Roni CĂCIULARU: Conspirația Wannsseecov19

Ah, Doamne!, cum de-ai creat atâtea minunății ale lumii?! Și cum de-ai împletit binele și răul, făcând să apară printre noi, pe acest pământ, ticăloși și otrepe blestemate. Unii pot fi chiar foarte inteligenți, iscusiți și ordonați. Foarte capabili. Dar… și capabili de orice! Aceștia sunt chiar superiori nouă, majorității oamenilor; dar sunt superiori până și fărâmei de nelegiuire pe care o avem, fiecare, în noi. Ai fost darnic, Doamne, cu ei chiar și în josnica lor egoistă și agresivă! Le-ai dat de toate, și i-ai făcut din buni răi. Vorbim de răutate organizată, limpede și conștientă…

Stau în balconul casei mele, refugiat comod, încercând să uit de Corona și să-mi fac viața mai cu sens, pe cât se poate… Îmi amintesc de o excursie pe care am făcut-o în Germania… Cuvintele de mai sus mi-au apărut gândindu-mă la niște nemți… I-am văzut, la ei acasă. Mi-am purtat pașii prin mai multe orașe de-ale lor. Refăcute, curate și cu viața lor ordonată și corectă. Urmele războiului mondial sunt în muzee și pe monumente. Fără îndoială el este și în memoria celor care mai trăiesc, fiind, se-nțelege, la o vârstă înaintată, dar nu fără amintiri.

La Muzeul ororilor zguduitoare pe care ei, nemții, le-au făcut neamului meu, am văzut o scenă care mi-a rămas ca o nevolnică apăsare. Eram pe holul de la intrare. La un moment dat intră, în ordine și fără prea mult zgomot, o clasă de tineri de la o școală berlineză. Intră profesorii, apoi elevii. Merg încet, pe două sau trei rânduri… Dar din aceste coloane ordonate, se desprind, când unul sau doi, când doi sau trei, care rămân pe hol. Se grupează tot în liniște, vorbesc, râd, se bucură de ce își spun, apoi, când toți au dispărut în tenebrele evocărilor moderne ale grozăviilor criminale din trecutul recent al omenirii, doi și-au scos o tablă de șah și au început să joace. Alții continuau să glumească și să râdă, încet, fără să atragă atenția… Chiuleau.

Ei bine: asta-i tot. Și pentru mine e prea destul. Aproape un sfert de clasă rămăsese în afara ororilor comise de părinții sau bunicii lor. Încerc să mi-i imaginez pe tinerii ăștia peste un număr de ani, când vor fi oameni maturi. Încerc să mi-i imaginez, dar n-am curajul, căci sunt sigur că gândul meu de-acum, mă duce pe căi de amintire și evocare. Știu că n-am dreptate, că sunt și eu, în felul meu de-acum, sunt rău și-i văd în fapte care nu sunt ale lor. Apoi mă gândesc la genetică, dar și la educație…

Corona cred că-mi strâmbă gândul. Va trebui să lucrez din nou cu mine!… Și iată-mă la Vila Wannsee. Undeva lângă Berlin, pe malul lacului cu același nume. Vara, berlinezii vin să facă plajă și să se bucure de soare și apă, undeva, tot pe malul acestui lac Wannsee. Se recreează și în pădurea Duppel, de aici. Dar iarna, lacul e, uneori, înghețat.. Eu am venit la Vila Wannsee, renumita vilă a „Soluției Finale”. Vilă? Ce vilă?! Este vorba de un adevărat palat, cu camere luminoase și elegant. Curățenie desăvârșită. Ordine. Fiecare amănunt – pus la punct, cu atenție, cu grijă și exactitate. Totul – la locul lui! Așa era și Atunci, în 1942 (când eu aveam 3 ani!).

Era în ziua de 20 ianuarie. Cu câteva săptămâni în urmă, nemții serbaseră anul nou. Mașinile rulau acum una după alta. Ofițeri de înalt grad german, coborau, își îndreptau ținuta impecabilă. Cizmele străluceau, călcând un pic pe zăpada subțire. Inăuntru – cald, plăcut, aerisit. Ordonanțe. Majordomi. Sunt și câțiva civili. Eychmann s-a îngrijit de tot ce trebuie. A creat o atmosferă de perfecție și bunăvoință. Cald și calm, pentru gândire rece și concentrată. Propice pentru luarea unor decizii care, de fapt, fuseseră prestabilite. S-au adunat aici personalități importante ale SS, ale partidul nazist, ca și de la diverse ministere.

Oaspeții sunt invitați la un bine asortat mic dejun. Nu a lipsit un coniac de calitate superioară, nici un vin deosebit. Masă bogată, frumos ornată. Acum, bine și cu măsură aranjați, mai schimbând o vorbă, cei din această elită se îndreaptă spre sala de întrunire.

Am fost acolo! Și m-am cutremurat. Am auzit voci. Am auzit grozăvii de nedescris, rostite calm și înțelept. Pornite firesc de la axioma bine cunoscută: evreii trebuie uciși. Dar cum? Până la acel moment istoric, evreii au fost împușcați, torturați, chinuiți în fel și chip. Asta însă nu e în spiritul german! Nu corespunde nici momentului în care se afla Războiul. Trebuiau omorâți mai mulți evrei, mai ordonat, și trebuia să fie totul sub control. S-a stabilit și s-au jalonat măsuri organizatorice pentru uciderea a 11.000.000 de evrei din Europa. Prin deportare și exterminare. Prin dislocare și tratarea lor dur și nimicitor. Scoși din case, oricum, fără a fi măcar preveniți. Să moară toți!

De aici, de la acest conac elegant și luminos, a pornit crima organizată. De aici a pornit jaful și nelegiuirea crimei împotriva umanității, având ca obiectiv principal evreii. Cuvântul lui Reihard Heidrich a fost aici ecoul lui Hitler și al acoliților săi. Dorința lor nebunească a fost ascultată și, apoi, fiecare a lucrat la executarea ei! Aici s-a discutat nu dacă, ci cum să fie organizată criminalitatea în masă. Ca urmare a Conferinței aici (15 indivizi), desfășurată într-o nefastă zi de iarnă, au fost decimate sute și mii de oameni. De aici, din această sală, în care mă aflu eu, acum, s-a a pornit și s-a dezvoltat odioasa implementare a lagărelor Auschwitz-Birkenau, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor și Treblinca.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Conspirația Wannsseecov19” →

Gheorghe BĂLȚĂTESCU: Roni Căciularu – un maestru al reportajului. „Acuarele de demult” – tablouri din iatacul cu amintiri

Primesc un mesaj pe email de la scriitorul Viorel Savin. Îl deschid și ofer și cititorilor noștri conținutul: „Ne bucură să vă oferim o nouă carte, «Acuarele de demult», un cadou din partea unui fost băcăuan! Să-l primim după cum se cuvine! «Cadoul» este semnat de ziaristul Roni Căciularu și poartă girul Editurii «SAGA», Israel, 2020 (Adrian Grauenfels), pentru o eventuală lectură, în aceste zile de pandemie! O carte de memorialistică (Bacău – Israel), prin condeiul fermecat al scriitorului Roni Caciularu, cu o introducere de Răzvan Voncu.” Și el, la rîndul lui, îl primise de la Adrian Grauenfels.

