cel mai tare mă doare alunecarea peste
pervazul toamnei care văzută dinafară
pare o lamă de plug întors pe dos
în trupul unui zid neînălțat
pe-o înălțare cu aripi din ceară de albine,
iz de pârg văratec răzbate din trecerea ta
omule în ipostaza adormirii de sine,
suntem grote vii de întuneric născând
lumini spre a visa în patru anotimpuri,
acea neștiință în care trecând ne asumăm
să fim margini de ferestre în mereu alte
vitralii nevăzute de nimeni…
poate doar de sinucigașii ce se aruncă
în gol de pe pervazul toamnei!

 

 

Picătură

 

Încet, mă îndepărtez de maluri
depărtarea-i frig uscat,
la mijloc de ape ceața văzută din profil
are chipul mamei
baldachinul renunțării se destramă în
vârtej de valuri
se preschimbă în amvon și mirese selenare
mă îndrumă să mă-ntorc,

plânge răsăritu-n mare
calfe de visări lemnoase piatră pun
in loc de case peste drumuri cu soroc,
arce sunt moliile mele
ce le țin ca avatar printre zboruri noi rămase
cu uitarea-n buzunar,

mă îndepărtez de maluri
sau mă-ncearcă nordul zării în tristeți
cu chip de vrăbii zgribulite în iernări,
trupul greu de răni vernale mă-ntrupează
anotimp,
din firide colțuri plâng de umbrire sclerozată
sunt o apă de botez
ce mă leapădă din denii chinuite de extazuri
picătură din sfârșitul încordării
altui timp.

 

 

Diplomă de excelență

 

La ușa de intrare a fiecărui cuvânt
scris oblic pe fereastra văzduhului
dintre două argumente
stă câte un câine de pază,
explicații sunt doar la ușa de ieșire
acolo unde cuvintele ies
gata șterse în nerostiri de hiene ambulante
intru reîncarnare gata fabricată
din lumânările celor ce vor pieri absenți
în maculaturi visătoare,

Continue reading „Simon JACK: Vitralii poetice” →

Fiecare toamnă…

 

…de aceea fiecare toamnă
își are pădurile ei,
că nu e loc de-același joc pământului
să-i poarte-nsuflețirea pribeagă
printre noi acoperită tot în frunze
și în hore jucate-n colivii cu păsări
mute vândute noaptea-n iarmaroc,
nici fee nu-s de-ajuns magia
se deznoadă în fiecare ram, altul
in fiecare toamnă,
alt pan în alte asfințituri, lespezi închise
altor somnuri de fiecare dată
mai insomnatice furtuni prin paturi
de licheni cu gust de moarte,
fiecare toamnă își poartă umbra ei
feerică și tandră, voluptuoasă
nesfârșită în necăderea ei,
căderilor bărbate, cu umerii tot goi
cu semnu-adânc înfipt în spate
al crucilor împodobite-n flamuri
de răgaz, în fiecare toamnă
altele ca vântul prigonit în cuiburi
de cuvinte ucise de tăcere fără
vreun temei.

 

 

Odihnă

 

Mă culcasem în pauza dintre
două clipe, era atât de rece acolo
că puteai vedea aerul cum se naște
gata respirat,
lângă freamătul meu timpul subsidiar
era doar un amator
la jocul de ruletă, lefter pe dinafară
și feroce pe dinăuntru cu piaștrii
nimicului meu îmbrăcat
în haine de nuntă,
Continue reading „Simon JACK: Poezii de toamnă” →

Mirarea ca o arcadă sub sprâncene
bântuite de nebuni,
intuneric în mijloc de lumină
imbobocind orhideele semnelor de întrebare
agățate de liane suspendate
pe aer,

dogoarea privitului pe fantasme de ecou
dilată un strigăt în mine,
din coaste răsucite, adamici strigoi
de baltă gâdilă trestii aplecate
pe grumazul unui timp Prometeu,
numărătoarea nenumitelor
nevăzutelor necuvantatoare jinduie
la buza acolitului din pereți
ce-și seamănă varul
pe icoane cu fluturi albi,

mirare
in exegeza poveștilor cu larve spovedite
sub mătănii de zburătoare împietrite,
arcada sunt eu!

 

 

Nisipuri mișcătoare

 

Foșnesc nisipuri albe mișcătoare-n
clepsidre ursitoare fără fund,
se naște timp din timp, unduitoare
zbatere de-aripă crescută din pământ,

Tot din pământ sunt unicornii unui vis
tămăduind de cer avide pogorâri,
retorice tăceri mor implorând răspuns
atee și lumina și sfinții tot păgâni!

