Mircea Dorin ISTRATE: Versuri

URMA  CARULUI  CU  BOI

 

A trecut în amintire, urma carului cu boi,

Ea, ce-a frământat milenii tina lumii-n zări întinse,

Fost-a clipa veșniciei di-nceputuri pân’ la noi,

Pe cărări de timp și spațiu, de pe-ntinderi necuprinse.

 

Până ieri ne-a fost într-una semn de mare vrednicie,

Azi, încet în gândul nostru e o urmă din trecut,

Ieri blazon la om cu stare, ne-ntrecut în trudnicie,

Azi, nostalgică-amintire, ce de-o vreme, s-a pierdut.

 

Boii, carul, a sa urma, sunt de-acum vremelnicie,

Filă-ntoarsă în istorii, cu ceva ce-a fost odată,

Amintire-n colțul minții, ce s-o pierde pe vecie

Cum pierdutu-s-au mai toate, din ce-a lume-acum uitată.

*

Carul mi-a ținut o lume, în milenii deșirată,

El a dus povari în spate, să avem de-mbucătură,

Dricul lui, loc de născare și de dus apoi la groapă,

Azi, trecut e în uitare, pentru cei care-l știură.

**

Noi, ce viețuim mai încă până mâine pe pământ

Și-am trăit cu el aproape, până ieri copilăria,

Ține-l-om în mintea noastră, ca, pe un ceva ce-i sfânt

Și c-o boabă-n lăcrimae, îi cinstim de-acum, pieirea.

 

 

TOT  PÂMÂNTU-I  O  SODĂMĂ

 

Ce ne spune sorocirea despre vremea ce-a din urmă?

Că nainte-a sale semne îmi vor fi nenumărate,

Molime, război, cutremur și pârjol pe-ntinsa humă,

Vieți curmate  fără număr  pentru multele păcate.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Versuri”

Mircea Dorin ISTRATE: Sfinții noștri

 

Când ești slab, fără putere, când nu ai în jur modele

După care a ta viață tu ai vei vrea să o îndrepți,

Cată sfinții noștri ceia vredniciți în toate cele,

Cercetază a lor viață de vei vrea să o înveți.

 

Și te du pe-a lor cărare și ca ei te-nvrednicește

În smerit și-n bunătate, în iertare și-n iubire

Și-i vedea cum din nimica faima ta îți tot sporește

Și vei fi bogatul lumii-ndestulat și-n fericire.

 

Bogăția nu stă-n aur, în bănet și în palate,

Ci-n smerit și-nțelepciunea de-a ierta și a iubi,

Înălțați-vă în fală prin a voastre bune fapte

Și-n necazurile vieții, ne-ndoios vă veți căli.

 

Harul, daru, ‘nțelepciunea, pe puțini îi răsplătește

După ce o-ntreagă viață au trăit în vrednicit,

După ce chezaș ei pus-au gândul, fapta ce-ntărește

Vrerea lor din a lor suflet, gândul lor de neclintit.

 

Așadar, urmați-mi sfinții și a lor învățătură

Dacă vreți ca viața voastră s-o trăiți în preacurat,

Să goliți al vostru suflet de invidie și ură

Și în loc să-mi puneți încă, doar iubire-n picurat

 

Și iertare cât cuprinde pentru tot și pentru toate,

Ajutor și-o vorbă bună pentru orice nevoiaș,

Fapte bune-n ori ce clipă faceți dară cât se poate,

Iar credința-n al vost suflet aibă veșnicit sălaș.

 

Toate astea vă învață creștineasca-nvățătură,

Popii cei bătrâni și vrednici, slujitorii la altare,

Și monahii roși de vreme, buchisând sfânta scriptură,

Pusniciții ce o viață și-o petrec în închinare.

 

Ei sunt candele aprinse, veghetori de conștiință,

Veșnici rugători la Domnul, neamul să mi-l ocrotească,

Dădătorii de speranțe pentru cei în  pocăință

Că ne-o ține Preamăritul tot sub pronia cerească.

