Veronica Micle

VERONICA MICLE

Să pot întinde mâna…

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,
Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Raze de lună

“Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

“Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne

……………………………………………..

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

(16 iunie 1889)

Lui X

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel tu `n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire… prin iubire pan` la tine
Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când mareaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pan` la pragul morţii
Şi ca pe-o minune `n taină să te-ador, să te slăvesc.

Veronica Micle, n. Ana Câmpeanu[1], (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română.[2] A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu.

A fost al doilea copil al cizmarului[2] Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și al moașei[1] Ana. După moartea soțului din anul 1849 Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și stabilesc[2].

După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863 [2] cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.

La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle[2], oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universității din Iași.

În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu[3], pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.

În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar

În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.

În 1869 contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară.

În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu [4][2]. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză[2].

La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultoasă.

În 1875 Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.

În timpul Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.

La 6 august 1879 moare soțul ei, Ștefan Micle[5][2]. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.

În 1886 Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.

La 3 august 1889 moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic. În ciuda surselor vremii care afirma că s-ar fi sinucis, aceasta a fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru de care nu beneficiază persoanele care comit suicid.[6]

Relația cu Mihai Eminescu

Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.

O descriere obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.

Până în august 1879

Din Amintirile lui Ioan Slavici se cunoaște că după stabilirea la Iași în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicăi[7][8]. În această perioadă scrisorile dintre cei doi au fost scrise în termeni ceremonioși.[4]

Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. Odată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe. Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce-i aparținea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”

Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și multe altele. Până la urmă Eminescu reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:

„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Veronica preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, și anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle. Anul real este cu siguranță 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acest moment ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între poeziile scrise după august 1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă. Urmează o perioadă în care în manuscrise apar poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica: Dormi! , Cărțile, Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.

Cu timpul pasiunea lui Eminescu se mai domolește. El hotărăște să se mute la București în octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conține explicațiile pentru comportarea ei de până atunci.

„Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”

Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

Prima „logodnă”

După moartea lui Ștefan Micle legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească. În această nereușită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-și asigure un trai decent.

Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).

Un alt reproș pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iași să o viziteze. După „luna de miere” Eminescu a mai fost la Iași în noiembrie la serbarea anuală a Junimii și apoi a fost ea la București să-l vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în București, pentru că era bolnav și obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iași pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunțase că vrea să se despartă. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Ea știa cât de gelos putea să fie Eminescu și într-adevăr el reacționa imediat prin scrisori furibunde. În sfârșit, măsura represivă extremă era amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reușit să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iași.

Pentru a da un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă, reproducem un pasaj din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.

„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”

Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.

La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă și se duce repede la Iași, reușind astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzațiile și reproșurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este bolnav și obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață.

„Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorința
de-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să reacționeze violent luând în râs explicațiile lui Eminescu. De exemplu, în 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura lor.

La sfârșitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile.

A doua „logodnă”

Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn cât de mic de atenție.

