Să salt zidire

 

Să salt zidire numai din cuvinte
În veci să dăinuie, cât infinitul,
Nu va-nsemna-nceputul, nici sfârșitul-
Doar ruga mea, ce-oi ridica fierbinte.

 

Să o înalț din dosnice firide,
Unde poeme vor dospi in fașă
Și viața-ntreagă să mi-o pun chezașă,
Că fi-vor vii când poarta-i veți deschide.

 

Și de-oi scurma cu mâinile zdrelite,
Știind că tulbur înțelesuri caste,
De ritualuri vechi orânduite,

 

Desferecând puteri iconoclaste,
Voi scrijeli noi rânduri nesfârșite,
Din izbitoare, de neșters contraste.

 

De ce-n cenușa urii scormonim?!

 

Sătulă sunt să văd atâta ură,
Când doar iubirea, lumii-i este cheia.
Mult prea puțini i-ațâță azi scânteia,
Înăbușind-o în afundătură.

 

Dușmani iubirii, cine sunt aceia,
Lovind-o-n creștet?! Oare de ce-ndură?!
Câte mârșave planuri concepură,
Sporind tristețea lumii, nu nedeia?!

 

Mi se strecoară-n minte întrebarea:
De ce pe prag de viitor dormim,
Și unde prunci găsi-vor alinarea?!

 

De ce-n cenușa urii scormonim
Și-n primul rând am așezat teroarea,
Când noi vrem să iubim, nu să murim?!

 

Când prima oară …

 

Când prima oară am sorbit sărutul,
De pe-ale tale buze dulci ca mierea,
Mi-ai fost izvorul meu și învierea
Și seva vieții ce trezește lutul.

 

Din cupa fericirii-am prins puterea.
Lăsând în urma mea, uitat, trecutul.
Mi-a luminat sărutu-ți azimutul,
Redeșteptând în sufletul meu vrerea.

 

Continue reading „Mihaela BANU: Sonete” →

Te-ntoarce, tu, făptură!
– Sonet –

Un fluture se pierde încet spre ‘naltul cer,
Păşind timid pe urme de nevăzute fire,
Ce toate-ntrepătrunse ţes slavei împletire,
Ca un năvod pe luciul bătrânului eter.

Nu am în piept puterea să-i strig ce rău mă tem,
Că viaţa lui plăpândă se numără în clipe,
Iar zborul lui spre ceruri în zbateri de aripe,
O să îi împlinească al vieţii lui blestem.

Te-ntoarce, tu, făptură, de unde ţi-ai luat zborul!
Sau poate la-nălţime vrei visele să-ţi stâmperi,
Să faci întoarsă calea până nu-i tras zăvorul

Şi-n timp, ireversibil, să n-ai cum să răscumperi
Al vieţii fir, ce stingher, se-agaţă în fuiorul
De vise nemplinite, ce-oriunde poţi să-ţi cumperi.

 

Pictatele pânze sub lupă …

 

Maestrul rutina-și impută;
Tiparele vechi vrea să rupă.
Din har, chintesența-mprumută,
Pictatelelor pânze sub lupă.

O tentă se zbate captivă,
În raiul mirabilei schițe.
Promisa lucrare votivă,
Se-așterne sub tălpi de penițe.

Când ziua și-ntinde aripa
Și vezi greu muncite peneluri,
Pe-al lui șevalet a prins clipa,
Ce leagăn își află-n pasteluri.

Pe colțul de masă-o paletă,
Zăcând sub uscate vopsele,
E martoră, lâng-o lavetă,
La nașteri de stiluri rebele.

Cât nuanțe preschimbă sub ochii-i,
O tușă se naște perenă,
Dând pânzei, cum dă unei rochii,
Un aer distins, lunga trenă.

Pe pânză-nflorește pictura,
Sub ochii secundelor sparte.
Minutul își uită măsura,
Când arta pășește-n nemoarte.

Semnează-mplinita lucrare,
El, magul divinelor forme.
Preaplinuri de sens și culoare,
Trezesc noi șabloane și norme.

Cu-o tușă-n crochiu răstignită,
E timpul să tragă cortina.
Cu umeri măreți, dezvelită,
Ne poartă-n extaz Mesalina.

Continue reading „Mihaela BANU: Sărut sufletul (poeme)” →

Salt palmele-ți, le fac aripă …

Mă uit în ochii tăi albaștri
Și chipu-mi văd în cei doi aștri.
Privirea ta mă înfioară
Și înfloresc ca într-o doară.
La gura ta mă uit și strig:
Sărută-mă că mi-este frig!
Dar tu, cu buze de copt rod,
Te uiți mirat, ca un nerod.
Salt palmele-ți, le fac aripă,
Le pun pe pielea mea ce țipă…
M-atingi numai pe sânul stâng?!
O, tu, iubitul meu nătâng!
Tu nu știi, sânul drept se strânge,
Durerea lui încet și-o plânge.
Tot trupul meu e-o vâlvătaie
Și-aș vrea la tine în odaie,
Să mă dezmierzi cu nerăbdare
Cu-o nesfârșită sărutare,
Din creștet până în călcâie
Că nu-i putere să amâie
Ce universu-ntreg o știe,
Că ne-om uni în veșnicie.
Nici minte nu-i să nu-nțeleagă
Că eu m-am dăruit întreagă.
Când al tău braț mă înfioară,
Mă simt femeie-ntâia oară …

