împac adversităţile de tot felul, să-mi păstrez nădejdea şi iubirea, căci credinţa în Dumnezeu nu mi-o poate clinti nimic.

Tudor Petcu: Părintele Rafail Noica spunea că ortodoxia este firea omului. Este cunoscut faptul că dvs. aţi avut o relaţie specială cu mulţi dintre duhovnicii ortodocşi români, ceea ce v-a facilitat şi mai mult posibilitatea de a trăi ortodoxia ca pe o experienţă mistică. Date fiind toate acestea, consideraţi că este îndreptăţită afirmaţia părintelui Rafail Noica, potrivit căreia ortodoxia este firea omului?

Dan C Mihailescu: Mi-ar trebui o lectură atentă a contextului şi, oricum, o cultură teologală infinit mai amplă, pentru a glosa o asemenea afirmaţie. Dacă ar fi fost vorba numai de firea românului, eram numaidecât de acord. Aşa, însă, mi-e teamă că oricare credincios, indiferent de religia, istoria şi geografia dintru care provine şi întru care vieţuieşte, va considera firească tuturor oamenilor natura Dumnezeului său. Ce ştiu sigur e că, faţă de multe alte universuri coercitiv-religioase, creştinismul – şi ortodoxia în chip aparte – are un spor minunat de permisivitate, de firesc uman, de blândeţe comprehensivă şi înţelepciune cuprinzătoare. Mă rog, sunt de acord că uneori îşi vine să taxezi atari calităţi drept laxism, duplicitate bizantină, ambiguitate excesiv îngăduitoare etc., acuzînd impulsurile sferei noastre ecleziale către hedonism, mercantilism, domnia bunului plac, amestecul aiuritor de gândire magic-păgână, superstiţii şi venerare biblică ş.a.m.d. Dar una peste alta, mai ales când stai de vorbă cu occidentali convertiţi la ortodoxie şi-i auzi cu câtă fervoare exaltă virtuţile acesteia, înţelegi că, aici, avem de a face cu o ramă religioasă înfrunzită, nu doar aurită sau argintată.

Tudor Petcu: În cea de-a doua întrebare pe care v-am adresat-o am făcut referire la faptul că aţi avut o relaţie specială cu mulţi dintre duhovnicii români. Unul dintre duhovnicii de care v-aţi apropiat foarte mult a fost părintele Sofian Boghiu despre a cărui personalitate aţi vorbit în mai multe rânduri. V-aş fi deosebit de recunoscător dacă aţi putea evidenţia modalitatea în care această personalitate duhovnicească v-au marcat gândirea şi preocupările intelectuale.

Dan C Mihailescu: Înainte de a-l fi cunoscut pe părintele Sofian, am ajuns, graţie lui Ioan Alexandru, la Ioanichie Bălan. Era în 1974 (eram în anul doi de facultate), cînd Ioan ne-a pus o vorbă bună pe lăngă Bălan, ca să primim de la Iaşi câteva exemplare din Psaltirea lui Dosoftei, ediţia N.A. Ursu, apărută atunci la Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Am deschis recent ediţia respectivă şi am dat peste scrisoarea însoţitoare a lui Ioanichie, de care uitasem complet. Dacă aveţi spaţiu în revistă, cred că merită reprodusă. Nu am mai scris niciodată despre asta.

„22 oct. 1975

Fraţilor,

Dînd glas rugămintei Dvs. vă expediez două buc. Psaltirea în versuri a marelui mitropolit Dosoftei. Nu avem mai multe. Poate pe viitor. Pachetul l-am pus cu ramburs. Citiţi în sfînta Psaltire şi căutaţi să înţelegeţi duhul cuvintelor mai mult decît frumuseţea literară. Psaltirea este o carte sfîntă, inspirată de Duhul Sfînt ! Este cea mai veche şi mai puternică armă împotriva necazurilor, cea mai bună carte de rugăciune pentru toţi. Dumnezeu să vă mîngîie inimile prin aceste cărţi şi să vă dăruiască tot mai multă dragoste de Biserică, de oameni, de tot ce este sfînt, bun şi adevărat pe pămînt !

Doamne ajută !

P. Ioanichie Bălan

Pe urmă aveam să-l întâlnim în câteva rânduri la Sihăstria (am cunoscut-o şi pe sora lui, aflată în bune relaţii cu Maria şi Costion Nicolescu, ca şi cu Anca şi Mihai Sârbulescu) pănâ târziu, pe la începutul anilor 2000, cînd recunosc, am fost oarecum bulversaţi de unele afirmaţii occidentofobe ale părintelui. De înţeles din partea dumisale, dar de neacceptat dinspre noi.