Cei mai tineri se vor întreba pe bună dreptate cine este Roni Căciularu, iar dacă nu i-au întâlnit numele în revistele de limbă română din Israel şi din întreaga lume, se cuvine să amintim că scriitorul s-a născut în Bacău, la 8 martie 1939. Este absolvent al Liceului „George Bacovia” din localitate și al Facultăţii de Litere (Filologie) – cursuri de zi – din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Aceste două diplome explică, în parte, excelenta cunoaştere a limbii române, pe care o mânuieşte cu strălucire. Nu e deloc întâmplător că lucrarea sa de diplomă se intitula „Reportajul literar şi Geo Bogza”. A fost profesor de limba şi literatura română în perioada 1963-1966 la Şcoala profesională din Hemeiuşi – Bacău.

Ca student, dar şi mai târziu, a colaborat la presa locală băcăuană (ziarul „Steagul Roşu”), abordând toate genurile gazetăreşti. Va fi îndepărtat din presă tocmai când gazetarul căpătase notorietate şi se bucura de simpatia cititorilor datorită spiritului său critic, obiectiv, curajos. A continuat să scrie, cu talent şi cu acelaşi sentiment al datoriei civice, şi după plecarea în patria strămoşilor săi, în 1983, în Israel. După numeroase ocupaţii minore, devine secretarul general al Uniunii Originarilor din România, organizaţie care reprezintă interesele a circa 400.000 de membri. Şi-a continuat, cu succes, activitatea publicistică, în presa de limbă româna din Israel, mai ales la ziarul central de limba română „Viaţa Noastră”, dar și în presa băcăuană („Deşteptarea”, „Ziarul de Bacău”, „Observator”, „Informaţia Bacăului”), păstrând legături amicale cu ţara de origine, cu oraşul natal, precum si cu foştii colegi şi prieteni. Fără îndoială, scriitorul nu a părăsit niciodată limba română, cartea de faţă fiind scrisă cu o strălucire de veritabil maestru.

Dragoste și parfum de… epocă

Nu l-am cunoscut personal pe ziaristul Roni Căciularu, i-am citit însă câteva reportaje publicate în Steagul Roșu, remarcând stilul și limba, apoi am vorbit despre dumnealui cu foștii lui colegi, Mihai Buznea, Eugen Verman, Constantin Nancu, iar mai târziu i-am citit una dintre cărțile sale: „Cafea și fum de țigară”, din care am remarcat excepționalul portret făcut ziaristului de talie mondială Marius Mircu, și el băcăuan, și el plecat în Israel, fratele academicianului Solomon Marcus și al criticului literar Marcel Marcian. Nu-i cunosc toate cărțile apărute, recomand însă cititorului băcăuan „Reporterul, angajatul nimănui” (Ed. SAGA), „Hoinar de suflet halandala” (ed.cit., 2017), „Dragoste și parfum de portocală” (2013).

Indiscutabil, aşa cum remarca un fin comentator, Zoltan Terner, „Roni Căciularu e un reporter din familia lui Geo Bogza, inclusiv prin tendinţa lui de a hiperboliza, de a privi totul prin lupa impresiilor şi sentimentelor. Roni Căciularu este un artist al cuvântului, un reporter în care coexistă deopotrivă un poet şi un filosof, un om cu o inimă mare, capabil să imprime o vibraţie artistică chiar şi unei pagini în care descrie un mărunt fapt cotidian”, un maestru al reportajului, aș adăuga, gen publicistic, după cum îmi spunea și criticul Constantin Călin, pe cale de dispariție din presa românească, fără soluții, deocamdată, de salvare!

„Acuarele de demult” are și un subtitlu: Mărunte…amintiri. „Roni Căciularu s-a întors acasă. Nu singur, ci însoțit de cea mai recentă dintre cărțile sale, un cadou sentimental pe care îl oferă foștilor săi concitadini cu bucuria regăsirii. Pentru că „acuarelele (sale) de demult” sunt, după propria-i mărturisire, nu doar „mărunte amintiri” ci o adevărată frescă pe care a creionat-o în timp, a copilăriei, adolescenței, tinereții școlare și universitare, cât și a maturității profesionale și de viață”, scrie Mihai Buznea, în cronica-reportaj, publicată pe site-ul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Amintiri din orașul cu statui vii

Cartea cuprinde 21 de reportaje în care autorul a apelat la memoria afectivă, la anii petrecuți în orașul în care s-a născut, introducând cititorul în atmosfera anilor post-belici, un oraș în care poți să visezi și să-ți faci planuri de mari împliniri, și nu un oraș pustiu, „în care ninge ca-ntr-un cimitir”. Din pana reporterului scriitor, cei mai în vârstă, dar și cei mai tineri, se pot transpune în frumusețea și tumultul vieții din parcurile, de pe străzile, din magazinele de altădată, dar mai ales, Roni Căciularu ne prezintă oamenii, cu fabuloasele sărbători, obiceiuri și tradiții.

Da, sunt în „Acuarele de demult” mărunte și sclipitoare priviri în iatacul amintirilor pe care le-a păstrat nealterate, astfel că avem privilegiul unic de a trăi sau retrăi atmosfera de la teatrul Continue reading „Gheorghe BĂLȚĂTESCU: Roni Căciularu – un maestru al reportajului. „Acuarele de demult” – tablouri din iatacul cu amintiri” →

Mihai BUZNEA: MĂRTURISIRILE UNUI CONDEI(ER) – „ACUARELE DE DEMULT” DE RONI CĂCIULARU

Fapt divers băcăuan în plină pandemie de coronavirus: Roni Căciularu s-a întors acasă. Nu singur, ci însoțit de cea mai recentă dintre cărțile sale, un cadou sentimental pe care îl oferă foștilor săi concitadini cu bucuria regăsirii. Pentru că „acuarelele (sale) de demult” sunt, după propria-i mărturisire, nu doar „mărunte amintiri” ci o adevărată frescă pe care a creionat-o în timp, a copilăriei, adolescenței, tinereții școlare și universitare, cât și a maturității profesionale și de viață.

Dar cine este, de fapt, Roni Căciularu, se vor întreba mulți, spre a merita atenția noastră? Cei ajunși la vârsta senectuții, ca și mine, și-l amintesc ca pe reporterul frenetic ce-și urmărea chemarea destinului cadențându-și pașii în ritmurile unui ilustru reporter inter-și post-belic băcăuan, național și mondial: Marius Mircu. Generațiile mai tinere îl vor putea cunoaște din paginile acestei cărți de reportaje mărturisitoare, despre care prefațatorul volumului de 240 de pagini, apărut recent la editura SAGA din Tel Aviv, ne spune: autorul este „…un memorialist de forță și suflet pe linia Bacău – Israel. Amintiri prețioase, viață și întâlniri scrise cu sârg”. Cu un cuvânt introductiv de Răzvan Voncu, un alt cronicar aplecat cu sârguință asupra cărții și despre care notează: „Roni a plecat de mult din Bacău, fără ca Bacăul să plece vreodată din ”aluatul” personalității sale”. Și este de spus, aici, că trei dintre personalitățile către care ne trimite autorul – Mirodan, Mircu și Steiger – leagă sentimental cele două ”maluri” ale rostirilor lui Roni Căciularu – malul românesc și malul israelian”,

Cartea, în întregul ei, este un caleidoscop de 21 de acuarele (capitole-reportaje) cu chipuri policrome decupate din cuvinte. Din cuvintele unui autentic maestru al rostirilor narative. Acuarelele sale sunt rostiri hiperbolizante ale trăirilor din luștrii de viață băcăuană pură, redate printr-un discurs reportericesc pe cât de proaspăt, tot pe-atât de sincer și provocator de cunoaștere. Pentru că „acuarelele” lui fac să renască scene, priveliști și oameni de altădată din această urbe înnobilată de nume ilustre precum Bacovia, Alecsandri, Ion Luca ș.a., cu frumusețea, cu valorile. și cu înțelesurile vieții și operelor lor.

