HIPERBOLA POETULUI PAN

 

Să mă lovească fulgerul aș sta
de-aș fi hotar împotmolit în soare,
să ard, să scap împletitură de fum între
stele fără un drum
s-aduc peste voi ierni cu vedere
la cer,
să vă spăl cu nori pe picioare în ger
infloriți din ursite crescute sub
țurțuri om fi împreună diademe
curate pe frunți de icoane spălate
in matcă de fier,
mijlocul vostru să fiu in mulțime
piatră necioplită pe soclu de post în zi
suspendată,
gară centrală între sutane cu rost
de himere fanare
să vă trimit pe toți în trenuri de noapte
cu păsări la un loc în colivii
călătoare,

și-am să vă fac cu mâna dreaptă
de-a stânga în timp
meridian de înălțare,
să vă întoarceți la mine pierind
cu toții
pe stâlpi prea fierbinți,
impreună cu mine, implorând la pământ
dezlegare…

 

 

NEGREȘIT

 

negreșit îmi vei face cu mâna din aripi
când zboru-ți huzur îl așez
in căderi înnoptate sub sfârcuri din fum,

negreșit iluzoriu-mi vei strânge
lumina de veghe
pecete de rug,
din buzele fragede-apoi îmi vei da
Răsăritul,

voi crede că tu
nesfârșită plăcere din pom
ești tot una cu rodul,

negreșit te vei zbate apoi
printre mâini și aripi să-mi dăinui prohodul
când eu
milenar mă scufund, odată cu tine
in singur trup incantat de iubire!

 

 

DOR DE COPILĂRIE

 

Ai mai trecut pe-aicea oare
copilărie-n tanganezi și în sandale?

mirosul tău îl simt în coate
julite-n veri cum n-au mai fost,
mi-era asfaltul loc de joacă
aveam armată de șotroane și o mulțime
de povești,

ai mai trecut pe-aicea oare
prin lumea mea ce-acum mă-ntreabă
de tine-n nopți cu vise-mpărătești,
mai bag de seamă uneori
sunt tot copil
dar fără răni la coate, șotroanele sunt
mici acum și seamănă mai mult
c-un drum,

te am cu mine-n clipe grele
sărac cum sunt
te port mereu în buzunare,
și-acum când scriu te simt cuminte
printre rânduri, îmi lași pe tâmplă o umbră
răzătoare,

ai mai trecut pe-aicea oare
copilărie-n tanganezi și în sandale?!…

 

 

DIN JURNALUL UNUI SINGURATIC

 

 

Suiș și coborâș mă-ndeamnă
să trag cortina cerului-napoi,
legat de tălpi și gleznă-n noapte
cu ochii strânși, să mă ridic spre altul nou,

Las totu-n urmă azi eretică schimbare
boem nălucii vechi îi poruncesc,
să lepede ruina drumului din spate
s-o ia-nainte zburând fără îndemn,

Iluzii, visuri și dorințe oarbe
m-or aștepta acum la margini de final,
ce mai contează când melcul fără iarbă
se tot târăște pe dune de asfalt?

Îngădui dar să mă sfădesc cu umbra
unui trecut ce-mi șade peste van,
s-o mai întreb de ce mi-a luat speranța
să pot zbura cât mai eram un fald.

Acum rănesc stigmate vindecate
in coaja unui braț ce nu-l mai am,
sunt tot mai singur și iar răgnesc în șoapte
neauzit mă fac într-un ecou infam.

 

 

RECE

 

Îmbălsămarea suspendată deasupra
pogoanelor de iarnă
mereu neterminată a prins aripi
in trupuri de piatră,
mirosul ei e dulce sonor
cheflii stelari arvunesc încontrarea
Carului Mare cu pomi fructiferi
sădiți în altare uitate pe Marte,
rugăciuni infantile zidesc nezidire
guri de ocară plătite-n tăcerea planetelor
mamă, noi edenuri fade
numesc luciferi,
rece e ochiul dezlipirii de cap privirea
senilă devine un șarpe, anacondă în spuma
himerelor oarbe,
gongul din arce plutind peste ape de vraci
bate în răni începutul tămăduirii
impinse sisific în valea strunirii sistolice
ingrădite cu pulsuri din câmpuri
cu maci,
Continue reading „Jack SIMON: Frigul neumblat (grupaj poetic)” →