La părintele Sofian, am ajuns tot pe atunci şi tot graţie lui Ioan Alexandru, care ne-a dus de mână la Antim să ne arate graţiosul, încântătorul melc simbolic al ivirianului, sculptat pe fruntea uşii de la intrarea în biserică. Prima oară am vorbit numai despre tehnica mozaicurilor, despre atmosfera de la întâlnirile „Rugului aprins” şi posibilitatea de a ne căsători, Tania şi cu mine, acolo. Dar întâlnirile profund răvăşitoare cu părintele Sofian Boghiu au venit prin intermediul naşului nostru, profesorul Savin Bratu. Evreu marxist-leninist, autor de cărţi ruşinos ideologiza(n)te în anii stalinismului dejist, Savin Bratu ajunsese în anii liberalismului ceauşist un teoretician al literaturii perfect branşat la tabla de valori occidentală, posesor al unei biblioteci fabuloase, cu toată floarea tematismului, structuralismului, mitocriticii, psihanalizei, deconstructivismului etc. L-am cunoscut în 1972, la examenul de bacalaureat (era preşedintele comisiei de la liceul 39), când l-a impresionat faptul că-i citisem articolul din Viaţa Românească despre Creanga de aur sadoveniană, că auzisem de francmasoneria autorului şi umblasem pe la Guénon, Evola, madame Blawatski ş.cl. A decretat franc în faţa lui George Şovu, directorul liceului, că voi intra negreşit la Filologie şi precis voi ajunge ceva-cumva-cândva.

În 74 am venit ca o floricică la Bratu, habar neavând că este evreu, să-l întreb dacă binevoieşte a ne fi naş de cununie. A urmat o tăcere luuuungă, apoi o privire scrutătoare, urmată de o şoaptă complice : „Mai lasă-mă un an şi pe urmă sunt al vostru”. Fireşte că eu, maniac al directeţii şi gurii slobode, inclusiv gafeur de meserie, am slobozit mintenaş prostia obraznică : „Nu aveţi bani ? Dar nu e nici o nevoie. Au părinţii Taniei !”

Ei bine, răstimpul cerut de bietul profesor îi era necesar, am înţeles după aceea, pentru convertirea lui la creştinism şi ortodoxie (ca şi a Biancăi şi Ancăi, soţia, respectiv fiica). La familia Bratu acasă, în blocul „Casata” prăbuşit, cu tot cu naşii noştri, din nefericire, la cutremurul din 4 martie 1977, aveam să-i întâlnim în două rânduri pe Antonie Plămădeală şi Sofian Boghiu, la minunate dialoguri de taină, împreună, fireşte, cu Ioan Alexandru. Şi tot acolo am fost lăsaţi singuri cîte o lună de zile vara, sub pretext că udăm florile şi hrănim pisica profesorului, de am citit ca bezmeticii, la metru, Béguin, Hugo Friedrich, Bachelard, Mauron, Durand, Poulet, Starobinski, Barthes, Jean-Pierre Richard, I.A. Richards & co.

Părintelui Sofian nu i-a fost greu să-şi lase urma în sufletul meu. O urmă grea, copleşitoare, ca umbra unui nuc uriaş, dar, în acelaşi timp… ca o aripă de libelulă. Avea laconismul înţelepciunii îndelung şi dureros acumulate, acea şoptire molcomă a omului trecut prin multe, inclusiv la puşcărie, dărăcit de urâciunea oamenilor şi strecurat prin ciurul istoriei. La spovedania de dinaintea nunţii, în luna mai 1976, la Antim, i-am vărsat cu stupid sadism, ca-n transă, tot răul din mintea şi viscerele mele, convins, vezi Doamne, că numai diabolismul este creator, că numai păcatul slujeşte de trambulină imaginaţiei şi alte orori de doi bani. M-a lăsat, cu paternă seninătate, să turui, după care mi-a spulberat elanul drăcesc decretând, tot în şoaptă, „vezi-ţi dumneata de treabă : orice ai face, nu poţi să fii om rău”.

Chestia asta a avut darul să-mi sleiască brusc puţul cu draci. Pur şi simplu, dintr-o dată mi s-au aromit miasmele de pucioasă, mi s-a evaporat trufia încornorată, mi s-au tocit copitele de ţap. Simt şi acum, ca o suliţă în auz şi-n măruntaie, golul creat de acel verdict care mă văduvea dintr-o şoptire de toată fala mea pendinte de „la littérature du mal”. Din acel moment, tot restul din viaţa mea avea să slujească armonia şi binele, indiferent prin câte excese autodistructive aveam să-mi hărţuiesc făptura.

Tudor Petcu:Tudor Petcu: Una din cărţile fundamentale ce poartă semnătura dvs. este Oare chiar m-am întors de la Athos?, apărută în anul 2011. Nu cred că exagerez deloc dacă spun că această carte este şi o adevărată apologie, de altfel cât se poate de necesară, a ortodoxiei. Cât de mult a însemnat această experienţă de la Athos pentru dvs.? Nu în ultimul rând, v-aş ruga să-mi spuneţi care fost impactul pe care l-a avut cartea menţionată în peisajul literar şi cultural românesc?

Continue reading „Tudor PETCU – Un interviu cu eseistul și publicistul Dan C Mihailescu” →