Începând chiar cu cel dintâi reportaj al cărții – „Mici tablouri de-altădată”, dar și cu următorul – „La Bacău, la Bacău, în orașul meu…”; cu fiecare dintre clipele fixate în memoria-i afectivă, autorul ne introduce în universul mirific al viețuirii băcăuane de peste patru decenii și despre care unul dintre cronicarii scrierilor sale, Zoltan Terner, spune: „Roni Căciularu = Bogăția unei lumi sculpturale”, apreciere definitorie apărută și în prestigioasa revistă canadiană „Observatorul”.

Bacăul post-belic al lui Roni Căciularu, adică cel ce i-a însoțit și îndrumat zilele și anii, aspirațiile și împlinirile, nu este acel „oraș pustiu, în care ninge ca-ntr-un cimitir”, după cum îl descriau cândva imaginile bacoviene. El este, în viziunea reporterului-scriitor, o citadelă a luminii și trăirilor voluptoase ale unuia dintre zecile și sutele de mii de citadini. Parcurile, străzile, casele, școlile, magazinele… Oamenii… Sărbătorile… Tradițiile și Obiceiurile… Toate reprezintă, în carte, un univers inefabil rămas intact și nealterat în memoria afectivă a acestuia. Pe care, iată, acum, le transfigurează în pagini de descriptio bacoviensis. Este împlinirea unui destin pe care Roni însuși și l-a croit și pe care ni-l relevă, în reportajul cu titlu de auto-ironizare: „Halal de mine, sunt ziarist!”. Spre a se întreba, câteva pagini mai încolo: „De ce, naiba, scriu?!” Răspunsul și-l dă, ni-l dă, în aceeași notă autopersiflantă: „Ei, bine, scriu ca să mă aflu-n treabă. Adică, să muncesc. Așa am fost învățat. Tata voia să mă facă electrician. Mama voia să am o diplomă universitară(…). Cum ești tu pe dinăuntru? Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: trece, și cum faci? De ce scriu? Citește-mă, s-ar putea să-ți placă și să fii de acord cu mine”.

Nu mi-am propus să vă „povestesc” cartea. Ea trebuie citită. De vârstnici, pentru un remember revigorant. De tineri, pentru a-și cunoaște rădăcinile orașului în care viețuiesc, dar și pentru a se convinge că viața își are începuturile ei vechi, și nu deodată cu vârstele lor. Ea trebuie citită fiindcă numai astfel veți putea pătrunde în mintea și în inima auorului, înțelegându-l și trăindu-i, la rându-vă, sentimentele față de urbea natală, adică de locul de care ești legat ombilical. De acele locuri în care „…o fanfară cânta”, cândva, iar renumiți actori ai teatrului „Fantazio”, devenit mai Continue reading „Mihai BUZNEA: MĂRTURISIRILE UNUI CONDEI(ER) – „ACUARELE DE DEMULT” DE RONI CĂCIULARU” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Serenadă pentru un vis trăit cu ochii deschiși

De bunul meu prieten, fermecătorul scriitor şi prolificul publicist Roni Căciularu, mă leagă nu numai amintiri din timpurile când ne-am întâlnit în Israel (Tel Aviv, Ierusalim) sau la Iaşi, ci şi o stare de plăcută melancolie stimulată de rememorările unei copilării, tinereţi şi maturităţi pentru el, dar şi din tinereţile mele, referitoare la oraşul în care el s-a născut, iar eu mi-am purtat multe din zilele mele ca aviator pe avioane de vânătoare supersonice, respectiv Bacău. De aceea am şi citit cu sufletul la gură, emoţionat, dar şi cu o imensă satisfacţie intelectuală, recenta sa carte „Acuarele de demult” retrăind parcă atmosfera acelui oraş moldav, cel din primele amintiri ale autorului, adică până prin anii ’70 ai secolului trecut. Iar eu mi-am amintit de acele vremuri când modernizările au scos oraşul din nostalgiile unei istorii cu bunele şi relele sale, acea ce-i dădea un farmec aparte, dar şi o personalitate distinctă şi l-au făcut un oraş care, în general vorbind, semăna cu oricare altul adaptat cerinţelor din acele vremuri.

Erau, aceştia din urmă, anii în care autorul făcuse deja alia, iar eu păşeam pe străzile mai vechi, aflate în spatele arterei centrale, una cu o istorie seculară, şi mă minunam de armonia şi farmecul vechilor construcţii, cele care mai aveau să mai reziste un timp, unele, şi care aminteau de faima oraşului care se transforma profund sub ochii contemporanilor.

Fiindcă, da, Bacăul, aflat de la începuturile sale pe drumul comercial care străbătea Europa de la nord, de la marea Baltica până spre gurile Dunării sau la Marea Neagră, a fost un important oraş târg pomenit în hrisoave pe la anii de început ai formării statului feudal Moldova. Desigur sunt şi poveştile mai vechi, cele cu parfum de legendă care aminteau, deloc fantezist, de istoria străveche a urbei, care funcţiona cel puţin ca staţie de poştă, dar şi ca important punct de vamă între Moldova, Transilvania şi Valahia, încă de pe vremea când în Dacia se instalase administraţia romană, iar carpii din zonă întreţineau legături comerciale cu aceasta.

Sigur, o aşezare cu un excelent vad comercial nu putea să nu atragă populaţiile evreieşti, mai ales pe cele din Galiţia, după secolul al XVII-lea când persecuţiile imperiului ţarist îi determinaseră, ca de atâtea ori în istorie, să-şi găsească un alt cămin, însă cu preţul uriaş al unor suferinţe greu de imaginat. Este menţionată o piatră tombală din 1703 care atestă prezenţa unei comunităţi puternice de evrei în Bacău, iar în 1838 cei 1740 de evrei reprezentau 55% din populaţia de atunci a oraşului cu tot ce înseamnă acest lucru: cultură, economie, educaţie şi civilizaţie. Desigur vremurile şi condiţiile socio-istorice au făcut ca numărul acestora să varieze foarte mult, iar în anul 2011, conform ultimului recensământ, în Bacău mai locuiau 40 de evrei.

Ce înseamnă asta, vom vedea după un deceniu, două. Oricum, nu trebuie să ne bucurăm, deşi în prezent înţelegem mult mai bine ce legături erau între oamenii de diferite religii sau etnii, deşi acum ne despart cam o mie de kilometri, care însă nu au reuşit să facă dispărute vechile prietenii, ba mai mult, au creat altele noi.

Volumul scris de Roni Căciularu aduce în faţa cititorului acea lume a anilor de după război, acei ani care reuşiseră să dea o altă semnificaţie a interculturalităţii, dar şi interconfesionalismului, deşi ca să fim sinceri, vechile tare nu dispăruseră cu totul. O confesiune a autorului referitoare la o iubire din tinereţe este rezumatul perfect al acestei situaţii, într-o singură frază: Eu eram evreu, ea nu!