*

Preacucernice ne iartă, întinarea în păcate,

Suntem slabi fără credință, turmă risipită-n zare,

Dă-ne tu învățătură, ca să facem bune fapte,

Doar călcând de bunăvoie pe-nsfințita-ți Lui cărare.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș,

Februarie, 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Cugetând în miez de noapte (poeme)

 

 

FĂ-MĂ   DOAMNE…

 

Înveșmântă-mă Tu Doamne într-o dulce primăvară

Și mă ține tot o floare până la sfârșit de vară,

Să mă caute codane îndulcite de iubire

Și în sânul lor mă pună, cantr-un cuib de fericire.

 

Fă-mă  albă LĂCRĂMIOARĂ, sfiicioasă, parfumată,

Să îmbăt a lor visare și-ntr-o lacrimă curată,

Ceară-n rugă preaspășită vii dorințe împlinite,

Facă-i tainice clipe, lungi, sfioase, fericite.

 

Fă-mă dar o VIOREAUĂ, floare-albastră-mbietoare,

GHIOCEL purtând norocul, aflător pe-a lor cărare,

Îndulcindu-le simțirea și-a lor suflet doritor,

De cuvinte-nălțătoare, de plăcere și fior.

 

Și apoi, mai către vară,  MAC în lanu-nduitor,

Sângerând ca buze roșii de plăcere aflător,

Ori o NALBĂ urcătoare cu-al său alb nevinovat,

Ce ar vrea să guste-n taină, din al dulcelui păcat.

 

BUSUIOC mă fă Tu Doamne, să le port ’n-ascuns noroc

Celor ce-s îndrăgostite, prinse-n patimă și foc,

Noaptea pune-mi-l sub pernă să-l viseze pe cel care,

Le va fi de-acum sortitul ne-ndoios, la fiecare.

 

Și la urmă CRIN Tu fă-mă, să fiu florilor regină,

Portă-mă și-arate lumii că sunt pure, fără vină,

În buchetul de mireasă să le fiu în mare fală,

Iar ele, miresuce, să mă poarte cu  sfială

 

 

ÎNTINAȚII  LUMII

 

Ostenit-am Doamne să tot spun la alții

Că în astă viață plini sunt de păcate,

Că puțini sunt ceia, virtuoși ai vieții,

Vredniciți s-ajungă-n cerurilor nalte.

 

S-a întins păcatul, râia omenească,

Peste-al nostru cuget frânt și-ademenit,

Îndulcita vrere, ceia deavolească,

În al nostru suflet, ea s-a cuibărit.

 

Nu ne-ajunge Doamne multul cu pământul,

Nu ne-ajunge Doamne cât avem avere,

Toate ni le facem înșelând cuvântul

Dat doar ca s-adape, setea de putere.

 

Nu ne pasă alții cum o duc pe lume,

Nu ne pasă alții dacă-s în nevoi,

Din mizere fapte omul vrea s-adune

Mierea greu muncită de-ostenitul roi.

 

Tot mai rari sunt astăzi spirite curate,

Tot mai rari sunt astăzi semeni virtuoși,

Ce să aibă-n dânși dragostea de frate,

Ce să-mi fie-n toate oameni cuvioși.

 

De-asta lumea-i strâmbă, plină de păcate,

De-asta lumea-mi este iar cu fundu-n sus,

Sete-i de avere, nu și de dreptate,

Iară adevărul prea îmi e ascuns.

 

Toți voiesc aicea raiul să și-l facă

Neștiind că ține numai o clipită,

Fapta ceea bună, Domnului să-i placă,

Îți va face-n ceruri viață veșnicită.

*

Cât averi îmi strângeți și plăceri deșarte,

Cât păcate faceți trăitori în lume,

Toate-n veșnicie trebuiesc spălate

Și-nmiit să-mi face numai lucruri bune

 

Pentru-a fi iertate

 

 

 

TOT  MINȚINDU-MĂ…

 

O batistă fluturată, într-o gară fără nume

Fost-a clipă întristată, ce în dânsa vrea s-adune

Clipe dulci și-nfiorate petrecute într-o vară,

Cum atuncea ne-a fost dată și nu cred să vină iară.

 

Și te-ai dus iubire dragă în sprezări îndepărtate,

Lăcrimat-a al meu suflet că îmi ești așa departe,

Nu știu dacă-n altă vară mai veni-vei înapoi,

Să mai ardem în iubirera rugului aprins în noi.