Continue reading „Veronica Micle” →

George ANCA: EMINESCU JAIL

EMINESCU JAIL

Mushatin

by Mihai Eminescu

the wood is white its leaf is black

its thousand little twigs

by snow are heavy

only the wind passes through them

the cold wind and some magpie

sheding let them off

white is the night the one with moon

from the distance wood resounds

the wolves in troops mass together

blows the wind blows incessantly

grove and heaven make to me pair

mad grief comes over one

as long and stretched grief

as the county all under snow

the wood shiver like an aspen leaf

as large as one’s horizon

the wolvws over peakes race

wandering through snows

troops the crows fly

in the ground of dense woods

there is no path to get out

there’s no way there’s no boundary

neither hunter’s trace

making blizzard on snow drifts

they filled up the glades

let down on dry boughs

over shed leaves

over water over all things

in the impenetrable forest

a little house is hidden

there’s no village nor nearby road

quite alone one doesn’t know how

only from its chimney the smoke juts out

who would stay in the house

that doesnţt care for the snow

which falls and will fall

ever heap on heap

surpassing the fence in the yard

up to eaves it will reach

if left is long winter

zoung little widow

stays there quite alone

how many days are left

she doesn’t go to village any more

how long the time of a winter

how the snow is all falling

she ever winds and weaves

white threads exquisite linens

while the fire burns in the hearth

the wolves howl the gogs bark

and she spins from tow

swinging on a leg

the trough with a little child

asleep and graceful

and as she sings as she sighs

the voice of wood imitates her

in the ground of the wood

there’s no path thewre’s no way

that if ever a path existed

it turned into a valley

that if a way ever existed

it is with leaves burried

it is filled with thorns and thistle

that one doesn’t find its trace

if there is path somewhere

nobody knows it anymore

that they lost its traces

shepherd boys with the flocks

and they lost their signs

woodmen with the logs

and they forgotten the folds

hunters with the bows

nobody in the world knows any more

that around only desert

whici its borders are

where are its springs

the grass grows behold again

beaten by the summer wind

where the forest is rare

but in the beautiful grass

never a scythe entered

where the forest is dense

by its thick of wood

no axe did touch

in the ground of wood

path isn’t way isn’t

but a glade of fir trees

and a cheerful eye of pond

and a garden with stile

and a little house with trouble

and at the door of house grows

the old tile tree which shadows it

like a living covering

its flower falls without wind

shaken over the land

and on the porch who is seen

who nwaer craddle is staying

young little widow woman

who knew about herself only she

and as the wood bestirs itself

she sings for her she charms her away

swinging with a leg

she says gently

lullaby lullaby little child

I’d tell you atale

lullaby lullaby between us

I’l tell you a tale

and in models I’ll dress it

and beautifully I’ll untie it

zou to understand it only I pause

towards others I say nothing

the tears a valley fall from me

my father was a shephard

as many seconds are in year

as many shepherds he was having

with thousands flocks beside

flocks in thousands of little she lambs

little shepherds after them

haughty flocks also of sheeps

the little shepherds backwards

with flutes and bagpipes

he had also if you understand me

herds of untamed horses

which like hurricanes

were filling his plains

were grazing his estates

and in the length of rivers

they settled themselves on deserts

and in the waves of grass

were grazing the hinds and the stags

and through mountains lost in clouds

he had big herds of bisons

cold rivers cold springs

in the shadow were flowing eternally

and he had mountains and he had forests

and fortresses with fortifications

and had villages thousands and thousands

strewn on the plains

and had villages big and small ones

and full with brave men

what an uproar what a struggling

when cheerfully sounding from horn

was calling the country to boundaries

that were running with little and grown up

that they were flowing like rivers

and blackened the deserts

bitter me into a sigh

the tears are valley coming to me

with the kerchief if I whipe them

they still stronger go on

and how beautiful I was

how no one was kin by kin

of gold were my plaits

and by girls they were plaited

rosy like a peony

I was dear to everybody

they came behold they came

emperors from the east

to ask me in marriage

but they went as they arrived

kings came and messengers came

learned in many schools

with reasonable words

they asked me with justice

good time old shepherd

our emperor master

did send us to ask

if you marry your daughter or not

he answers then honestly

dear brave men welcome to you

dear’s to me to feast you

with you to get delighted

but any much you did ask me

daughter I haven’t to marry

but he emperor from the west

did come and didn’t go

two words only he told me

my heart he did subdue

he was stately and armed

an enarmoured soldier

he was stately and hale

having care of nothing

he was tall and I was tall

nice looking we were together

fitted in excess

I beautiful he beautiful

bitter me in a sigh

the tears valley come to me

with the kerchief if I whipe them

they still stronger go on

they heard and if they heard

match makers from the east

that I was going to marry

and when I just gor married

many people aroused

our house only to spoil

and to separate us

thousand of tongues were flowing as rivers

risen from the deserts

and they came mobs

risen from the forests