La ziduri moi se odihnesc în umbră
martiri și iezuți cu flamuri vechi în frunte,
se rod în viermi acatiste pe-o dungă
și-arhangheli dorm în veci pe săbii mici, mărunte…

Continue reading „Simon JACK: Un amalgam poetic” →

Zilele trec

 

una după alta zilele trec
ca aburii ferestrelor închise în spatele
zidurilor ce-și risipesc obloane,

rămân mereu același zid
același rost
intre cărămizi ce știu a descifra
…ruine amețitoare,

zilele trec
trec pe de rost
și lutul vămilor e gata,

cei ce aprind lumina după noi
aceleași ziduri în fața ferestrelor
umezite de aburii
altui noroi,

…dar cu obloane risipite
in nouă descifrare,

zilele trec
aceleași vămi, amețitoare!…

 

 

Flanel

 

La picioarele absurdului
iși fac baie în lapte de geană toate umbrele
ce s-au murdărit
in albul imaculat al insomniilor
cu gust de fructe de pădure,
un pic mai jos
orizontalul pământ al ochiului străveziu
se amestecă în copitele de rumeguș
al unei carii ce-și așteaptă ninsoarea
peste flori de liliac-vampir,

Continue reading „Simon JACK: Poeme” →

Ei bine nu,
nu voi da drumul hienelor să pască
pe lătratul meu
la gura apelor învolburate
de setea unui înger mult prea greu,
că-i zbor, că-i luntre între pietre
fără formă, că-i vorbă spusă
printre dinți, că-i vreme goală între
poluri, că-i noapte vitregă-n arginți
o viespe prinsă-n zeciuială,
la cămătari samsari de sfinte
ginți,
eu
nu dau drumul stihiilor să-mi ardă
ogarii printre miei rămași
o liniște curmată de-o ofrandă
la poalele unui instinct prădat,
că-i bastionul frunții-n veghe
ori tâmpla scut în visuri rele
că-i gândul meu străjer de pizmă
și că adun din lună grâne cu rodul dulce
neaflat,
nu dau pe infinit o clipă și nu dau drumul
de pe prispă,
pe cel întins între fanare de o Caligulă
cu linx sărat…

————————–

Simon JACK

Israel

Octombrie 2019

nemărginiri brăzdate de stele
sau poate făclii aprinse
de pustnici fără veac,
le țin amintiri
după ureche o vreme,
o vreme a tâmplei
îmbrăcată în frac,

strâng nemărginiri
alese de somn,
somnul priveghi la moartea
păgână
ca păsări din fum în cuiburi
pe lună,
cu noaptea în vis nedormit
mă sugrum!

nemărginiri cubiste
in socluri
pe care stau plutind îngeri andini,
ierni ce-și ning aripi moi
pe fluturi,
fluturi ce ning ierni agățate-n
micimi,

nemărginirea
Icoană în suflet, etern obelisc
neterminat ceva
pierdut printre gânduri,
ceva timpuriu născut doar
din vânturi,
fugar nelătrat de-ogarii de pândă
când vămi se închid
sub el prea târziu!

 

 

Ordine-n haos

 

primul gând a fost
să fac ordine-n haos,
mai întâi
imprăștiat cum eram
sub buza ta de jos m-am adunat
in ultimele icnete
de-aseară când mi-ai pronunțat
numele mic
numai în consoane,

am strâns apoi din baie
cubul rubik
două tablouri de Picasso
cu nudiști înecați în pătrate
și triunghiuri,
prosoapele de șters pe sus
vidul din aer,
ciorapii tăi din plasă
un dovleac scobit de Halloween,
semnul de carte al jurnalului
gol
un implant dentar căzut
in pantoful tău,
brelocul cu noi doi copii
câteva cioburi de la oglindă
un ursuleț din pluș cu ochii
scoși,
Continue reading „Simon JACK: Nemărginiri lirice…” →

Alegorie de seară

 

Servantul bubuielii din timpanul
pământului hamal de sine a luat foc
odată cu podoabele claielor strânse
in buricul târgului de iepe,
iobagi de tânguieli amare
cos pânze albe cu căpăstru de borangic
pentru iele ce se scald prin arbori
ce duc ecouri rămurite
de seara nechezatului albastru,
in oale din lutul viu al gropilor cu vin
se fierb podgorii strivite-n călcâiele
fecioarelor neauzite,
vechi cruci de piatră își strigă socluri
din ochi cuminți adormiți
in grumazul vulturilor cu frunți
de piatră,
gropari călări pe cercei de Cleopatre
inveninate ascut drumul lopeților cu iz
de mur,
pădurea noastră fumegă în sistole
de păgâni blasfemizând lumini de grote
goale, fără lupi, fără străbuni,
basm de seară, luciu de cuvânt rostit
mărunt la ceas de gară
metamorfoză liliachie în clepsidră cubică
de anorexie bicefală,
se văd și viermii unui ieri cazon aliniat
tăcut, sever la alte multe plăgi mustind
de-o crâncenă-ndoială.

