Aș vrea să fiu …
– Sonet –

 

Aș vrea să fiu copila ce se miră,
Sau tânăra sfidând strâmte tipare,
Femeia ce spera privind în zare;
Dar toate peste anii mei săriră.

Aș căuta uitata mea candoare,
Pierdută-n clipe ce mă răvășiră
Și printre vise ce cu ea muriră,
Să ‘nalț din ea iubirii, noi altare.

Mă doare pieptul, rana vie mi-este.
Aș da orice s-o iau de la-nceput,
Să simt beția drumului spre creste,

Să-ți gust sărutul tau neînceput,
Adulmecând miresmele-ți celeste,
Desăvârșind iubirea-n așternut.

 

Când noaptea …

 

Când noaptea-şi trage straiul cu trena lui de stele,
Pe zbaterea alene a genei ostenite,
Tu te strecori în trupul şi-n gândurile mele
Şi curgi între părere şi vise nesfârşite.

N-ai să-nţelegi vreodată ce-adânc îmi e pustiul,
Sau în ce grea răscruce mi-e-a sufletului rugă,
Cum între două clipe născute din târziul
Ceas, bântuit de soartă, vorbe de dor îndrugă.

Te-ai cuibărit în mine şi te prelingi prin vine.
Mi-ai sfredelit în pieptu-mi o oază de iubire.
Ard între foc de jale şi albii de destine
Şi rătăcesc prin ele fără vreo osebire.

Înmugurind divine din împietrite ramuri
Printre-amintiri se ‘nalţă năucitoare vise,
Ce se-mpletesc sălbatic din sfâşiate flamuri
Şi-n dans de primăvară răsar mereu ne-nvinse.

 

Ochii-i sunt azurul …

 

Ochii-i sunt azurul, pletele copt lan,
Care se revarsă pe al ei divan.
M-a strigat: Iubite, vino pe-ai mei sâni
Și-ți așterne capul, pân’ n-om fi bătrâni!
I-am răspuns: Iubito, am să vin să sorb
Continue reading „Mihaela BANU: Poeme” →

Viața este singur pod 

 

– Gazel –

 

Viața este peste-o apă curgătoare, singur pod

Peste care trece-n fugă, o mulțime de norod.

Zbor înalt, pentru-o clipită, către visul îndrăzneț,

Pe care-al speranței suflu crede să-l prindă-n năvod.

Suflet împlinit și vesel ce-a umplut casa de flori:

Roadele iubirii, șoapte, zâmbet inocent de plod

Bucuria tinereții, zbucium peste care calci,

Cu pași mici și singuratici, pe-un vremelnic calapod.

Salt grăbit printre capcane, când la trap când la galop,

Ahtiat de-mbogățire, caraghios ca un irod.

Biată zbatere de aripi între doua clipiri reci,

Arcul între pruncul verde și bătrânul om schilod.

Timp fugar ce zboară-n pripă fără remușcări, răgaz,

E o cale-ntortochiată între scâncet și prohod.

 

 

Am auzit iubite ceva, sau mi se pare?!

 

Am auzit iubite ceva, sau mi se pare?!

Parcă mi-ai pus sfielnic, șoptit, o întrebare,

Sau era o-ncercare de jinduit răspuns,

Ce-o vreme-ntre cuvinte nespuse s-a ascuns?!

Mi-a fost doar mie dată plăcerea să ascult,

Cum răscolea aievea al inimii tumult?!

Rostirea tăinuită este adevărată,

Sau dulcea miere-a gurii în tihnă mă îmbată?!

Ne-am întalnit acuma, sau poate și-altădată,

Te-ntreb, zărind lumina, sub pleoapa-ți tremurată?!

Și-am înțeles menirea unor nescrise legi,

Ce-n lunga pribegire rămasu-ne-au întregi.

Am dăltuit o treaptă în amintirea vie,

Din focul pasiunii și roua din câmpie.

Și în amiaza vieții, noi clipe de extaz,

Mai pun o sărutare, pe-al inimii obraz.

 

 

Mi-a spus iubirea 

 

Mi-a spus iubirea: bună dimineața!

Și inima-mi, plăpândă căprioară,

Iuțindu-și pașii, a fugit pe scară,

Iar în obraji i-a apărut roșeața.

 

Sfioasa-i umbră-n taină se-nfășoară,

Tot rătăcind potecile mirată,

Aleargă tristă și îndurerată,

Nădăjduind ca frica să îi piară.

 

Oprindu-se sub pleoapa înserării,

Sub stele mii, își trase răsuflarea

Și o cuprinse-n brațe disperarea

Că-n veci va pierde gustul sărutării.