Dar autorul nu îşi centrează amintirile pe acest gen de trăiri, ci mult mai mult, respectând adevărul, ne povesteşte despre micile aventuri ale sale (pe atunci însă foarte importante!), nu uită să-i aducă un emoţionant omagiu, discret şi sincer doamnei învăţătoare Nicolau, ne vorbeşte despre salcia sub care stătea de multe ori Bacovia, despre „furtul” unor fructe, atunci când, la fel cu marele său înaintaş, Ion Creangă, constată că faptul în sine este pedepsit de o instanţă aflată mult deasupra noastră, despre obsesia frezei care trebuia să sublinieze prin formă (creastă de cocoş) Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Serenadă pentru un vis trăit cu ochii deschiși” →

Roni CĂCIULARU: Ivan Lungu (1935-2020) – Așa e jocul…?!

Ivan Lungu s-a dus!… L-am pierdut și pe el. În cartea mea de telefoane, cu numere din ce în ce mai puține, numărul lui Ivan este cu roșu, și rămâne! Acasă, singură și tristă e doamna Puica, soția deșteaptă și cultă, bunul lui consilier și sprijin devotat! Dar prietenul meu a plecat și nu se mai întoarce. Ca-ntr-un joc pe care Arghezi mi-l șoptește mereu: „Așa este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în câte câți vrei./ Arde-l-ar focul!…”.

A fost un om cald, deștept, optimist și demn. A fost un om cu o specială curățenie sufletească, gata oricând să aibă prieteni și să sară în ajutorul cuiva, care ar avea nevoie de efortul său. O făcea cu nonșalanță și cu dăruire. Știa să fie prieten! Știa să fie om între oameni.

Câteva date biografice:

Născut aș 14 iulie,1935, la Caransebeș. Liceul – la București. Apoi – Institutul de Științe Economice. Este absolvent al Facultății de Comerț Exterior. De la intreprinderile de comerț exterior din România, trece ca redactor în Redacția de știri externe a Agerpres-ului. Semnează, și în presa cotidiană, cu regularitate, comentarii de politică internațională. După câțiva ani este prezent într-un domeniu cultural-comercial, fiind angajat la „România-film”, cu participare activă la Festivaluri Internaționale Cinematografice.

Din anul 1973 devine cetățean Israelian. 14 ani lucrează în cadrul Direcției de import-export a firmei „Soltam”, apoi la ale firme – până în 2000, când se pensionează. Atunci începe activitatea jurnalistică consecutivă, israeliană, în limba română. Condei activ, dinamic și echilibrat, în publicațiile de rigoare, își construiește un nume căutat și apreciat de cititori, ca și de unii colegi. Inteligent, cu bunul lui simț – de altfel specific personalității sale! – scriind limpede și atrăgător, ia lumea-n piept, sesizează subtilități politice, încriminează forțele răului și analizează cumpătat calea omenirii spre bine și normalitate.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Ivan Lungu (1935-2020) – Așa e jocul…?!” →

Roni CĂCIULARU: Convorbiri cu maestrul Alexandru ANDY (Kessler) – la 90 de ani !

Roni CĂCIULARU: Mulțumesc, maestre, că acceptați acest interviu!

Alexandru ANDY: Cu plăcere. Dar te rog nu mă mai măiestri…

Roni CĂCIULARU: V-ați făcut-o cu mâna dumneavoastră! Mâna aia bună, de scriitor… Ce mai faceți?

Alexandru ANDY: Bine, mersi!

Roni CĂCIULARU: Pe 15 martie veți împlini 90 de ani! La mulți ani! Și să fiți sănătos! E greu să fiți tânăr acum?

Alexandru ANDY: De loc! Îți trebuie doar un pic de imaginație; și încă vreo câteva lucruri… Pe unele le- am uitat, iar altele, le scap din vedere. De pildă, buletinul de identitate, care are trecut și anul nașterii…

Roni CĂCIULARU: Ați vrea să ne uităm puțin spre anii care au fost?

Alexandru ANDY: Cu memoria stau bine!

Roni CĂCIULARU: Păi, s-o luăm de la-nceput. V-ați născut pe 15 martie…

Alexandru ANDY: Da, am văzut lumina zilei în noaptea de 15 spre 16 martie 1930.

Roni CĂCIULARU: Cu toate că mereu aveți o față de om grav și serios, chiar și acum, când vorbiți cu mine, cred c- ați venit pe lume, zâmbind. Apoi ați luat viața mai în serios și ați intrat, destul de grăbit, în adolescență.

Alexandru ANDY: La 16 ani, încă elev fiind, am devenit reporter teatral la revista „Cortina” și colaborator la publicațiile umoristice „PIȚIGOIUL” și „GLUMA”, și – ceva mai târziu – la „URZICA”.

Roni CĂCIULARU: Ați privit grav și ați zâmbit mereu. Ba chiar ați râs în hohote, stârnindu-i și pe mulți, foarte mulți, alții…

Alexandru ANDY: La 17 ani am scris, în colaborare cu H. Nicolaide și H. Mălineanu, primul meu „Radio-Magazin” – emisiune umoristico-muzicală, difuzată de Radio București. Și- apoi, peste încă doi ani, am început colaborarea cu Mircea Crișan.

Roni CĂCIULARU: Aaa, da! Marele artist umorist, Mircea Crișan, care a fost una din excepționalele vedete ale genului revuistic!

Alexandru ANDY: Colaborarea asta a durat până la plecarea mea din România, în anul 1964. Timp în care am scris împreună nenumărate spectacole de estradă și revistă, comedii muzicale, programe de radio și televiziune și două filme: „ȘI ILIE FACE SPORT” și „ILIE ÎN LUNA DE MIERE”.

Roni CĂCIULARU: În același timp, ați mai scris și cu alții…

Alexandru ANDY: Am mai colaborat cu Ion Popescu Gopo, la scenariul filmului de animație „Șurubul lui Marinică” și am mai scris – singur sau în colaborare cu Mircea Crișan și Radu Stănescu – numeroase materiale umoristice pentru Radu Beligan, Vasiliu Birlic, Al. Giugaru, Ion Finteșteanu, Toma Caragiu, Dem Rădulescu-Bibanu, Vasile Tomazian ș.a. Și, bineînțeles, pentru Crișan!

Roni CĂCIULARU: Deci unele dintre succesele celor mai mari și talentați actori ai României vă aparțin și dumneavoastră. Ați fost omul invizibil al succeselor! Știu că unul din momentele mai ciudate ale vieții dumneavoastră a fost atunci când o piesă de teatru pe care ați scris-o împreună cu Radu Stânescu a apărut pe afișe sub semnătura altcuiva: C. Teodoru. Nu cred că ați zâmbit atunci!?

Alexandru ANDY: Ba am râs chiar cu gura mare! Despre ce e vorba: în 1964 am scris, împreună cu amicul meu pe care l-ai amintit, comedia „PARTEA LEULUI”. Piesa aceasta s-a jucat concomitent la 17 teatre din întreaga țară, inclusiv „Teatrul Tineretului” din București (cu Nicolaide, Florin Vasiliu și C. Sincu), dar… semnată de altcineva, deoarece adevărații autori (Radu Stănescu și cu mine) depuseserăm actele pentru emigrare. Din acel moment am fost interziși!

Roni CĂCIULARU: Și-ați plecat. V-ați luat lumea-n cap! De fapt, lumea sau, mă rog, o parte din lume, v-a cunoscut puterea capului!