 

Să mai fim măcar odată doi nebuni uitați de lume,

Să-ți sărut în urmă pașii și pe cap să-ți pun cunune,

Să-ți șoptesc a mele doruri din simțirea ce nu minte

Și strângându-te în brațe, să-ți spun calde jurăminte.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Cugetând în miez de noapte (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Veșnicia-i, o clipită

 

Ne clădim întreaga viață, pe clipita care trece,

Pe ce gândul, pe ce fapta, zi de zi mi se petrece,

Pe dorințe, pe speranțe, pe iubiri înșelătoare,

Pe păcate ce le facem, pe virtuți înălțătoare.

 

Pe credință, pe minciună, pe cea sete de avere,

Pe dorința de mărire, de cea fală, pe putere,

Mai mult rele decât bune  vom lăsa în urma noastră

Când, la ultima clipită, facem calea neîntoarsă.

 

Dacă timpul, cum se spune, e o clipă infinită,

Viața noastră-i o nimica în scurtimea ei  trăită,

Iar secunda de continuum, ce-i cu-aripile în zbor,

E cuprinsă în prezentul, ce-i trecut și-i viitor.

 

Trăiți clipa! cum  se spune, cât îmi sunteți trăitori,

Că ea este viața  voastră, un  nimic să te-nfiori,

Ca să simți ceva mai altfel decât ceea veșnicie,

Ca să stii că-n lume este băgăție, sărăcie,

 

Ură, dragoste, minciună și de-asupra….. vrednicie.

 

 

ÎN  GERUL  NOPȚII

 

E totul nins cu stele de lumină

Cernute din tăriile cerești,

E totul alb, ca albul fără vină,

Înveșmântându-mi satul ca-n povești.

 

Întroenite case fumegânde

Se-ngârbovesc la margine de drum,

Îmi par a fi ființe vii, plăpânde,

Cu suflet mare, creștinesc și bun.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Veșnicia-i, o clipită”

Mircea Dorin ISTRATE: Râul vieții

RÂUL  VIEȚII

 

Între maluri desfătate cu dulceți de rugi de mure

Și cu sălcii plângătoare peste ape despletite,

Valul, unduind molatic, gândurile vrea să-ți fure

Ca-n adânc să mi te-atragă cu-ale sale vagi  ispite.

 

El îți joacă mintea-n ape și-ncâlcește-a ta gândire

Și-n sclipiri amăgitoare te îmbie să-l urmezi,

Iar morgana lui șoptire mi te duce la pierire

De-i cădea în a lui vrajă și chemarea tu i-o crezi.

 

Valul este însăși viața, curgătoare, ‘mbietoare.

De pe maluri e frumoasă de-o privești de-acol’, de sus,

De te-arunci în ea te-nghite și-n șuvoaie mișcătoare

Mi te duce cum vrea dânsa, până fi-vei…..la apus.

 

Ne-ntrerupt  e râul vieții și în curgerea-i eternă

Din a noastre vieți își face viața sa de neoprit,

Uneori ea e frumoasă, alteori îmi este ternă

Și așa se duce-n valuri, până-n larg de infinit.

*

Sub a streșinii pădure, dintr-un dâmb cu umbră deasă

Un izvor cu apă lină curge lin unduitor, îmbietor,

Saltă-n valuri mici, de-o șchioapă, dară lui nicicum nu-i pasă,

Neștiind că dânsul fi-va, râul vieții, curgător.

 

De-ți lua o-nghițitură, apa rece-mbietoare

O veți ține minte-o viață și de ea ademenit,

Veți dori, ca însetatul stâmpărata ei răcoare

Ce e viața din cea viață, râului de neoprit.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș,

30 Ianuarie, 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Vis de noapte

VIS  DE NOAPTE

 

De-a ta geană, somnul nopții nici că vrea să se lipească

Fiindcă visu-ți preumblatic nici o clipă nu-ți dă pace,

El  te-ntoarce-n a ta urmă, în ce-a vreme tinerească

Și-ntr-o clipă de plăcere lingușită, se preface.

 

Doar așa, a tale fi-vor câte toate mi-s pe lume,

Crângul, câmpul, dealul, via, șipotul cu apă rece,

Primăveri cum nu-s pe lume,  veri cu arșițe nebune,

Toamne lungi și lenevoase, iarnă grea ce-abia se trece.