some on horseback some on walk

ever came in thick cloud

they came swarms came flock

and left the desert after them

they came flocks came valley

and crumbled forts in their way

vainly my man faced them

they pushed him only back

they defeated his armies

they ravished his glories

they desered the countries

they brought his fortunes

they balckened his sun

they enslaved his people

I in the deserted wood

wandering lately

I heard from foreign tongues

that my man isn’t coming any more

I learned from the west

that my man went away

by all humans followed

I learned from the east

that my man has died

that has died and was mourned

world entire was wailing him

did wail all hermitages

all orients

and wests all

and peoples tongues and crowds

midnight midday

they couldn’t awake him any more

weild behold those kings

the emperors of whole world

and a storm started

which earth drowned

midnight and westward

thousand kins put to way

big flocks and predatory

of alien peoples

which were fowing behold flowing

end they didn’t have any more

just for putting inheritence

over poor mankind

when I think to such sorrows

it seems to me they were yeasterday

when I think to my shepherds

it seems to me they were thousands years

bur when I learned

that my man has died

this linden tree I planted

grows the tile and flourishes

and shadows my life

and as in its shadow I live

I don’t get old any more

dear mother’s little child

many in world I’d tell you

but I am afraid you’d leave me

bur I am afraid you’ll understand me

and you’ll grow and will start

how the wood don’t comprise you

and you’ll go into the wide world

but you sleep more behold a bit

that you’re tender of years and little

sleep at shadow sleep on peace

that your mother will make you

under that tile tree beaten by wind

the bedding at land

when the sun will set

then the wind will drow off

and you’ll get asleep

the teeny branches will beat

and if stars will penetrate

and the moon will penetrate

our solitude

and when the wind will blow

the tile tree will rock

its flowers it will shed

and again will awake you

in the ground of the great night

and at rustling of oak trees

under the circling of clouds

in the falling of flowers

under the shining of stars

and at dance of wicked fairies

under the leaf of oak trees

at the voice of springs

where is it the cross from ways

you don’t cry more me

they grow like brothers two spruce firs

do laugh chick-abiddy laugh

where there are birds in the trees

be quiet chick be quiet

they gather girls and lads

do sleep chick heigh

stags gather the soft ones

awake chick do awake

and as she sings and sighs

the voice of wood imitates her

poor country of the high

all zour fame has gone

now five hundreds years ago

only wood you were to me

around were growing deserts

empires were crumbling

the peoples were getting old

kingdoms were fading

and forts were scatterng

only your woods were growing

green is the unpenetrated shadow

where a world is hidden

and in the shadow for ever

cold rivers were flowing

tenderly clear turning

having voices of springs

Bistritsa in rocks struggles

hrough dark forests

and ever goes deeper

where the water slightly twinkle

and at once it sees that

its watwrs hitches

and by roxks it is dammed up

it gathers and ever grows

it dam up in wondrous lake

of which waters are quiet

and trees make shadow to it

dense leaf over

in depth the water watches

and the oak trees from bank to bank

over it fall down

peaks prop up together

and make to me a tall vault

by the peaks they are knitted

and in shadow they rule

and in eternal freshness

the waves are sparkling

from one bank to another

it fell a tall trunk

it fell crosswise

that its foliage is hanging

long bridge of a tree

over a silence of lake

long bridge big bridge

that one can pass it on horse back

and Mushatin youngish

passes the bridge quiet alone

with the vest of steel

with black busby of lamb

with white thick cloth on him

how he was coming to hunt

he was carrying the bow on back

quiver of arrows he has

wih long plaits up to on back

but a forehead cutted off

little child in tight cloths

lightly is feeling himself

if he aims at a deer

the falcon flys over by him

if he holds his hand upward

the falcon put in his palm

and he ever comes shouting

and from leaf always bursting

and when starts to sing

the woods resound

hear you dear do you mother

how Mushatin is calling you

nobody was around him

only the blackbird was whistling

and he was getting down

where the water was trembling

and the blackbird says

what are you searching for boy by here

grow you wood and do you cluster

only for a path leave me room

to pass you across

only I will reach a clearing

and a spring of water

to see the falcon how it drinks

the wood says quietly

I went of leafing me out

for you did want me

and the waves sound

moving they gather

among the linens of leaf

the sun trys to penetrate

burn in the shadow at cooling

the sparkling spots

and on waves beat

the light pours flame

on clear long torrents

the rays fly like strips

under an oak long-haired oak tree

which was letting its branches down

Mushatin was lenghtenning out

putting the bow beside

you wood wood my dear

it seems I’ve told you that

you sound from leaf ever

for since I didn’t see you

much time has passed

and since I didn’t search you

much worlds I wandered

wood your majesty

let me under your foot

that I’ll spoil nothing

but only a little branch

to hang my arms in it

to hang them at my head

where I’ll make my bed

under that tile beaten by wind

with the flower upto ground

to lay with the face upward

and to sleep should deadly sleep

but to hear even in my dream

dear wood your voice