Alexandru ANDY: Mă flatezi, dar, de ce să nu recunosc, îmi face și plăcere. Și- apoi, eu știu că n- au fost numai zâmbete, glume și săli cu aplauze ori altfel de succese. În spatele lor e muncă, e luptă, e zbatere, e puterea gândirii și a rezistenței. Nu-i simplu să supraviețuiești, și nici să răzi nu-i ușor. Dar dacă tot te afli-n treabă, atunci râzi, și pofta vine răzând.

Roni CĂCIULARU: Așadar, ați plecat din România…

Alexandru ANDY: În Italia am colaborat la postul de radio RAI, iar în Germania am lucrat la postul de radio EUROPA LIBERĂ (Free Europe). Mi s- au jucat multe comedii (mai ales pentru copii) la teatrele din Düsseldorf, Koln, München, Bonn etc. Totodată, am scris câteva cărți și peste 100 de scenarii pentru publicaţiile comix „ALBINA MAIA”, „PINOCCHIO”, „NILS HOLGERSON”, „CAPTAIN FUTURE”, „ALICE ÎN ŢARA MINUNILOR”, „TAO TAO” ș.a.

Roni CĂCIULARU: Dar în Israel?

Alexandru ANDY: În 1968 am venit în Israel – împreună cu Mircea Crișan – ca regizor și co-autor al spectacolului „Agresorilor!”. In Israel, am cunoscut-o pe Livia Novi, de care m-am îndrăgostit și cu care m-am căsătorit. Soția mea era o cunoscută „dugmanit” (manechină), care mi- a adus, ca „zestre”, și un fiu de 10 ani. În acelaș an m-am reîntors, împreună cu noua familie, în U.S.A. (la Hollywood), unde am colaborat ca scenarist la serialul „From Far East to Far West” cu Cesar Romero. (Akkad Productions). Trec niște șapte ani de-acasă, și iată-mă din nou în Germania, unde Livia mă face Tată de-adevăratelea, dăruindu-mi o fiică, pe nume Dana (azi – o cunoscută jurnalistă Israeliană n.n.).

Roni CĂCIULARU: Ați cam fost hoinar prin lume!

Alexandru ANDY: Hoinăreală care mi-a demonstrat, de fapt, că pretutindeni oamenii sunt la fel, și buni, și răi, și deștepți și proști, unii mai așa, alții așa și așa… Totu-i cum te ai tu cu tine! Cu tine, cu ai tăi… În 1982 m- am stabilit cu familia la Honolulu, în Hawaii, iar în 1984 am imigrat în Israel, unde timp de zece ani am fost colaborator Continue reading „Roni CĂCIULARU: Convorbiri cu maestrul Alexandru ANDY (Kessler) – la 90 de ani !” →

Roni CĂCIULARU: Note de lectură – „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea

„Undeva, pitit printre arbori-catedrale, într-o dumbravă minunată, satul Făgeţel, leagănul izvoarelor Trotuşului, respiră liniştit, îndemnând la împăcarea cu tine însuţi”... Iată doar o frază din cartea lui Mihai Buznea, intitulată „Drumuri şi popasuri”, carte care a apărut la Editura „Ateneul Scriitorilor” din România. Vorbim despre o frază care pe mine m-a transferat, de la începutul lecturii acestei cărţi, în lumea amintirilor. Doar câteva cuvinte, şi iar eşti tânăr, iar eşti reporterul fascinat de meseria lui, iar întrevezi locuri şi imagini pe care fostul meu coleg de redacţie şi actualul meu amic, le pune în paginile unei serii închegate de reportaje, care se poate numi – şi după fantezia mea – „O nouă Românie Pitorească”…

Şi-mi aduc aminte că exact pe locul amintit mai sus, în satul acesta, Făgeţel, mă preumblam cândva, căutând şi eu oameni şi fapte demne de un ziar care, pe lângă lucruri neagreabile, făcute la porunca acelor vremi, ştia să-şi coloreze paginile elegant şi chiar frumos, oferind cititorilor şi acel rege al jurnalismului – Reportajul. Câteodată – chiar şi reportajul literar. Dar cum regii sunt tot mai puţini, şi presa cotidiană e, din păcate!, din ce în ce mai lipsită de harul bunului gust… Totuşi, locurile preumblărilor noastre au rămas, sunt aceleaşi şi azi, cu înnoiri şi, desigur, cu alte vibraţii de suflet. Iar farmecul unic al naturii minunatei Românii e, poate, uşor schimbat, faţă de anii trecuţi, o dată cu generaţia mea, dar şi el rămâne la fel de tulburător. Şi iată că marele reportaj, care este cartea „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea este tocmai această Românie, şi nouă, şi veche, care tulbură înălţător orice suflet cinstit, care a respirat aerul de cinste şi omenie al unora dintre concetăţenii săi.

Dar cine dintre cei mai în vârstă rememorează România care a fost nu de mult, realizează, încă odată, că erau destule lucruri rele şi grele, însă culoarea adevărată, de atunci şi de acum a României, este cea a oamenilor cumsecade, care erau, şi sunt, în viaţa diurnă a unei ţări de o rară frumuseţe, adică România. Şi iată cum, cu talent şi o bogată experienţă de viaţă. Mihai Buznea ştie să redea o Românie de suflet şi de progres, aşa cum este şi azi, cu lucruri bune şi, uneori, şi cu lucruri rele. Desigur, nu este o descriere roz-bombon, dar este o carte concludentă şi semnificativă, cu lumini şi umbre, aşa cum viaţa este pretutindeni, la intensităţi şi cu nuanţe diferite…

Reportajele lui M.B. impresionează prin redarea harului unor oameni cu faptele lor bune şi gândurile lor, rodul de ansamblu fiind imaginea unei ţări pe care reporterul o vede dimpreună cu istoria ei, cu profunzumea trăirilor unui neam greu încercat, care-şi construieşte, în continuare, istoria acestor vremuri. Descrierile din paginile drumurilor şi popasurilor buzniene sunt atrăgătoare, iar cine vrea să guste farmecul unui gen gazetăresc elegant, frumos, realist şi romantic, aşa cum l-a gustat şi generaţia de părinţi şi bunici ai tinerilor acestor zile, cine vrea să stea la o cafea, cu o carte bună în mână, savurând frumuseţi văzute şi simţite de autor, ei bine, poate să citească această carte, care-l ridică pe condeier spre şi pe soclul unui redeschizător de drum, care duce şi la redescoperirea nu numai a unei noi Românii Pitoreşti, ci şi a reportajului literar – cam dat uitării, pe nedrept.

Dar am rămas dator să dezvălui ce mi-a remintit satul Făgeţel, aşezarea unde se află izvoarele Trotuşului. Ei bine, îmi reamintesc şi eu momente unice ! Umblam cu treburi dar şi eram hoinar pe-acolo, când, căutându-l, am gasit firul acela de cristal, scânteid aur şi prospeţime de-nceput. Curgea vioi şi-ndrăgostit de preajma sa, trecând cuminte pe sub gardul din lemnul unor pari subţirateci, de la marginea unei gospodării de munte. Firul acesta ieşea dintr-o curte mare, în care se afla şi o căpiţă de fân, pusă acolo parcă mai mult ca să sporească farmecul locului.

Ce ştiam eu, atunci, despre traiul acelor oameni de la munte?!

