M-am pomenit că scutur tot cerul din jugaștri,
Adun bucăți de stele și calc pe frunze sparte,
Copacii mei, deodată, au umerii albaștri
Și-ntr-o ciudată limbă mă cheamă de departe.

Am pus căpăstru clipei și-alerg să-mi știu strămoșii,
Suspinul lor mă arde, durerea lor mă strigă
În lanțuri încarnate cu lacrimi reci și roșii
Din care-ntotdeauna lipsește o verigă.

Mai sunt ca mine semeni, îi văd, îi simt cum sapă
Prin gropile comune, spoite cu rugină,
Dăm peste noi si cerem o lingură cu apă,
Ne-ntâmpină anunțul ,,Eroi în carantină,,

Căci suntem în răceala eternă, doar strănuturi,
O tuse prăvălită într-o mulțime vidă,
Căutători de aripi, bolnav popor de fluturi,
În noi ne tot întoarcem, să devenim omidă.

—————————-

Mihaela BORZEA

(din volumul ,,Poteca dintre stuf și cer”)

 

Mă duc spre dimineți cu flori pe buze, apusul gri mi se topește-n oase
Și cade cărămida de pe case și urlă poezia după muze,
Sub pașii mei își află ghilotina condeiul înmuiat în ploi și soare,
Genunchiul drept, înaintând, mă doare, genunchiul stâng înjunghie lumina.

Departe de poeme și de tine îmi tremur agoniile livide,
Un hău de neputință se deschide și din oraș rămân numai ruine,
Sub pașii mei se crapă piatra dură și-mi crește-n carne puf de anemone,
Nici nu mai știu de unde vin fantome și nici de ce mi-s gleznele de zgură.

Clepsidra de pe umeri mă apasă, îmi scrijelește slova-n epitete,
De liniștirea ta îmi este sete, de gândul tău chemându-mă acasă,
Mi te zăresc la colțul veșniciei cerșind îndrăgostire de la îngeri,
Sub pașii mei se risipesc înfrângeri și crește-n jos tulpina iasomiei.

Adună-mă din tocurile foamei, mi-e dor de colb ce-mi gâdilă-ntruparea,
Încheagă-mă din toată destrămarea, îmbracă-mă cu rochiile mamei,
Sub pașii mei strămoșii să-și așeze odihna zguduită de tăcere
Și-mbată-mă cu vin de mângâiere, suspinul meu, etern să te viseze!

—————————-

Mihaela BORZEA

 21 octombrie 2019

,,Multe știe, multe-adună,
hai, Dunărea mea,
Vorbă rea și vorbă bună,
hai, Dunărea mea,
Vorbă bună, vorbă rea,
curge și le ia cu ea,
nu le dă la nimenea,
hai, Dunărea mea!,,
( din folclorul nord-dobrogean)

 

Vâslește umbra lui cu-atâta forță,
Că sparge somnul somnilor apatici,
Iar fruntea i se-aprinde ca o torță
În calea celor mulți și singuratici.

Lumina-n trestii doarme iepurește,
Ca nu cumva din plauri să apară
Vreun hoț jinduitor la raci și pește
Sau și mai rău, la sfânta-i călimară.

Își poartă barcagiu-n plete anii
Și slova-n care-a vrut să se înece,
Dar a căzut din alfabete stranii
Pe coama unei ape veșnic rece.

Atât de drag îi este azi condeiul,
Cum dragi îi sunt năvoadele și vântul,
Cerneala mult mai grea decât uleiul
Și urletul mai greu decât pământul.

S-a apucat să taie fluviu-n două,
Să prindă crapi când lebedele pleacă,
Din când în când, să smulgă luna nouă
Și manuscris din raza ei să-și facă.

Răzbate cu mișcări nepământene
Prin stufărișul vânăt ca o boală,
Din alge verzi își scutură catrene
Și lasă-n sălcii dâre de răscoală.

Această umbră albă și târzie
Bea delta dintr-o cană fără toartă,
O Dunăre se miră că e vie,
Cealaltă-i face val spre Marea Moartă.

—————————-

Mihaela BORZEA

 09 octombrie 2019

M-a năpădit alean de ierni trecute,
Când din cuptor se înălțau arome,
Iar lămpile cu gaz pictau tăcute,
Pe varul alb, tablouri cu fantome.

Butoaiele-și așteaptă mustu-n spume,
Miros a lemn de dud mâinile mele,
A clipe coapte, lacrimi și legume,
A pâine caldă și a dor de stele.

Plâng amintiri din faldurile minții
Și sufletu-mi se zbate în tăcere,
Tresar și ca prin vis îmi văd părinții
Aduși de spate, încărcând panere.

Parcă-i aud din moarte cum vibrează
În pieptul meu, călăuzindu-mi pașii:
„Nu pierde vremea, vino și așază
La stânga și la dreapta, lăturașii.”