from that glade of beech

doina song sounding dearly

how wailing vibrates

that rocks my leaf

and the slowed wind

will see that I’ve got asleep

and through the tile it will rake up

and with flowers would cover me

thw wood was bowing down to him

and from branches was shaking

you Mushatin you Mushatin

cheerfully I shake my branches

and gayly I’d speak to you

long live your majesty

come Mushat to understand each other

and so choose you as our emperor

emperor of the springs

and of the deers

seated to some brook

to tear your flute from the waist

you to sing and I to sing

all my leaf to stear

to start booming in wind

on springs

from steepnesses

where the birds are flying

where the branches are bowing

and the deers are playing

the water says to him o child

hold your hand to me

come on my bright bottom

for you are beautiful child

and Mushatin answers to it

vainly you allure me in waves

vainly wood my dear

you sounds from leaves ever

that I’ll go away from you

that leaf will weep after me

that from soul it snatches me

longing-dor path longing-dor of going

and even I feel so much grief

for the weep of my litle mother

I’d go I’d ever go

longing-dor never to snatch me

and I’d go on long way

longing-dor to not reach me any more

vainly on wind are calling me

longing-dor for home longing-dor for mother

vainly it sounds in wind

that so destined I am

to make my way on earth

to hold my paths

to wander the countries

the countries and the seas

be it my voice strong

as to pass always

from everywhere I’ll be

over waters over bridges

over woods from mountains

to reach upto home

where my mother stays to weave

and to tell her in many lines

do not die mother of thoughts

don’t go you child

but if you have in world days

present them all to me

know you beloved brother

that I am not wood but fort

but since long I am enchanted

and by sleep darkened

only when the night arrives

the moon in heaven journeys

it runs through all my shadow

with its cold light

on then from horn sound to me

all trees together

griefly sounds the leaf in moon

and my world gathers

that tree after tree

all at once come untied

from oak tree with dense leaf

comes out a wondrous empress

with long hairs upto the heels

and with golden cloths

wonderful is her dress-rochia

and her name is Dochia

Continue reading „George ANCA: EMINESCU JAIL” →

Nendurații ochi de gheață

Mihail Eminescu – sculptura de Eremia Grigorescu,Onești

Mihai Eminescu – I. L. Caragiale – Adrian Botez – George Anca – Gheorghe Nistoroiu – Eugen Zaina – Jean-Claude-Larchet

MIHAI EMINESCU

Criticilor mei

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții,
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.

CARAGIALE

Despre Eminescu

Replica lui Caragiale la descrierea unilaterală a lui Eminescu pe care mulți contemporani ne-au lăsat-o, de poet rupt de realitate, pierdut în visuri, indiferent la mizeriile vieții, a fost o suită de trei articole: În Nirvana, Ironie și Două note. Caragiale ne dezvăluie un caracter mult mai complex, plin de contradicții, supus unor impulsuri instinctive pe care nu și le putea controla.

Profilul psihologic schițat de Maiorescu

Titu Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. În studiul Eminescu și poeziile sale, publicat în 1889, anul morții lui Eminescu, Maiorescu scrie:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

Maiorescu crede că Eminescu nu a fost nici fericit, nici nefericit și că personalitatea lui nu a fost influențată de evenimente exterioare.

„Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce și-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simțământ prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie.”

„Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ține cu desăvârșire în mărginirea ei. Ca și Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip irealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei.”

„Viața lui externă e simplu de povestit, și nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.” [4]

Ca o concluzie, Maiorescu afirmă că Eminescu nu a suferit din cauza unor lipsuri materiale.

„A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a disprețuit totdeauna.” [5]

Profilul psihologic schițat de I.L. Caragiale

Contrariat de afirmațiile lui Maiorescu, Caragiale ripostează cu vehemență în articolul Ironie din 1890.

„Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”

„S-a susținut că disprețuia averea… E un neadevăr – pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nicio dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”

Caragiale nu neagă existența trăsăturilor descrise de Maiorescu, dar afirmă că ele erau însoțite de manifestări nestăpânite de o violență extremă. Astfel, viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între perioade de liniște și seninătate și altele, de implicare nestăpânită în evenimentele care aveau loc în preajma lui.

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni.”

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Pentru asemenea oameni contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori și le transformă viața într-o continuă confruntare.

„Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac.”

„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.”

În deplin acord cu Maiorescu, și Caragiale subliniază înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu, dar și încrederea nezdruncinată în geniul său.

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”

„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

Alte mărturii Continue reading „Nendurații ochi de gheață” →

Dorina OMOTA: Un tei în amurg…și Eminescu

Un tei în amurg…și Eminescu

Eminescu este dorul,
lnfinitul, remuşcarea,
Un amurg de tei în floare,
Peste ziua care moare.