Mai încolo – casa văruită în alb şi cu ferestrele ei mici, care reflectau un alt aur, ce venea din împărăţia soarelui. Şi-arunc o privire-n jos, şi văd iarba dintr-o vale largă, oprită jos de un alt deal… Iarba aceea era de un verde proaspăt şi unduios, cu care începusem a mă contopi, simţind şi eu vântul cum o mlădie tandru. Eram într-o vale largă şi adâncă. Cerul cânta cu voci de păsări, infitrându-mi în suflet o pace sfântă; şi era o linişte ca în şoapte de început. Cobor spre şesul scurt şi larg al acestei văi şi simt că, în acelaşi timp, urc spre puritatea sinelui meu. Când am ajuns jos am trăit formidabila unire a cosmosului cu pământul, iar eu pluteam, pluteam fericit şi singur… Eram şi eu parte din natură!

Îţi mulţumesc Mihai Buznea că mi-ai reamintit acele clipe, de un farme deosebit. Ca şi alte descrieri ale tale, din admirabila poveste a României din cartea ta. România cu oraşele şi satele sale, cu poveştile şi legendele sale, cu împlinirile şi neîmplinirile acestor locuri de trai gospodăresc, ale unor oameni de bine şi de omenie.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Note de lectură – „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea” →

Roni CĂCIULARU: Taina scrisului (66) – De ce naiba scriu!?

La prezentarea uneia din cărții mele, prilej cu care am fost primit, în public, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, trebuia să spun și eu ceva acolo. Mai ales că reprezentantul oficial, venit de la București, mi-a înmânat carnetul la care bâiguiam a visa încă de pe când eram student. Nu știu câți m-au ascultat, nu știu dacă unii nu au ațipit în timp ce vorbeam, așa că m-am hotărât să dau și în scris „intervenția” mea, ca totuși, dacă cineva are chef să știe ce-am mai spus și eu, să ia „Jurnalul…”, sau o carte de-a mea, când poftește. Să zicem, chiar pe asta. Nu-i, deci, atât un gest de orgoliu, cât unul de gentilețe față de cine ar manifesta un oarecare interes în legătură cu mine și cu o parte din viață. Mică, e drept. Dar e viață.

„Măi omule, de ce scrii?” mă-ntreb eu, câteodată, în momente de slăbiciune, mă-ntreb ca să previn întrebarea altora, care nici măcar nu citesc. Nu-s puțini, dar nici mulți! Oameni de care mă tem, căci în mintea lor nu valorează decât ce știu ei. De fapt, n-are valoare decât ce fac ei… Și-mi răspund eu, mie însumi, mai mult ca să-mi dau curaj, căci a lupta cu prostia e o luptă pe viață și pe moarte.

Ei, bine, scriu ca să mă aflu-n treabă. Adică să muncesc. Așa am fost învățat, cam împotriva voinței mele. Tata vroia, într-o vreme, să mă facă electrician. Mama vroia să am o diplomă universitară. Am ajuns ce-am ajuns, totuși, datorită lor. E drept – și datorită mie. Apoi, am văzut că oamenii sunt nu numai buni, ci și nebuni. Am văzut oameni frumoși și urâți. Unii, la chip, nu erau frumoși, dar pe dinăuntru – minune: caracterul, firea, direcția generală în care-și orientau viața, faptele lor erau așa cum mi-ar plăcea și mie să fiu… Și cred că frumusețea asta interioară, asta prin care gândim lumea și oamenii din jur, este valoarea noastră cea mai adevărată. A fi om de omenie, a face din bunătate și corectitudine un crez, o dorință, un anume fel de conduită, e lucru de vrednică valoare. Am văzut că lumea, sora mea lumea, e cam anapoda. Incet – încet, dar uneori și fulgerător, m-am întrebat și altceva: Cum ești tu pe dinăuntru? Cum stai cu gândurile, cu tendințele, cu conștiința aia a ta, pe care ți-o vrei curată mereu? Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: tu ce și cum faci?

Ca urmare, am început să mă aflu în treabă, de fapt am continuat ceea ce făcusem o viață-ntreagă, am scris pentru o lume mai bună, pentru oameni mai frumoși sufletește, pentru unele din cele mai înălțătoare idealuri. M-am străduit mai mult decât înainte. Am continuat să mă modelez și chiar să mă remodelez. Cu dalta târziului de noapte, cu sufletul înfruntării față de mine și de ceilalți. Buni și răi. Pe buni îi căutam. De răi nu prea scăpam.

Timpul a fost una din uneltele mele. L-am folosit cu răbdare și cu nerăbdare. Câteodată reușeam, dar de multe ori nu-mi ieșea să fiu cum vroiam. Naivitățile tinereții s-au spulberat, în mare măsură; însă nu complet! Și-acum mai scriu, ca să creez punți între oameni, să încerc să-i influențez și să le fac clipa mai frumoasă, mai bună, mai ușoară…

Scriu ca să le fac cunoștință cititorilor mei cu alți oameni, cu omenia, așa cum o văd și o cred și eu; de fapt, să le fac cunoștiință cu ceea ce-mi place și mie, cu ce mi se pare bun, frumos, interesant, în speranța că și ei vor îndrăgi, până la urmă, să zicem, un anume parfum al vieții, care are-n el arome, ca la noi acasă, de aici și din România natală; un fel de parfum în care strălucește aurul dulce, cu sunet de vioară, al dragostei de oameni și al farmecului de a trăi, de a exista, de a cugeta spre bine. Iar dacă nu-i așa, măcar să sperăm că va fi! Ce poate fi mai frumos, decât visul din parfumul vrăjit al iubirii de oameni?! Iubirea-i dulce-amăruie și rolul unui scriitor e să știe să releve – zic și eu – dulceața fructului mâniei și al împăcării. Mânie – împotriva râului din lume, a urâtului și a non-sensului. Împăcare – după demersuri în fel și chip, după compromisuri, eforturi, și sacrificii. Fără împăcare și – regret! – fără compromis și sacrificiu, viața încetează a mai curge în aleia ei de veacuri.

Dintre ură și iubire, să alegem măcar înțelegerea reciprocă, tandrețea și, cu timpul, poate chiar iubirea… Nu, nu mă gândesc neapărat la Dragoste, ci la Pace, la Bunăvoință. Și dacă vorbim de amarul din coaja unui simbolic fruct, scriitorul ar trebui să știe calea de a-l da jos, de pe miezul dorit.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Taina scrisului (66) – De ce naiba scriu!?” →

Zoltan TERNER: Note de lectură – Roni Căciularu, bogăția unei lumi sculpturale

Roni Căciularu ne-a oferit, în decursul anilor, excelente volume de reportaje artistice. De data aceasta, volumul recent publicat sub titlul „Reporter – angajatul nimănui”, și-l deschide cu un amplu interviu acordat publicistului și scriitorului George Roca, în care ne surprinde cu o dimensiune creativă pe care nu i-o știam: narator memorialist plin de vervă și vivacitate. În prezentarea anilor săi de tinerețe manipulează dezinvolt ironia benignă, zâmbetul condescendent. Sau satira jucăușă la adresa „automatismelor vremii”.