***

Dați-vă pace oameni buni
puneți-vă degetele arătătoare pe inima
cuvintelor,
între voi nu șade decât raiul pierdut
din cruzimea poftei de întuneric
și un Adam desculț de el însuși,
femeilor le spun să-și cruțe coasta
neîmpărțită-n trei, să aprindă lumânări
în frunze să curețe pomii de idei
și colțul de-ntuneric să-l umple cu prunci
nu cu mâini întinse,
dați-vă iubirile după stele
să v-amintească de ele în fiecare noapte
zidiți-vă în ziua de mâine cea pe care
n-o veți mai ști,
aruncați unul în altul cu piatră de sare
astupați-vă auzul cu strigătul pustiului
și beți din apa preaplinului nor
după ploaie,
lăsați pisica neagră să fete cu spatele la
voi când vă iubiți nu vă mai omorâți
poeții cu ochii voștri prea deschiși,
încarcerați omizile bolnave și fluturii de
molimă insulară
dați-vă nume de ieslă când vă odihniți
sub tavane prea grele,
faceți hore peste câmpuri neînflorite
jucați cu piciorul gol, udați cu sudoare
genunchiul ce fuge de la voi la dreapta
nevăzutului închinați rugina fierului în
netrebuință dați-vă cuvântul între voi
și faceți-vă frază neterminată scrisă între
două ceasuri ce nu mai bat în vremea
vorbitului cuneiform!…

 

 

Mi-aduni…

 

Mi-aduni fluturi străbuni
din pofta-nvechită cât surle de fum
osanale în brațe ce-ți știu
îmblânzirea,
m-aduni și pe mine
sac fără fund de la margini gândite
în edenul tău răscolit tot mereu
de Fatime,
sunt cneazul tău bând din urma picioarelor
tale născând urme pe aerul șters
dintre icoane andine, mi-aduni
platoșele atingerilor din nopți ferite
de lume,
mă sui peste tine întinsă pe rugi
demon cu viață din stele ascunse de vreme,
îți lași buze dulci pe inima mea
Continue reading „Simon JACK: Tavane prea grele (poezii)” →

De ce tu mă citești c-un ochi la spate
cu inima de ce nu mă arăți,
unde-ai legat cuvântul mamă
de unde vin nespusele-n poeți?

 

Cum descifrezi în suflet taina
ce ți-o trimit anagramată îndărăt,
tu știi că-n mine cerul tău mi-e haina
ce strălucirea-i trup și portul nord la gât?

 

De ce mă pierzi uitării pradă
când eu te bântui în somnul vechi și strâmt,
din visul tău copil pot face acoladă
pe miriade de tornade, un vers alăturând,

Încotro poartă lumea scrisul
ce-l dăruim cadou c-un strop de suflet nins,
de ce tu mă citești c-un ochi la spate-ntransul
de ce socoți poeții un semn în necuprins?!

 

 

Pasul în spate

 

Neîndemânatic
pasul în spate se face echerul egretei
in mit nupțial,
nebuni dezbrăcați
imbrățișează copaci de fum
ofrande argăsite pe genunchii
Ioanei D’Arc,

carismatic
clovnul deghizat în plânsul viței de vie
umple ciubere cu apa Bobotezei
băută de Hamlet în noaptea
Sfârșirii,
craniul unei himere de canonizat becuri
din beci, hlizește un râs din umbră
e avortul gurilor…ce tac

pasul în spate
așteaptă abisul din față
pentru un ultim salt, într-un singur picior!