Este geniul, este zarea,
Preaplinul şi disperarea.
Plansul plopilor nostalgic,
Şi-al iubirii țipăt jalnic.

Stea lucind peste izvoare
Într-o noapte care doare.
Eminescu-i poezia,
Absolutul şi trăirea.

În emoţii dulci de vorbe,
Floare albă scrisă-n slove,
Patima şi nemurirea
Este visul, e iubirea.

—————————–

Dorina OMOTA

25 iunie, 2014

Din volumul ,,Dincolo de tăcere”

Mihai EMINESCU: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”

Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”.

„Betleemul” prunciei poetului nepereche, binecuvântatul ținut al Botoșanilor, și către viața acestui „geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.

De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se va mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.

De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.

Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care cinci s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele a fost vreme de cinci ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).

Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit

Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.

Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un sacou albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.

În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț

În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț. „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens.”

Continue reading „Mihai EMINESCU: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”” →

„Simţul ce se numeşte patriotism”

SITUAŢIA DIN ARDEAL

de Mihai Eminescu [12 martie 1883]

I.P.S.S. mitropolitul românilor răsăriteni din Ardeal şi Ţara Ungurească, d. Miron Românul, a adresat protoiereilor din arhidieceză o circulară. Ea opreşte pe cler de-a lua parte la adunările populare cari protestează cu atâta legitimitate în contra proiectului de lege al cărui scop e maghiarizarea institutelor secundare române de învăţământ.

Înainte de toate mărturisim că nu discutăm motivul care-a putut împinge pe prelat la răspândirea acestei circulare. Ştiam că, din nenorocire, mitropolitul românilor prea e o persoană oficială pentru a se putea sustrage de la influenţa guvernamentală şi nici nu se poate pretinde ca orice mitropolit să fie ca Şaguna, care punea ordine ministeriale ungureşti ad acta, fără a le ‘nvrednici măcar de-un răspuns şi care, când dreptatea era în partea poporului său, o susţinea în contra a orice şi a oricui. Se prea poate aşadar ca circulara aceasta să fie comandată de la Pesta, de unde i s-a şi administrat mitropolitului, prin ziare ungureşti, ameninţări de trimitere la mănăstire.

Ceea ce ni se pare însă straniu în această circulară şi lucru la care nu ne-am fi aşteptat este tendenţa pe care I.P.S. Sa binevoieşte a o atribui adunărilor populare, tendenţă substituită, care dă circulării caracterul unei denunţări aproape.

Mai întâi se zice că adunările „au un caracter politic”.

Daca e neapărat de-a li se atribui un asemenea caracter, am întreba de când românii în ţara lor proprie şi strămoşească au căzut, prin vro sentenţă judiciară, sub interdicţiune politică, de când li s-a detras numai lor liberul exerciţiu al dreptului întrunirilor, garantat chiar de-o Constituţie ca cea ungară, în cari să poată discuta liberi şi neîmpiedecaţi atentatul făcut asupra limbii, naţionalităţii şi bisericii lor de cătră reprezentanţii minorităţii populaţiunii din ţară?

Conducătorii – mai zice circulara – se pun pe teorii cari eschid simţul ce se numeşte patriotism şi eschid respectul cătră bazele actuale ale dreptului public… Din partea inteligenţei i se dă poporului în mod ostentativ impuls într-o direcţiune care trece marginile loialităţii…

Simţul ce se numeşte patriotism poate să se fi eschizând; simţul ce este patriotism după cum [î]l înţelege toată lumea – escepţie făcând de maghiari – nu sufere fără ‘ndoială nici o scădere prin manifestări. Căci poate fi cineva bun patriot şi rău maghiar – lucrurile nu au a face una cu alta – şi, viceversa, poate fi cineva fanatic maghiar şi rău patriot, ceea ce maghiarii sunt în genere. Patriot e omul care contribuie la bunăstarea şi înflorirea tuturor elementelor din ţara sa; prin ridicarea simultană a tuturor, patria se ridică. Maghiarii, din contra, văd idealul lor de stat în ruinarea naţiunilor conlocuitoare, în apăsarea lor intelectuală; ei atentează la cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor, la limba lui, pentru a-i impune în schimb idiomul ocult al unei mici şi izolate rase, idiom cu forme organice fino – tartare, cu lexicon slavonesc. Radical deosebit în structură de câteşitrele grupurile mari de limbi europene, acest idiom prezintă dificultăţile unei limbi moarte fără a prezenta nici unul din foloasele ei. Cine ştie limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are în fine cheia la limba latină, la civilizaţiunea antică. Cine ştie ungureşte nu ştie nimic decât ungureşte, un idiom nefolositor, purtat de o literatură săracă, de-o cultură ştiinţifică înapoiată, care nu deschide nici o poartă în Europa şi – în treacăt vorbind – nici în restul lumii. Cu învăţarea acestui idiom milioane de oameni cheltuiesc un enorm echivalent de putere intelectuală… cu ce folos? Evident că nici unul.