Dinamica vioaie a scriiturii lui Roni Căciularu ne cucerește de la început. Ritmarea cuvintelor e mereu acroșantă. Iată-l student: „Scriam. Citeam. Învățam. Hoinăream.” Memorialist meticulos al orașului său de baștină, Bacău, Roni Căciularu definește o atmosferă, o epocă, o vârstă, o lume: „Bacăul natal, cu atmosfera lui de respect față de cultură, de literatură mai ales, de omenie, de bine și de frumos, cu siguranță că m-a influențat. Aici am respirat aerul de Bistrița și de Siret, de burg dezvoltat, cu burghezie de decentă ținută (evreiască și românească, laolaltă) aici am simțit aerul acela de împletire a orașului cu satul, cu periferia și mahalaua, cu liniște patrirhală și zvon industrial.” Autoportretul ca student e de o candidă sinceritate: „Nici prea înalt nu eram, nici prea îndrăzneț nu mă știam, și mai erau atâtea lucruri la care nu ajungeam…Vroiam atât de mult, puteam atât de puțin!… Încât uneori eram trist și singur și timid.” Portrete, chipuri, priviri, gesturi: „Paula, cea cu obrajii roșii și rotunjimi ce miroseau a mezeluri!!!…Mi-a zâmbit cald și m-a strâns lângă șoldurile ei. Parfumul de mezeluri devenise poezie.”

Un capitol cu deosebire original al cărții îl constituie „secvențele” telaviviene redate prin câte un singur cuvânt sau chiar fragment de cuvânt, ca în telegramele de odinioară, ca în „La Moși” al lui Caragiale. E o cvazi-infinitate de detalii care compun mega-spectacolul pe care îl prezintă megalopolisul numit Tel Aviv. Fiecare cuvânt, fiecare silabă aduce o mișcare, o culoare, un lucru, o ființă, un sunet, o imagine.

Roni Căciularu are vocația spațiilor largi pe care după ce le divizează în detalii, se joacă cu acestea, aparent haotic, recombină subtil, jucăuș, spațialitatea amplă. E o tehnică, e o artă, e un joc prin care scriitorul își satură foamea de detalii, de mișcări, de stări, de chipuri, de substantive și adjective. E lumea lui Roni: „Yaffo. Lume. Locuri. De. Parcare. Pline. Chioșcuri. Cadouri. Restaurante. Picturi. Chilipiruri. Haine vechi. Buticuri….Mașinile opresc. O mână. Întinsă.Un pahar.Gol. Din plastic. Alb”.

Portretele „desenate” prin cuvinte au formă, culoare și pitoresc, dar și contur spiritual. Iată, de pildă: „Doamna L, cam lătuță, scundă, cu părul aranjat într-un fel de devastare ușor rebelă, are un chip blajin, ridat dar blajin.Împăcată cu sine și cu orice.” De o deosebită forță și amplitudine a metaforei este capitolul dedicat unui director de bancă devenit „homeless”, purtând numele Om Om (Adam Adam). Iată trama dramei, prezentată de scriitor: „Mister Adam Adam a fost în urmă cu niște zeci de ani, Directorul Băncii Locale dintr-un important cartier metropolitan. Uneori, se așeza la masa lui de director, și-n loc de coloane cu cifre (acesta-i secretul) scria versuri. Astăzi el este un unicat al Tel Avivului, e singurul „poet stradal” al metropolei israeliene. E un poet adevărat! Profund. Serios. Original.”

Parada deponenților la banca lui Adam Adam este transfigurată halucinant, alunecând spre un fel de suprarealism sau având, parcă, ceva din dramaturgia absurdului ionescian:

„Oamenii morți înainte de a muri cu adevărat, vin să-și depună sau să-și controleze valorile. O doamnă, de pildă, „a închis” aici niște mărgele prețioase: printre ele se află adevărate perle, precum Cinstea, Cultura, Frumusețea fizică. Domnul următor „închide”, în seiful venerabil, Adevărul lui și Frumusețea lui sufletească. Cât privește tipul înalt, numai piele și os, care vine la rând în fața Marelui Seif, el pune la păstrare aici niște creativitate – a lui însuși – pentru care a trudit o mulțime…El mai lasă spre păstrare în siguranță și Faima ce și-a câștigat-o, numai el știe cum.”

Jocul între realitate și ficțiune dă povestirii moralizatoare un farmec frisonant: „Morții vii, deși se cunosc după atâtea repetiții și așteptări pe la ghișee, nu-și vorbesc. Fiecare pe contul său! Așteaptă și-acum la rând.” Într-o extraordinară laudatio, reporterul-dramaturg se adresează direct personajului său, defunct: „Ai fost un rebel, domnule Adam, un revoltat care a detestat instituțiile și convențiile sociale. Ai iubit strada, oamenii, viața. Ai îndrăgit trăirile esențiale și simțirea aleasă, te-ai ridicat peste viață și suferință cât s-a putut, ai suferit și ai sfidat, ai rămas tu însuți, bun și rău, inteligent și trist, căutându-ți împlinirea.”

Scriitura lui Roni Căciularu întrunește două virtuți de bază ale literaturii beletristice de nivel superior: forma frumoasă și conținutul substanțial, interesant: „Iar dacă treci prin cimitirul orașului, nu-i exclus să auzi vântul, șoptind versurile lui Adam Adam..” Iată-l pe „reporter” adresându-ni-se convivial, patetic, scenic: „Fraților și lume, a murit Poetul străzilor telaviviene ! Orașul și-a pus o eșarfă neagră…Un câine plânge prelung către luna care o să fie la noapte. Cei prezenți și vii trec pe lângă lada mortuară, unii spun câteva cuvinte, de regulă – bune.” Nu știm exact ce este realitate și ce este ficțiune în povestirea despre Adam Adam. E, însă, în orice caz, o parabolă impunătoare, de o sumbră măreție omenească. Iată și o ars poetica atribuită unui nenumit scriitor, dar perfect potrivită și pentru măiastra scriitură a lui Roni Căciularu: „El și fantezia lui umblă mult mai departe prin trăirile acestor oameni, el știind să umple golurile, spațiile albe documentare… înlocuindu-le cu adevăruri posibile, plauzibile și edificatoare” Nu este aceasta calea de a îmbina realul cu ficțiunea, reportajul cu reportajul literar?

În reportajul dedicat New York-ului mărturisește el însuși, nu odată, imixtiunea sa afectivă, ca reporter, la întreg materialul documentar: „Toată această ambianță te pătrunde până și în suflet”sau „Sunt subiectiv, desigur, dar acum, în aceste clipe, așa văd eu lumea.” Scrisului practicat de Roni Căciularu îi este propriu modul strălucit în care se împletește epicul cu liricul, povestirea cu poezia, realitatea cu irealitatea. Toate acestea ne dau îndrituirea de a conchide că Roni este, în varii măsuri, de la un text la altul, prozator, poet, memorialist, autor de reportaje literare, jurnalist, pe scurt, scriitor total. Toate acestea la un nivel de o admirabilă excelență stilistică.

Roni Căciularu este un stilist redutabil, recognoscibil. Și în privința asta aș îndrăzni să-l situez în capul listei condeierilor de limbă română din Israel.

–––––––-

Zoltan TERNER

Tel Aviv, Israel

Ianuarie, 2019

Doina MEISELES: Eveniment cultural de excepție la I.C.R. Tel Aviv – Lansare de carte „Reporter, angajatul nimănui” de Roni Căciularu

Recentul eveniment cultural de mare prestigiu de la I.C.R. Tel Aviv, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, eveniment în cadrul căruia conf. univ. Răzvan Voncu, redactor șef al prestigioasei publicații „România Literară” și director de programe externe al Uniunii Scriitorilor din România a prezentat noua carte a neprețuitului nostru colaborator Roni Căciularu (cunoscut și apreciat scriitor și ziarist) s-a bucurat de un enorm succes!