 

***

dac-aș tăia aripile îngerilor ce-mi țin
bâlbâiala schizofreniei de tine
in pământ,
aș face din vârfurile lor săgeți de virgule
flămânde în zborul rândurilor albe
strânse colier pe limba șerpilor
strâpunși de rime încordate,

ca ramura uscată
ca toamna arborată pe-un vers
torent,
ca tine cea din umbra plajei
ce leagă două midii-n scoici captive
două-mbrățișari, o singură făptură,
o mie de ochi pe-o gură de furtună

ingeri fără drept la zbor…

 

***

și cel mort visează
atenție pe unde calci nălucă fără zile
prea bogat în nopți,
s-ar putea să te împiedici de cele nevăzute
să nu dai cu glezna-ți aspră
in vreo lespede de oase sub clar de lună,
in general se întâmplă să rămâi
fără șchiopătatul talăngilor ce te trezesc
in echinocții bipolare,
Continue reading „Simon JACK: Întrebări la colț de seară (poeme)” →

Gânduri duminicale

 

Rostogolite din gura ta
miruind geometria tăcerilor vacante,
cuvintele devin frunze uscate
la sfârșit de toamnă
fără parfumul gutuilor,

un exces de toacă
bate-n furca minții dimineți monahale
cu tine pe genunchiul inimii
infofolită în bruma dorului
de noi,
două clopote pe un singur stâlp
timpul,
corb înfometat cocoțat pe ardoarea umbrelor
ce ne trec pragul ochilor
a ne face clepsidre de fum învăluind
miraje dezbrăcate de iluzoriu,

rostogolite pe oftatul duminicii
de post la cer,
zborurile visurilor legate cu busuioc înflorit
se pierd ușor în plenitudinea aripilor
descălțate de plutire,
și tot ce-i ușor împietrește imponderal
in nimburi de serafimi
cu numele noastre întoarse pe dos…

 

 

La prima oră

 

Onomatopea nopții se pierde-n ochiul tău deschis pe trupul dimineții,
veghez statuie din moalele luminii
să-ți fie visu-n piatră răsărit
Continue reading „Simon JACK: Orientul ascunderii mele (poezii)” →

Sunt

 

Sunt ctitor de străzi prin asfințit
ce trec lumini în sâmburi,
sunt flamură de alb prin verde
ochiadă a gândului ce a pierit
neîmpăcat în mori de vânt
adulmecând străfunduri,
de câte ori se risipesc adun solii
de îngeri
le fac un semn de nelumesc coridelor
cu tauri de pământ desțelenind
dorințe,
sunt bastionul ultimului crucifix
neridicat din ape, mă calc pe mine-n loc
de colb să-mi trec Adamu-n talpă,
ingân din astre fără cer paloarea
unei Ființe
ce mă-nsoțește-n nicăieri de dragul meu
in alchimii rupestre,
mai sunt și pală arzătoare sub umbra
unui pom, o tufă strâmbă de urzici
pe frunți de căprioare
un fum, scrâșnet de țest ce coace pâinea
neumblării,
sunt tot ce-i viață printre sorți cuvânt
ce nerostit se face lacrimă
și moare.

 

 

Vertebre

 

la o mână de pescăruși dau drumul
in penumbra milei
intre cer și arondismentul
morții,
din ei
ies balize între stabilopozii fluidului
zburător,
dincolo de ei nu se trece
ar fi prea târziu ca atâta amar de apă
să prindă conturul unor aripi înecate
când de fapt
infinitul ridicat în sus agonizează
pe orizontala unui om mort
ce doarme în picioare
cu gâtul mult prea scurt,

la o mână de pescăruși
se iau două trei vertebre de pământ…

 

 

Gol

 

dau la o parte mantia neagră a păsării
de fier,
purtătoarea duminicilor mele
in carouri
zăresc cu ochii plânși cerul atât de liber
in colivia lui albastră,
mă simt atât de absent…
obtuz,
fragmentat,
fără trup
pretutindeni și gol.

 

 

Vestigii

 

paradoxul e că vestigiile
sunt cu atât mai strălucitoare cu cât
dispar în ruinile timpului
iar tu,
le colorezi cu întunericul gropii în care te afli
mormânt vertical de balansoare.