Se esclude respectul către bazele actuale ale dreptului public..?

Continue reading „„Simţul ce se numeşte patriotism”” →

Eleonora SCHIPOR: De ,,Ziua Mondială a Poeziei” la Cupca

O ședință a cenaclului literar LĂMÂIȚA de la CIE Cupca a avut loc chiar în incinta muzeului istoric. Aici se află expoziții permanente dedicate scriitorilor noștri atât clasici, cât și actuali – Taras Șevcenko, Mihai Eminescu, Olga Kobâleanska, Ilie Motrescu, Ion Cozmei și alții. Elevii au susținut un scurt recital poetic. Au citit versuri ale celor doi poeți pe care îi comemorăm în luna martie – Taras Șevcenko și Ion Cozmei. De asemenea ne-am aminit și de marele Eminescu, s-au citit versuri de ale regretatului nostru comământean Ilie Motrescu. La fine am dat citire câtorva creații proprii, versueri scurte, fragmente din compuneri, descrieri ale naturii. Am răsfoit ziare, reviste, buclete.

Ne-am amintit în această zi (deși facem permanent acest lucru) de regretatul nostru consătean Petre Ciobanu, omul și activistul, datorită căruia cupcenii au monografia satului de baștină. Am vorbit despre doamna scriitoare și activistă Mariana Gurza, din Timișoara, harnica doamnă, care acolo, în România, a scris mult despre domnul Petre Ciobanu, le-am arătat și creațiile mele proprii dedicate vrednicului român și patriot al baștinii, care a lăsat o urmă de neșters în amintirea sătenilor, dar și a tuturor bucovinenilor.

Nu l-am uitat nici pe un alt vrednic cupcean Vasile Plăvan, ale cărui creații au ajuns la noi, tot datorită stăruinței depuse de doamna Mariana Gurza, care niciodată nu uită de unde își are rădăcinile. Cupcenii se pot mândri pe bună dreptate cu asemenea personalități.

——————————-

Eleonora SCHIPOR,

profesoară, conducătoarea cenaclului literar LĂMÂIȚA

Cupca, Ucraina

21 martie 2018

*În foto, membri cenaclului în incinta muzeului școlar, cu șefa cercului și președinta comitetului școlăresc Marta Belici.

Mircea ELIADE: Eminescu este întruparea cerului şi pământului românesc

Un Cuvânt înainte și o Postfață mai puțin cunoscute ale lui Mircea Eliade la o “ediție de pribegie” a Poesiilor lui Mihai Eminescu. Parte a Proiectului de recuperare a gânditorului național MIHAI EMINESCU – ROMANUL ABSOLUT

Cuvânt Înainte la Mihai Eminescu – Poesii – “ediție de pribegie” îngrijita de Mircea Eliade

După rezistențele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei și chinuitei lui vieți, opera lui Mihai Eminescu s’a impus fulgerător neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu știu dacă s’a făcut vreodată socoteala exemplatelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar, în mai puțin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediții, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediție critică a Fundațiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, dupa ce-au cunoscut atâtea culmi și atâtea onoruri Poeziile lui Eminescu, cenzurate în țară, apar, așa cum le vedeți, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi poate mai puțin semnificativă, daca n’ar fi luat și el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.

Ce înseamna, pentru noi toți, poezia, literatura și gândirea politică a lui Eminescu, o știm, și ar fi zadarnic s’o reamintim încă o dată. Tot ce s’a creiat dupa el, de la Niculae Iorga și Tudor Arghezi până la Tudor Arghezi, Nae Ionescu și Lucian Blaga, poartă pecetia geniului, cugetului sau măcar a limbei eminesciene. Rareori un neam întreg s’a regăsit într’un poet cu atâta spontanitate și atâta fervoare cu care neamul românesc s’a regăsit în opera lui Mihail Eminescu.

Continue reading „Mircea ELIADE: Eminescu este întruparea cerului şi pământului românesc” →