 

Și iubiri de ochi albaștri și de buze dulci, de fragă,

Și-ndrăgiri îmbrățișate sub a lunii priveghere,

Și-apoi inimi doritoare câte-or fi în lumea largă,

Toate ale tale fi-vor, cum dorește a ta vrere.

 

Țină noaptea cât de lungă să îți dapeni dară visul,

Să te plimbi prin vremi știute din viața ta lumească,

Și din toate tu-ți alege unde știi că paradisul

Fost-a după cum simțit-ai, clipa ta, dumnezeiască.

 

Stai acol’ și te-ndulcește până zorii or s-apară,

Stai acolo-n tăinuire, nimănui nu-i da socoată,

Pârjolește-ți al tău suflet cu ce fost-a foc și pară,

Și-ntr-o boabă lăcrimată scaldă-ți vremea neuitată.

**

Vezi tu dară, cum visarea, ce-a ținută-n tăinuire

Îți întoarce mersul vieții către cela început,

Și din țandără de gânduri scoate dulcea amintire,

Ce a fosst cândva, odată, raiul din al tău trecut.

 

Tu, cu simțurile toate retrăiește-l în visare,

Lasă-te cuprins de ele și-nvrăjit de-a lor dulceață,

Redeșteaptă din trecuturi clipa cea de-nfiorare

Și-ntr-o lacrimă ți-o pune, umezindu-ți a ta față.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș,

29 Ianuarie, 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Vă-îndemn pe voi

VĂ-ÎNDEMN PE  VOI

 

Pe orișiunde-n astă țară, pășiți cu grijă, că sub tălpi,

Sunt veacuri toate adunate cu moșii noștri laolaltă,

Ei sunt din lunga srăvechime, a neamului puternici stâlpi,

Ce ne țin trează conștiința, de-acol’, din lumea cealaltă.

 

Ei datoria și-au făcut-o, muncind ogoru-n timp de pace,

Și viața datu-și-au ca vamă de fost-a vreme de război,

C-au socotit că pentru țară și neam așa mereu se face

De vrei ca-n scurta ta trăire, un pas să nu dai înapoi.

 

Astăzi când țara e-n nevoie fugim  ca stolul cel de grauri

Spre alte zări să fim robiții, la alți săpâni ce să ne-njuge,

Acolo suntem o nimica, cu vise doar și idealuri,

Cu dor înăbușit în suflet și-un ochi înlăcrimat ce plânge.

*

Săracă țară, slabi bărbați îmi naști de-o bună vreme-ncoace,

Fără curaj și bărbăție, bătuți prea mult de vântul sorții,

Ce-așteaptă zile însorite și pline toate de noroace,

Nu bravi oșteni ca altădată, care să-mi râdă-n fața morții.

 

Cum suntem noi așa-i și țara! o biată frunză dusă-n vânt,

Spășită slugă-ncovoiată în fața sorții schimbătoare,

Fără putere, fără vlagă, fără tărie în cuvânt,

O umbră a ce-a fost odată, în mare fală și-n onoare.

 

Noi suntem țara fiecare! și-așa cum suntem noi e ea,

Când suntem slabi e slabă dânsa, când suntem tari ea e în fală,

Luați istoria trecută și mai citiți ceva din ea,

Să știți cum țara se-ntărește de dinlăuntru, nu de-afară.

 

De-avem în noi sfânta credință, iubire, adevăr,  virtute,

De drag ne e de neam și țară și de strămoșii de-altădată,

Nimic n-o fi în astă lume să ne învingă, să ne-nfrunte,

Și-atunci ne-om ridica din tină, și-om fi ce-am fost cândva, odată.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș,

19 Ianuarie, 2020

Mircea Dorin ISTRATE: ÎNCHINĂCIUNE EMINESCULUI

Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veşniciei noastre încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre nesfârșita veşnicie. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zalmoxe, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ,  sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat,  smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.

           Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el  ca să răzbim împreună în  a schimba lumea.

            Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

           Neegalat încă în rostita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al  iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

          Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletuluj nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc. Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: ÎNCHINĂCIUNE EMINESCULUI”

Mircea Dorin ISTRATE: Cărarea neuitată (poeme)

CLIPITA  DE  LA URMĂ

 

Tot punem ani pe ani în adunare,

Dar nimeni nu ni-i cumpără vre-odată,

Doar ultima clipită preț îmi are

Și-am da pe ea cât pentru viața toată.