Continue reading „Simon JACK: Poeme” →

Locul luminii

 

Bănuiesc că locul luminii se află
intre degetele potcoavelor
mânjilor ce nu s-au născut din iepe,
e o fugă copil peste odihna nevăzutului
are și coadă
coada-i ochiul lui Dumnezeu acoperit
de geana afroditelor ce etern
iși caută raiul,

și dacă ai putea să o prinzi cu mâna
ar fi sân cu sfârc de lapte
indoielnică plăcere fără fund,
locul ei materna placentă a stelelor
ce cad născând,
lumina nu doare, n-are gust și nu culoare
e așa un dor de dus…

locul luminii e acolo unde-ai stat
și pământu-i încă cald,
intre fluture și-omidă între toamnă
și restul lumii
unde umbra se înrudește cu nepoții merelor
ce nu mai cad,
unde Adam se înnoiește în călcâiul
de femeie, unde coasta îți vorbește despre
tine făr’de tine
luminii îi stă bine la ureche de arac,

locul ei colț de prigoană după mame
fără prunc, singuratică maree
peste maluri care plâng,
clipă-n ceas nevăzătoare, veac ucis în
margini strâmbe îmbrăcate
in gropari,
arlechin cu râsul dulce sub un clopot
de Monarh, vaietul din nopți cu strună
incantate de nesomnul înrudirii
cu-mpietrirea trasă-n ape de morari,

in tot locu-i locul ei
luminarea-i rost de vină,
de te-ai naște în splendori botezând
icoane-n zarzări, la picioare de-ai avea
infinitul strâns la umbră,
cerul prins în buzunar și în norduri loc
să spânzuri demoni lungi de avatar,
locul ei, lumină blândă
e acolo unde straiul cărnii se preface-n
abur molcom, eventual într-o potcoavă
prinsă-n brâu de mercenari.

 

 

Asterisc

 

bolnăvicioasă umbra tăcerii se așează
pe pat lângă respirația pledului
ce învoiește trupul de absența în
nevăzuturi imaginare,
e frig în pauza de somn
prea toamnă în visuri ce se fac
veioze de noapte,
la căpătâiul meu totuși mai ard
felinare cu molii de sezon,

pun arătătorul
pe inelarul tău rămas distant în aerul
cununat cu o îmbrățișare,
mistui în mine un braț ce nu l-am avut
afară și din el ies potrivnice apucături
de aripi în tandem,
sonorul unui zbor deodată înclină
zeci de arătătoare, inelarul rămâne
la zero și-un sfert,

poate și-n tăceri e rost de turlă
de biserică,
trag cu ochiul după un cuvânt nerostit
cineva îmi suflă să pun un asterisc
inainte și după următoarea umbră
ce se va așeza pe pământul aruncat
pe mine…de un gropar
cu numele meu.

 

 

O ploaie cu îngeri…

 

O ploaie cu îngeri mai picură azi
din potopul ce-a fost ieri doar osândă,
noi doi și-o lumină ne leagă pe străzi
in ceruri cu margini aprinse în beznă,

Dospesc umerii tăi aripa pâinii trupești
sandala gleznei e-n vrajă de fugă,
mi-e foame de tine, mă pierd în povești
cu zborul din tine prin nimburi cu glugă,

Un reazem cu sfeșnic e plin ochiul trist
din fiecare ciutură plină cu apă de rouă,
fac ierbii călcate de tine un mugure lins
de noaptea cadrării în lumea Cea Nouă,

Continue reading „Simon JACK: Locul luminii (poeme)” →

Adâncuri

 

Număr de câte ori implozez
în trecerea ta prin minele ascuns
de mine,
acolo adâncul din trup e pentru două
persoane și ingerimea noastră ridicată
la rang de Nimic,

fuzionez cu descompunera articulației
din coasta rămasă amanet
la bâlciul cailor de groapă,
adâncul triunghiular, obtuz al nechezatului
ne face pe amândoi
Adânc…

câteodată, te chem mut la mine
dezbrăcată de trup, trupește te dărui
mantiei mele din piele de lut,

când te ating explodez
in trecerea adâncului tău
prin îngerul domesticit în mine!

