FĂ-MĂ DOAMNE…
Înveșmântă-mă Tu Doamne într-o dulce primăvară
Și mă ține tot o floare până la sfârșit de vară,
Să mă caute codane îndulcite de iubire
Și în sânul lor mă pună, cantr-un cuib de fericire.
Fă-mă albă LĂCRĂMIOARĂ, sfiicioasă, parfumată,
Să îmbăt a lor visare și-ntr-o lacrimă curată,
Ceară-n rugă preaspășită vii dorințe împlinite,
Facă-i tainice clipe, lungi, sfioase, fericite.
Fă-mă dar o VIOREAUĂ, floare-albastră-mbietoare,
GHIOCEL purtând norocul, aflător pe-a lor cărare,
Îndulcindu-le simțirea și-a lor suflet doritor,
De cuvinte-nălțătoare, de plăcere și fior.
Și apoi, mai către vară, MAC în lanu-nduitor,
Sângerând ca buze roșii de plăcere aflător,
Ori o NALBĂ urcătoare cu-al său alb nevinovat,
Ce ar vrea să guste-n taină, din al dulcelui păcat.
BUSUIOC mă fă Tu Doamne, să le port ’n-ascuns noroc
Celor ce-s îndrăgostite, prinse-n patimă și foc,
Noaptea pune-mi-l sub pernă să-l viseze pe cel care,
Le va fi de-acum sortitul ne-ndoios, la fiecare.
Și la urmă CRIN Tu fă-mă, să fiu florilor regină,
Portă-mă și-arate lumii că sunt pure, fără vină,
În buchetul de mireasă să le fiu în mare fală,
Iar ele, miresuce, să mă poarte cu sfială
ÎNTINAȚII LUMII
Ostenit-am Doamne să tot spun la alții
Că în astă viață plini sunt de păcate,
Că puțini sunt ceia, virtuoși ai vieții,
Vredniciți s-ajungă-n cerurilor nalte.
S-a întins păcatul, râia omenească,
Peste-al nostru cuget frânt și-ademenit,
Îndulcita vrere, ceia deavolească,
În al nostru suflet, ea s-a cuibărit.
Nu ne-ajunge Doamne multul cu pământul,
Nu ne-ajunge Doamne cât avem avere,
Toate ni le facem înșelând cuvântul
Dat doar ca s-adape, setea de putere.
Nu ne pasă alții cum o duc pe lume,
Nu ne pasă alții dacă-s în nevoi,
Din mizere fapte omul vrea s-adune
Mierea greu muncită de-ostenitul roi.
Tot mai rari sunt astăzi spirite curate,
Tot mai rari sunt astăzi semeni virtuoși,
Ce să aibă-n dânși dragostea de frate,
Ce să-mi fie-n toate oameni cuvioși.
De-asta lumea-i strâmbă, plină de păcate,
De-asta lumea-mi este iar cu fundu-n sus,
Sete-i de avere, nu și de dreptate,
Iară adevărul prea îmi e ascuns.
Toți voiesc aicea raiul să și-l facă
Neștiind că ține numai o clipită,
Fapta ceea bună, Domnului să-i placă,
Îți va face-n ceruri viață veșnicită.
*
Cât averi îmi strângeți și plăceri deșarte,
Cât păcate faceți trăitori în lume,
Toate-n veșnicie trebuiesc spălate
Și-nmiit să-mi face numai lucruri bune
Pentru-a fi iertate
TOT MINȚINDU-MĂ…
O batistă fluturată, într-o gară fără nume
Fost-a clipă întristată, ce în dânsa vrea s-adune
Clipe dulci și-nfiorate petrecute într-o vară,
Cum atuncea ne-a fost dată și nu cred să vină iară.
Și te-ai dus iubire dragă în sprezări îndepărtate,
Lăcrimat-a al meu suflet că îmi ești așa departe,
Nu știu dacă-n altă vară mai veni-vei înapoi,
Să mai ardem în iubirera rugului aprins în noi.
Să mai fim măcar odată doi nebuni uitați de lume,
Să-ți sărut în urmă pașii și pe cap să-ți pun cunune,
Să-ți șoptesc a mele doruri din simțirea ce nu minte
Și strângându-te în brațe, să-ți spun calde jurăminte.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Cugetând în miez de noapte (poeme)” →