 

Continue reading „Mihaela BANU: Poesis” →

Doar timpul

– sonet –

Prin vremi de nepăsare şi uitare,
În care păsări îşi striviră cântul,
Nu mai răzbeşte azi decât cuvântul
Scăpat din lanţuri crud înrobitoare.

Speranţă de iubire …

 

Şiroaie de lacrimi
Se cern pe obraji
Din aripi de vise-mplinite,
Din bulgări de tristeţe,
Din gânduri ştrengare,
Din sufletul meu plin,
Din dorul meu lăuntric.
Le las să alunece-n voie
Pe ultimul drum …
Oglindă-mi încropesc din ele
Să-mi privesc gândurile,
Răscolite de amintiri,
Înzăpezite în trecut.
Aducerile-aminte
Mă fac să râd, să plâng …
Cercetez cu sufletul trecutul :
Lumină şi întuneric …
Caut cu-nfrigurare spre nori.
Doar urme de paşi se zăresc
Călcând pe comorile vieţii.
Şi dorul, amorţit în uitare,
Pierdut în nisipul clepsidrei,
S-a oprit în pragul timpului,
Ce se scurge fără remuşcări.
Şi plâng şi râd suind coama,
Pe cărările virgine ale viitorului.
Îmi cern amintirile prin sita uitării.
Din firele rămase in gând,
Împletesc prezentul
Pe care-l alint:
Speranţă de iubire.

 

Mirifică oglindă – Sonet

 

Când mă privesc în ochii-ţi, ce mirare!
O îndoială mă cuprinde-ndată-
În ei parcă zăresc întâia dată
Fiinţa mea, cu-o faţă-ntrebătoare.

 

Privirea-mi stă umil să iscodească
Şi să pătrundă taina din adâncuri.
Sub zbateri de uitare caut tâlcuri,
Ce viaţa-n doi să nu ne-o adumbrească.

 

Dorinţele încep să mă cuprindă.
Să-ţi intru-n suflet, căutând răspuns,
La toate câte sunt şi mă colindă.

 

Continue reading „Mihaela BANU: Poeme” →

Quod erat demonstrandum

 

Pe coapsa timpului grăbit
Un fluture e doar popas,
Firavă tresăltare este
Rămasă fără de compas.
Şi prins în cleştele nebun
Strivit între secunde geme.
Rotirea lui a trasformat
Setea de zbor în teoreme.
Din crisalidă s-a născut
Şi-omida, palidă fantomă,
Din lanţ de timp s-a liberat
Fundamentând o axiomă.
Croit din umbre şi lumini,
Cu-aripi muiate-n irizaţii,
Fărâme-a timpului nascut
Le-a contopit în ecuaţii.
N-are trecut, nici viitor
Trăind aici, atât şi-acum.
Trăieşte clipa, omule!
Quod erat demonstrandum …

——————————-

Mihaela BANU

Târgoviște

20 aprilie 2019

Nu ma uita, iubite, cât bolta e albastră!
Afară-i primăvară și-atâta dor în noi …
Vezi, de-ți arunci privirea, în treacăt, înapoi,
Te-aștept ca-ntotdeauna, stând tristă la fereastră.

 

Ghiocelul și brândușa

 

De-abia venit pe lume, un tânăr ghiocel,
Cu trupul lui cel firav și tras ca prin inel,
Îndată puse ochii pe-o veselă brândușă,
Ce-și etalase nurii și chipu-i de păpușă,
Pe talia ei zveltă, cu unduiri hazlii
A rochiei cloșate, în nunțe viorii.
Cum primăvara vine pe orișicare plai,
Cu pofta ei de viață și-ntregul ei alai,
Își zise ghiocelul, privind în jur nătâng:
– E cea mai dulce floare de pe întinsul crâng.
Cum să îi spun eu oare că vreau să fie-a mea?!
Și tot gândind la dânsa, idila încolțea …
Brândușa nu da semne că i-ar păsa de el,
Că nu îl auzise rostind vreun cuvințel.
Asta până ștrengarul de vânt i-a înclinat
Și-atunci întâia oară, timid, s-au sărutat.
Când frageda iubire se-nfiripa ghidușă,
Din rădăcini îi smulse un drac de țigăncușă.
Morala ce desprins-am poate-i stereotipă:
E viața mult prea scurtă, să irosești și-o clipă …

——————————-

Mihaela BANU

Târgoviște

14 aprilie 2019

Dă-mi ultimul sărut!

 

Dă-mi ultimul sărut de despărțire!
A fost un vis, sau tristă amăgire?!
Nu-mi amintesc dacă te-am cunoscut,
Cât îmi doream și-așa cum aș fi vrut …

Leac de mântuire

– sonet –

 

Să nu-ți întorci privirea, blândă rază,
Pe pleoapa clipei să nu tragi oblonul!
În mersul vieții să nu-nfigi pironul,
Ce pașilor elanul li-l retează!