Ce trist, nici nu reușești să înțelegi, să simți,
trilul privighetorii, șoaptele frunzelor sub biciul ploi,
freamătul de codru când mugurii plesnesc,
dezvelind miezul verde mustind a dorință de viață,
de soare, de lumină… crisalidă cu dorință de
zbor spre astre, așteptând să-i crească aripile…

Prea repede devenim imuni la sentimente umane
uitând că, mai devreme sau mai târziu timpul
ne transformă în amintiri, peste care se așterne
praful uitării…

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

25 aprilie 2019

O altă țară să m-adopte iată e gata,
aici ce să fac, nu văd un viitor,
regret să vă las pe tine și tata…

Da, plec… plec cu sufletul trist și gol
și nimănui acum nu-i mai pasă,
căci „sus” au alte priorități și protocol.

Rămâneți cu bine prieteni și părinți
o să vă mai scriu scrisori uneori,
iertare dragilor, voi sunteți niște sfinți.

Doar eu voi fi, un căzut din cer, călător
plecat să caut în altă parte dreptatea
și condamnat, mereu de voi să-mi fie dor.

Dar într-o zi o să ne-ntoarcem cei plecați
să construim din ruine altă Românie,
dar pâ’n atunci vă îmbrățișez și să ne iertați

Că v-am lăsat pe voi, bunii mei la datorie!

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

25 februarie 2019

Când lacrima se scurge printre gene,
vântul geme, împleticindu-se în pletele
pădurii, îndurerat de lipsa verdelui crud
pierdut printre șoaptele frunzelor dispărute.
Când ochii femeilor plâng se zbuciumă marea
și urlă talazul, când lacrima scaldă obrazul…

Când ochii femeilor plâng se-ntunecă cerul
și ziua devine noapte de plumb…
iar soarele plânge și el în amurg pe-ntinsa mare
înroșind orizontul cu petale de trandafiri zdrobite
sub bocancii lui Cronos neîndurători pășind
peste nisipul din clepsidra eternă a vieții…

Când ochii femeilor plâng… scriu poeții cu pana
muiată-n negura nopții… despre ură și iubire,
despre viață și moarte, adevăr și dreptate,
sau scriu o rugă către cerul tăcut și așteptă răspuns
de acolo de sus, iar cerul de noi e tot mai departe…
când ochii femeilor plâng… și soarele plânge-n apus.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

22 februarie 2019

Iar trupul acesta un hotar de lumină,
te doare de dor când acceptă destinul,
de a fi doar trecere între viață și tină,
gustând pe rând, și mierea și veninul.

Aduni în suflet ecoul urletelor de lupi,
o mare fremătând în zbucium de apă,
și zumzetul dulce al albinelor din stupi,
când fiara din suflet cu lacrimi se-adapă.

Să te răzvrătești împotriva cui, a sorții?
să cauți printre neadevăruri dreptatea,
sau să accepți, să te desfete vraja nopții
în mrejele minciunii găsind voluptatea.

Ne dăruiești tu viață, prea târziu uneori,
ce trebuia de mult să trăim, să se întâmple,
pierduți în labirinturi prea pline de erori,
devii înțelept când ninsorile-ți cad pe tâmple.

Și te întrebi, de ce tu viață mi-ai dat acest bun,
când uneori e prea târziu și toate-n tine apun???

—————————–––

Sofia Doina GAVRILĂ

20 februarie 2019

Și-n întunericul opac, de smoală,
în taină, mi-erau far și călăuză,
cu amurguri sângerii pe coală
scriam scrisori, chiar fără muză.

În suflet am tot strâns… comori
doar cu tine să le împart doresc,
sunt amintirile neprețuite, fiori,
fluturi de lumină ce-n jur roiesc.

Sunt armonii primite din astral
vibrații cântate pe corzile inimii
măști triste sau vesele de carnaval
straniu joc al umbrelor și luminii.

Toate le-am strâns în sipet de fag
pentru nopțile reci de toamnă târzie,
când la gura sobei, vei răsfoi cu drag
un caiet cu foi-ngălbenite, de poezie.

Sentimente, frunze călătoare pe vânt,
lacrimi nevăzute, pierdute în picături
de ploaie, tăcut, trist, nerostit cuvânt,
purtat pe aripi frânte de efemeri fluturi.

—————————–

Sofia Doina GAVRILĂ

1 februarie 2019

Atenție pe unde pășești, să nu doară
Amintirile, strânse în boabe de rouă,
Durerea e cruntă și uneori te doboară,
Îngenunchindu-te sub luna cea nouă…

Iată, cărarea ta e plină de pietre și spini,
Cu inima peste ele pășești acum, sângerând,
Încotro te îndrepți… lacrima ai vrea să alini
În triștii ochi… ce te-au petrecut lăcrimând.

Se frânge speranța, în mii cioburi de visuri,
Cer albastru oglindit în marea zbuciumată,
Tristețea macilor înroșind necuprinsuri
Incantație de dor… rugă către cer cântată.

Valiza cu visuri, purtând jar, cenușă și foc
Las-o în trenul ce duce către mântuire,
Să-ți ghicească țiganca de dragoste și noroc
Iar cerul să-ți trimită doar raze de iubire…

—————————–

Sofia Doina GAVRILĂ

11 ianuarie, 2019