—————————-

Mihaela BORZEA

 07 octombrie 2019

E grea gutuia aprigelor veri,
Colindul ei mă mistuie-n travaliu,
Tu nu mai știi de unde să mă ceri,
Însă acesta-i ultimul detaliu.

 

În loc de struguri, viile au corbi
Ce-n lipsa ploii macină ciorchinii,
Tu nu mai știi de unde să mă sorbi,
Căci nu sunt must, sunt lacrima luminii.

Măceșii mi-au cusut veșmânt din țepi,
Să nu m-atingă păsări răpitoare,
Tu nu mai știi de unde să mă-ncepi,
M-am destrămat între Pământ și Soare.

Îmi legăn umbra în scrânciob de tei
Și-n flori de lut îmi vărs tăcerea sfântă,
Tu nu mai știi de unde să mă iei,
M-am risipit în fluturi care cântă.

Mai stau un veac în lanul de nebuni
Și dacă nu mă-ntorc, poate-i mai bine
Să nu mai știi de unde să m-aduni
Și nici de unde să te-aduni pe tine.

—————————-

Mihaela BORZEA

Septembrie 2019

E o căldură surdă cum n-a fost niciodată,
Abia adie vântul printre grămezi și saci,
Lumina cade-n pepeni, ca o nălucă beată,
Să descrețească fruntea bărbaților posaci.

Bârfește ceapa-n funii, la braț cu usturoiul,
Minciunile fardate se-așază-n galantar,
În stânga și în dreapta, doi frați cară gunoiul
Tot fluierându-și jalea și traiul lor amar.

Cuvinte fără noimă, înjurături sau glume,
Iluzii în buchete și struguri pentru must,
De toate poți să cumperi din piața fără nume,
Un cer cu lună dulce și stele fără gust.

Doar lacrima Elizei nu este de vânzare,
Nici palmele muncite, nici tălpile ce-o dor,
Nu-s bani pentru acestea, oricât te crezi de mare,
În fața simplității ești doar un cerșetor!

—————————-

Mihaela BORZEA

De tutun şi de ani să te laşi,
A neant carnea ta să miroasă,
Să mă ierţi când îţi fur de sub paşi
Mersu-ţi sfânt, aşezat lângă coasă.

Când secunda ţi-o cer cu-mprumut,
Să mi-o dai… sunt de tine orfană
Şi pe mama s-o ierţi, c-a putut
Să zidească în lume o Ană.

Pescăruşii cu rime în cioc
Să mi-i ierţi că mi-au stors în cuvinte
Un ocean de smaralde şi foc
Ce mă-nghite în valu-i fierbinte.

Desenați într-o doară, de zei,
Struguri dulci care satură tina,
Tu să ierţi, negreşit, ochii mei,
C-au zărit peste moarte, lumina.

Iar de poţi din culori să închegi
Trandafiri ce-ţi destramă tristețea,
Curcubeul să-l ierţi şi să-l legi,
Preschimbându-i în spini, frumusețea.

—————————-

Mihaela BORZEA

Pe hotare oarbe pacea-și vinde plozii,
Arma naște gloanțe și le-aruncă-n om,
Câinii-și latră ura prinsă-n vârful cozii,
Grade-și fac din doliul sticlelor cu rom.

Coasa taie duhul celor fără vină,
Din bocanci se-aude cum scrâșnește-n dinți,
Lama și-o călește-n Iadul cu lumină
Și străpunge cerul scuturat de sfinți.

-Tu, pe cine aperi? Sub ce steag îți zace
Visul de-a fi veșnic cel mai bun ostaș,
În ce toamnă neagră chinul tău își coace
Gândul că-n tranșee ești doar chiriaș?

În ce foc de gheață îți arunci durerea,
Îți topești armura și te stingi tăcut?
Unde-ți dormi nesomnul îndulcit cu fierea
Dorului ce cântă-n ultimul sărut?

Mi-e adânc războiul Clipei suspendate
Între zodii scrise de un zeu nătâng
Și întreb clepsidra scursă jumătate:
,,Unde mi-e soldatul? Eu… pe cine plâng?”

—————————-

Mihaela BORZEA

Se frâng istoriile-n timp, e foc în munți și-n Univers,
Zăpada-n luminiș s-a șters și-i cald în orice anotimp,
Ecoul lupilor nebuni răzbate-n verde și-n amar
Din țara fără calendar în care veșnic este luni.

Dispare lacrima din tei și ciocârlia din păduri,
Tu, haită, cât mai poți să furi din ăst pământ uitat de zei?
Cât râu cu tot cu pești mai sorbi și câtă Dunăre mai seci?
Te-nfrupți de parc-ai fi în veci stăpână peste surzi și orbi!

-Nu simți, române, că sfârșești sub colții lupilor sătui,
Dormi prin țărâna nimănui și tot nu vrei să te trezești,
Descarcă arme-n burți de fier și-ntoarce-te din depărtări!

Când taci… tu îmi adormi strigări, când strig… eu îți trezesc tăceri!

—————————-

Mihaela BORZEA