 

Exitus

 

nu se moare decât dezbrăcat de piele
în buzduganul toamnei
fără calendar,
nu se plânge nu se-ndoaie lacrimă
printre frunze și rânjet de bostani,
unii se fac meridiane, alții clopoței
la geam
Continue reading „Simon JACK: Versuri” →

Căutător

 

poezia se răstoarnă în valea cuvintelor
rostite cu mâna goală,
duhoarea lor atrage condorii pleșuvi
ce zbor cu ceruri dedesubt în hăcuiala
ghearelor silabisite
pe coroane mortuare fără
dex,
vagabond și orb tărându-mi haina
cu prea multe buzunare
printre gunoaie,
căutător mă înegresc în tușul nopților
al gurilor căscate
nefiresc în umbra mâinii drepte…

 

 

Profile poetice

 

Drepte stau aleanuri strâmbe
intr-o flamură candidă ce se flutură în alb,
inimii în armistițiu cu tot griul
unui gând
nici de flamuri nu îi pasă nici de veacul
unui pas,
vrea iubirea-n cap de coasă, moartea
un nimic decent
să îl treiere prin rituri ce dispar cochet
in ceas, o secundă infinituri pârjolite în amor
să ne fie focul sacru ce ne arde berechet,
indoielnice clepsidre așezate-n
colț pe cer,
noime de trecut prin viață cu miros închis
de var, sunt doar ziduri în spoială
cruntă trecere de ani,
gândesc grabnic începuturi când n-am
tâmplă a visa și aștept cu nerăbdarea unui
pan sătul de van
alchimii zorind sfârșituri ce se-ntorc
in avatar, deja vu-uri-ghilotina împruncire
fără sfat,
Doamne lasă-mi orbii din catrene ce le scriu
doar bâjbâit să nu știu când se termină
drum toiagului prin umbre ajutându-ma
să strig,
imi aud atunci ecoul fandosind în rime goale
cerșetori în frac și straie purtând cruci
de spovedit,
lume, lume întrunchiată în decorul altor lumi
ce stai flamură blazată suspendată
fără vânt,
nici cădere nici înalt, înălțarea-i rost de moarte
inainte de aripi
inainte de tiară stă genunchiul suspinând,
nu e loc de-aleanuri drepte strâmb
e visul tău cărunt,
eu acum degeaba mirui în cuvinte ce mă ard
patrafire de iubire sau călăi de neștiință
doar poetic mă revendic și pe voi din
preajma mea,
vămilor golite-n beciuri de profeți ce-ați
fost candva.

 

 

Orășelul copiilor

 

e mai seară că ieri seară
mai vechi ca vinul mult străvechi din
călimara cu cerneală,

copii ridică zgârâie nori din șotroane
cu fațada la două asfalturi,
doar creta fără alb
rămâne jos în căruțul celui mic născut
in statuia libertății de la colțul
cu toneta de înghețată,

tot seară e și-n leagăne
un Mickey Mouse cu ochelari de soare
vinde pozne din nopți cu gemeni
trași pe sfoară
de tați nematurizați,

mame grijulii
iși strâng la sân toate cârligele de rufe,
e mai seară ca ieri seară
se dau drumul hoților
de vin vechi,
in orășelul copiilor se vând călimări
fără cerneală,

pe jos șotroane în zgârâie nori
și-un pic…de albăstreală.

 

 

Persiflări nediagnosticate

 

la gâtul tău toți ateii mei de noapte
râd în poze îngălbenite
sub mustață ori din sâni de anduranță
ceruiți în Pegași morți,
umeri moi mai dau din aripi
un nezbor de zile mari, crucea ce ți-o port
pe spate se preschimbă-n cărăbuși,