Joia trecută, în frumoasa sală de primire a I.C.R. Tel Aviv, un public extrem de numeros umplea până la refuz spațiul în care nu găseai nici măcar un colțișor rămas liber… Invitatul de onoare, Răzvan Voncu, sosit special de la București pentru a lansa excepționala și emoționanta nouă carte a colaboratorului nostru s-a declarat foarte plăcut impresionat, chiar uimit de prezența a peste 100 de persoane (scriitori, ziariști, oameni de cultură) veniți din toate colțurile țării dornici să-l asculte și extrem de interesați de noua realizare literară, în limba română, a lui Roni Căciularu.

Prestigiosul eveniment s-a transformat într-un adevărat triumf pentru organizatori și a fost moderat cu competență, profesionalism și grație de directorul adjunct al I.C.R. Tel Aviv, doamna Cleopatra Lorințiu. Despre personalitatea deosebită s scriitorului Roni Căciularu și despre interesanta și incitanta sa nouă carte, a vorbit în cuvinte extrem de calde, cu sinceră prietenie, dar și cu o mare competență profesională, criticul Răzvan Voncu. El a subliniat că în ciuda realei afecțiuni care-l leagă de autorul cărții reușește totuși să se detașeze și să aprecieze cu obiectivitate, la justa sa valoare calitatea deosebită a cărții prezentate… „Sunt încântat și vreau să vă felicit că ați venit în număr atât de mare la acest eveniment literar, dar trebui să vă dezamăgesc probabil, mărturisindu-vă că la București o astfel de lansare ar fi întrunit mult mai puțină lume, poate 20 – 30 de persoane. Numai în provincie, la Iași, la Alba Iulia sau Cluj mai poți aduna atâta lume la un eveniment literar” a afirmat cu regret Răzvan Voncu adăugând: „Roni Căciularu este un umanist în sensul clasic al termenului, respectiv cineva care pune în centru omul și problemele sale. Și… omul este o problemă a gazetăriei, a artei, amprenta pe care o lasă el în lume fiind importantă și demnă de relevat”.

Editorul cărții ziaristul, scriitorul, poetul Adrian Graunfels a vorbit la rândul său cu multă înțelegere, admirație și afecțiune atât despre cartea publicată recent „Reporter, angajatul nimănui”, dar și despre personalitatea complexă și ieșită din comun a autorului. De altfel cartea apărută într-o bună prezentare grafică în editura „Saga”, s-a bucurat de un enorm succes de public, fiind aproape epuizată încă de la lansare. La rândul său jurnalistul și poetul Nando Mario Varga, fost redactor șef al legendarului cotidian „Viața Noastră” și proprietarul singurei agenții de știri „on line” în limba română „Anima News” din Israel, a evocat cu nostalgie perioada din urmă cu mulți ani, când fascinat de prospețimea articolelor lui Roni Căciularu, l-a îndemnat pe acesta cu multă insistență și persuasiune să se dedice adevăratei sale vocații: scrisul!

Deasemenea, vorbitorul a atins o coardă sensibilă aducând în centrul discuției dragostea și profunda legătură sufletească, care îl leagă pe autor de minunata sa soție Fany. O adevărată senza]ie în rândurile publicului prezent în sală a fost apariția după o lungă absență a marelui ziarist, scriitor, cineast, critic literar, filozof de o rară profunzime, Zoltan Terner, și el un colaborator prețios și iubit al ziarului nostru, „Jurnalul Săptămânii”. În momentul intrării sale în sala I.C.R. Tel Aviv întregul public s-a ridicat în picioare aplaudându-l minute în șir…

Mărturisesc că am avut lacrimi de emoție în ochi (și nu numai eu) căci Zoltan Terner, prieten drag, neprețuit, nu mai apăruse în public de ani de zile, suferind de diverse afecțiuni deloc ușoare. În urma unei vizite pe care i-am făcut-o cu câteva zile înainte am reușit să-l conving, că apariția sa în mijlocul unor oameni care îl iubesc, îl admiră sincer și-i prețuiesc talentul, imensa lui cultură și deosebita sa personalitate îi va face bine. Sunt fericită că am avut dreptate și că Zoltan Terner a vorbit despre miraculoasa sa revenire la viață și activitate și despre bucuria pe care i-o face noua carte a prietenului său Roni Căciularu.

O interven]ie extrem de caldă, prietenoasă și sinceră a fost cea a marii pictorițe și artiste plastice, doamna Liana Saxone Horodi, venită cu soțul ing. Mirel Horodi din Haifa, pentru a-și manifesta afecțiunea și aprecierea față de publicistul și scriitorul Roni Căciularu. Talentata pictoriță l-a felicitat cu sinceritate atât pe autorul cărții „Reporter, angajatul nimănui”, cât și pe Zoltan Terner, care a revenit la viață și activitate.

La rândul meu, extrem de emoționată și de ce să n-o spunem, fericită de reușita deplină a serii – care păruse la un moment dat periclitată de intrigi în manieră comunist-sovietică – l-am felicitat pe Roni pentru reușita lansării, pentru extraordinara prezentare făcută de criticul literar Răzvan Voncu, i-am mulțumit cu căldură pentru faptul că a fost și este alături de mine și îmbogățește paginile ziarului „Jurnalul Săptămânii” cu articolele sale.

În continuare am citit mesajul de caldă amiciție și apreciere profesională pentru Roni Căciularu, trimis din partea unui vechi prieten: dl. Miha Hariș președintele organizației A.M.I.R.- a evreilor originari din România, care s-a scuzat că obligații contractate anterior, l-au împiedicat să ia parte la festivitatea de la I.C.R. Dealtfel și din partea organizației H.O.R. a vorbit purtătoarea de cuvânt, doamna Sanda Feller, care a subliniat că îl cunoaște și-l apreciază pe Roni Căciularu încă de pe vremea când era Secretar General al organizației… „Apreciez și admir faptul că atât de multă lume este prezentă la această lansare” a accentuat Sanda Feller.

Seria vorbitorilor a fost încheiată de purtătorul unui nume legendar, în lumea jurnaliștilor de limbă română din Israel, vestitul Jean Steiger de la Europa Liberă, fostul redactor șef al marilor cotidiane „Viața Noastră” și „Ultima Oră”. Născut în același oraș cu Roni Căciularu, la Bacău, Jean Steiger a evocat cu nostalgie vechile străzi și locuri de întâlnire din urbea natală, emoționându-i în mod deosebit pe toți originarii din Bacău aflați în sală (și aceștia nu erau deloc puțini). Evident emoționat de elogiile și căldura cu care a fost primită recenta sa carte, Roni Căciularu a mulțumit tuturor și a primit din mâinile criticului literar Răzvan Voncu, director de programe externe al Uniunii Scriitorilor din România, prestigiosul carnet de membru al USR.

În aplauzele prelungite ale publicului, această seară fermecată, plină de căldură și de înțelegere s-a terminat cu… multitudinea de autografe acordate de Roni Căciularu tuturor celor care i-au solicitat cărți. A urmat un bogat bufet și toți cei de față și-au promis unii altora că astfel de seri minunate vor mai avea loc.

————————

Doina MEISELES

Directorul publicațiilor: „Jurnalul săptămânii” și „Magazin Expres”

Tel Aviv, Israel

Decembrie 2018