 

Cerșim atunci secunde și iertare,

Promitem câte-s toate de promis,

Mai vrem un pas pe-a timpului cărare

Și-apoi un altul, cât mai mult întins.

 

Atuncea dar, în clipa ceea din urmă

Spășiți vorbim cu Domnul  din ceresc,

Înfricoșați că viața ni se curmă

Pe-o clipă-am da întregul pământesc.

 

Avut-am viața toată la picioare

Și timp destul ne fie de smerit,

L-am risipit pe tot în graba mare,

Pe mici nimicuri, pân’ s-a isprăvit.

*

Chiar de-am trăi cu sutele de ani

Clipita de la urmă-i prețioasă,

Nu sunt pe lume înc-atâția bani

Să  cumperi timp din față, de la coasă.

 

 

CĂRAREA  NEUITATĂ

 

S-a scuturat și ultima petală

Din crângul necosit de romaniță,

De nu știu unde-i zvon, de o urzeală,

Că toamna-n schimb va pune-n loc crăiță.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Cărarea neuitată (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: POEZII PENTRU SFINTELE SĂRBĂTORI DE IARNĂ

SE-APROPIE CRĂCIUNUL

 

Se-apropie Crăciunul, cinstita sărbătoare,

Măreața zi în care Iisus ni s-a născut,

Minuni să facă-n lume, să-mi știe fiecare

Că El a fost trimisul din cer, pe-al nostru lut.

 

Așa, că de vi voia, vă duceți toți acasă

În satul vostru-n care, viața-ți început,

Să stați o ziuă-două, cu neamul vost’ la masă,

Să-i ascultați povestea din vremea de demult.

 

Și-n față la altare smeriți să vă-nchinați

Și-o rugă de iertare la Domnul  să-nălțați,

Vă scadă din păcate, că multe-aveți făcute,

Iar parte dintre ele și-acuma-s neștiute.

 

La sat să-i cereți încă smerită iertăciune

Că ați uitat de dânsul, de-a lui înțelepciune,

La dascăl și la popa de cât v-au învățat

Să fiți în viață oameni, cinstiți, adevărați.

 

Și-un Mulțumesc! din suflet să-i spuneți la hotarul

Ce dat-a-mbucătura și va umplut hambarul

Și la izvorul care va stâmpărat cea sete

În vara arzătoare, ca gura unei fete.

 

Iar când pe uliți încă veni-vor prichindei

Colinda să v-o-aducă, sunând din clopoței,

În gând să vă întoarceți la vremea cea în care

Și voi ați fost ca dânșii pe-a timpului cărare.

 

Fiți dezlegați la pungă și dați-le să fie

Bogăt din al vost suflet, că n-o fi sărăcie,

Mi-i mângâiați pe creștet și-n boaba lăcrimată

Să v-amintiți cum fost-ați și voi, mai altădată.

*

Chiar pentru seara asta ar merita să fiți

Acolo-n locul cela ce-i cu miros de sfinți,

Și-n lăcrimatul suflet, oricât vă e de greu,

Să știți că-n cea clipită, veți fi cu Dumnezeu.

 

Despovărați îmi fi-veți de multele păcate

Ce-n voi și-n al vost’ suflet sunt toate adunate,

De-aceea fiți acasă cu toții de Crăciun,

Vă fie viața voastră și Anul Nou, mai bun.

 

 

PE NINSELE FEREŞTI

 

Pe zgribulita vale şi pe dealuri

Se cern din ’nalturi sfintele ninsori,

Cu pod de gheaţă iarna leagă maluri

Şi-n scârţâit suspină cărările în zori.

 

Pe strâmte uliţi case gârbovite

Se lenevesc sub mantie de nea,

Fuioarele de fum se urc grăbite

Din coşul casei către undeva.

 

În gura sobei arde-n vâlvătaie

Un foc sprinţar să facă sfânta cină,

Pe ceia mici căldura mi-i înmoaie

Trăgându-mi-i la pat, pentru hodină.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: POEZII PENTRU SFINTELE SĂRBĂTORI DE IARNĂ”