 

***

țineti-vă mieii-n brațe
aceia care i-ați lăsat în gura lupilor urlând
pe carne moale,
nu mai e multă inocență-n jurul vostru
nici pământ nu mai e mult,
din cer curând cădea-vor lampioane
de foc și ură din mâna inaripaților
cu nimburi goale cam uituci,
răriți neghina-n lanuri
treceți la câmp din bastioane oarbe
de cuvânt, lăsați din ura foamei
inveșmântate cu mii de guri in pofta
celui nestrivit de gând,
cu mult mai bine o aripă purtată-n spate
decât în burți un șarpe de genuni
amare,
vă numărați copiii după bani, talanți
la schimb cu fluieratul, întoarce ceasul
după ani și-atunci dacă-i nevoie
nu timpul vostru fizic vă omoară ci
preascăldatul sonic în zgomote ecou
din ploi curgând șuvoi și nu vă plouă,
Continue reading „Simon JACK: Versuri” →

 

 

Continue reading „Simon JACK: În vetre de visări (poeme)” →

Mărturisiri

 

Niciodată n-am fost
mai dezbrăcat ca acum când mă ascund
după zidul ploilor ce-și curg în humă
sufletul făurar,
după ureche
acolo unde liniștea nu doarme
am pulsul cerului străjer în coif
de templier cu arginți de frunze-n cruce,
tot necuprinsul unui eden
sub pâcla trunchiului învins
clepsidră se face între patru ape,
patru ochi, patru aripi și-un gâde-n patru
sunt printre ele singur demon
cu pene de cocor și braț scindat
pe-o vale dreaptă la fiecare al treilea ceas
cinci degete și cinci palme numerotate
in blasfemia celui sărac,
niciodată mai singur ca acum
sub plapuma de noapte,
vedenie cu chip de șarpe îmi ling
osul fără veac
și tac cum tace toamna în ruga hibernării
ies tâmple-n fălci de lupi, canini
de-nsingurare,
mărturisesc chiar, la încheietura mâinii
stângi port echinocțiul
morții viitoare!…

 

Intemperii

 

ți-oi spune noapte bună-n ziua mare
dorm în tine
meridian supus în ore timpurii,
tu
mesagerul meu în grote inelare
prefaci pustiul liniștii în nopți ereditare
cabrând prin întuneric
nepotcovite mori solare în fuga
unui timp adulmecând intemperii.

 

Ceva

 

Împiedicate de sine
măști
forfecate în culori intonate armurilor
de ceață,
vipie- șarpe
alb negru sărman oligarh
târâtoare enigma Pictorului orb,

 

Șoapte de sezon

 

hai vino să-ți șoptesc de noi
scaieți se prind pe liniștea de-afară,
dansează vântul trist prin ploi
umbre se-nvârt în rugăciunea ta de seară,

Continue reading „Simon JACK: Șoaptele toamnei (poeme)” →

Nici chiar pe hipodromul melcilor
nedormiți de un veac și-o seară
nu se mai fac pariuri
pe vise încornorate,
iarba se comercializează direct
din țintare desenate pe mesele de joc
ale balerinelor cu poante ascuțite
ca pintenii hoților
de metastaze fumurii,
urlă vipera-n borcane cu dulceață
din ambrozie dulce,
e un iz de colț de stradă în haznale purpurii
din curți cu mortu-n casă
impăiate ciocârlii în loc de bufnițe
pe crăci de gutui, opăresc cântatul cocoșilor
din anotimpuri viitoare,
anarhia ceasului păstrat intact
in paltonul bunicului a făcut viermi
de mătase,
o fecioară cu basma la gleznă și lacăt
la degetul inelar,
toarce prin amurgul unui cer din fântâna
satului, fire de brocart pentru drumul
melcilor condamnați
la veșnică dimineață.

 

 

Șir indian

 

Amândoi știm unde ni se sfârșesc visele
…toate,
indiferent de anduranța lor
in zboruri permise de aerul alb al mâinilor
noastre împreunate,
metafizica somnului îngropat în lemn
călătorește incognito
printre viermii noștri de zile negre
făcându-i călăreți în armuri de foame,
niciodată inaniția trupurilor împreunate
nu a fost potcoavă
sub copita cailor lor,
iarbă da, fierul le-a rămas anotimp
de brumăreala în astre ce-și spun
pe nume,
de acolo din preasusul cerului făcut
Tămâie, noi doi plouăm cu ochi închiși
peste clopote de Crăciun,
ne preluăm din nou visele
terminate
într-un neînceput mereu viclean
de strajă stau reptile de furtuni împrumutate
din culorile unui fast food vegan,
Continue reading „Simon JACK: Poeme din verdele unei tăceri…” →