Continue reading „Simon JACK: Nefiresc în umbra mâinii drepte (poezii)” →

Nu până demult
dansam copacilor corola în spectre
de lumini ce-aveau ceva din
pegasul cu aripi îngreunate de nove ursitoare,
azi răsfoiesc pământului
tăcerea brazdelor fără folos, citesc în rugina
carelor goale,
nu până demult însuși eu eram anotimpurile
și treceam prin vremuri
in chip de pescăruș cu cerul în gheare,
balize de timp le făceam torturi
in valuri și din fiecare mal ridicam schituri
de primăvara, clopote de vară, în scoici
perlam toamne, închideam gura ploilor
iarna glugă albă peste negrul frunților
așezam și cântam prohodul omătului în
saivanele inorogilor furați,
acum mă închin în lespezi peste soare
recit din poezia vampirului din gutui
necoapte,
leg de picioare serafimi cu mersul clătinat
și le scriu oracole de-ntoarcere acasă,
inventez drumuri prin aer pentru migrația
noilor apostoli, croiesc nimburi din
platoșa templierului ce a murit la picioarele
Sfântului Gheorghe ucigând balauri
in lesă de sare,
lipesc vitralii de tâmpla zenitului în bernă
fac acolade peste bolți ce arcuiesc ghiocei
de-nsingurare, străpung ecouri cu numele
meu și-mi primesc strigătele înapoi
sub forma viorilor fără arcuș,
in colivii din lut vârtos țin corbi albi să-mi
aducă aminte de Adami divorțați în pântecul
frunzelor savante,
refac Eve în șerpi cu ochiul întors de la rod
și, nu până demult,
invățam cum să mă spăl pe mâini de colbul
țarânii rămase printre degetele aruncării
cu piatra în cel ce m-a știut nefiind.

 

Atât de dor!

 

S-atat de dor mi-a fost de tine
că mi-au crescut spinări în gând
ce nu puteau să poarte vină,
de-atata greutate de pământ
si liniștea dintre cuvinte,
in stoluri zboară pe ziduri de buze solitare
ce arcuiesc săruturi tandre de poeți,
cu mine esti în orice vară
si toamna te dezbraci de mine prin frunza
ce moare sub pereți,
atat de dor îmi e de tine, că nu mai pot
sa umblu noaptea, desculț în bruma,
ce cade rece fără vină, prin scaieți …

 

Noiembrie

 

am înnoptat o clipă în paradisul cailor
neobosiți de fugă,
m-am simțit grajdul lor când câmpul
ii alungă, nepotcovite gânduri
stau nechezat potcoavei ce lupii mi-i
adună la ultimul pătrar de lună,
imponderabile fânețe hrănesc guri
de portal
cad frunze la hotare și zgomotul căderii
e un echinocțiu pe-o gaură săpată
in suflet de gropar,

spânzur ferestre-n ziduri ce-nchid
solii de iarnă în toamne
fără saci,
voi poposi un veac în ranița luminii
ce a uitat de umbre încorsetând venere,
Noiembrie e leacul spășirii de-ntuneric
un domino al morții născând
mereu himere,
culcușul din odaia ce leapădă de schituri
călugări beți de viață
și îngeri fără tați…

 

Anonim

 

Cu mare grijă să nu deranjez
păsările-echer
așez duminici oranj acolo unde timpul a omis
să facă cuiburi de-aducere aminte,
e nevoie de puțină odihnă
in closetele minților nevoiașe,
se sorcovesc cu mir amar
oasele curvelor de piatră
duminici mai puține,
mai mulți latifundiari
de câmpuri pline cu opiu,

Continue reading „Simon JACK: Nu până demult (versuri)” →

Colț

 

Nevrednică umbră înzorzorând cu eritreea
pustiului unui tărâm de dincolo de cerul
unui promis pământ,
inchipuire de balsam al liniștii de toate
foame, atingeri și despoți,
stigmate ferecate, parii la stâlpul unui
nimic cuneiform inventat
de cei ce-au mers pe ape,
pescari de orologii cu orele sărind pe
andromede cu cerdac
eu, cel care vifor sunt în nemișcarea vântului
cărturar de anotimpuri împăiate
cu sori aprinși în căușul poalelor plesnind
de luturi ne-ntrebate,
nevrednicia în sine și ea un fel de înger
ingropat în bastioanele steagurilor albe
ridicate între plutire și abis,
necălcare ademenind aprozi din ceruri
strâmte
asemenea unui colț de silabă în pronunțare
ridic ciob cu ciob din rămășițele
cuvintelor suspendate de exegeza unei
nopți în care gura povestitorului era burlanul
rămas în ploi ce nu-și știau căderea…

 

 

Îngeri pe poante

 

scrisul meu se termină aici
mai departe, ixuri pe ziduri fără soț
sub piatră lumina capătă trup
cuvintele prin talpă se iau odată cu lutul
unui asfalt de rezonanță,

Continue reading „Simon JACK: Poeme” →