Bucovină, dulce fată …

Bucovină, dulce fată,
Tu, copilă-a țării mele,
Cât mai ești înstrăinată
Mi te-apasă lanțuri grele.
Trasă pe a vremii roată,
Lacrimi grele-ai strâns în barbă.
Înlemnind, chemata gloată,
A rămas de-a pururi oarbă.
Cât e bolta înstelată,
Gândul către tine zboară.
Parcă fost-ai blestemată,
Toți râvnind a ta comoară.
Cât e cerul și pământul
Ți-oi purta în zări cuvântul,
Că inima n-are pace,
Nu mai rabdă, nici nu tace.
Sfânta noastră Bucovină
Smulsă-adânc din rădăcină,
Sufletul mi-e prins sub brume
Când rostesc falnicu-ți nume,
Stă chircit printre suspine,
Ochiu-mi plânge pentru tine;
Cel-lalt ochi spre tine cată,
Că ai fost altora dată,
Tu, cea mai frumoasă fată.

Timpul mă strânge-n chingi de lut

Timpul mă strânge-n chingi de lut,
Genunchii-mi pune în pământ.
Pe firul vieții nevăzut,
Mi-e tot mai trudnic să m-avânt.

Îmi bate crivățul la geam,
Mai troieniți sunt anii mei
Și-ultimii cai cu greu înham
La nesfârșitele-odisei.

Aș vrea vecia să alung,
Ca pe-un blestem ce-a-mpovărat
Și existența unui ciung
Și-ologu-n mersu-i scâlciat.

Vedeți?! Încă trăiesc și-acum.
În viață ghearele-mi înfig.
Chiar de sub pași rămâne scrum,
Mă-nvăluie năpraznic frig.

Continue reading „Mihaela BANU: Poeme” →

Rog timpul să-mi lase răgaz

–  Sonet –

 

Atât mi-aș dori ca să zbor,
Cu tine, departe de lume,
Să scriem poeme antume
Și-apoi liniștită să mor.

Strivind desuete cutume,
Aș vrea să mă-mbăt de amor,
În carne, să simt vorba dor,
Ce glasu-a-ncetat s-o sugrume.

Rog timpul să-mi lase răgaz
S-avem timp destul să iubim.
Povestea s-o scriu c-un plaivaz,

Urmașilor să le-amintim,
Că viața nu are alt haz;
Iubind, vom uita că murim …

 

Strâng liniștea …

Strâng liniștea din zorii dimineții,
Iar din amiaza zilei iau tumultul
Și-mi înfirip din ele mersul vieții,
Adăugând la ceas târziu ocultul.

În gânduri caut întregit răspunsul,
La întrebări ce timpul mi le pune
Și caut să-nțeleg tot nepătrunsul,
Cu mâini împreunate-n rugăciune.

Adulmec vraja care se prelinge
Din dorul meu înseninat de vise.
Sub teii-n floare-alerg, privind cum ninge,
Pe sufletul speranțelor promise.

 

Ce bine mi-e când dorm în gând la tine

Ce bine mi-e când dorm în gând la tine.
Nu port povara gândurilor mele.
Umblu pe poante moi, de balerine,
Până-mi zâmbesc frumoasele zorele.

Pășesc prin vise, rătăcind agale…
Mă pierd în dorul tău și cat spre stele,
Să îmi arate cea mai dreaptă cale,
Spre dimineți cu ghiers de turturele.
Continue reading „Mihaela BANU: Rog timpul să-mi lase răgaz (poeme)” →

Din flori de nufăr

– Sonet –

 

Din flori de nufăr împletit-a punte
Natura, peste luciul nesfârșit,
Lumina-n cupa lor s-a cuibărit,
Zădărnicia timpului să-nfrunte.

Suav miros, în rătăciri nomade,
Spărgând hotarul șubredei blazări,
Desferecat, se scurse din visări,
Scăpând din încâlcitele năvoade.

De prin străfund de lacuri, ca-n oglindă,
Gemene flori și-ntoarnă al lor chip,
Tânjind spre cerul ancorat în grindă,

După străvechiul lumii arhetip
Și-n cercuri infinite se perindă,
În sacru ritual, stereotip.

 

Primăvara

 

Cu veșmântu-i verde crud
Smuls din rădăcini de lut,
Primăvara-n dans zălud
Pe la noi s-a abătut,-
O aud.
Continue reading „Mihaela BANU: Poeme” →

Atâta vară-am strâns …

 

Atâta vară-am strâns în suflet

Și-atâta soare-am în priviri,

Întreabă dorul meu de tine.
Sărutul meu e istovit,
Că din visare nu-și revine,
Din clipa când m-ai părăsit.

În mintea mea, idei ciudate
Din amintiri te zămislesc.
Prin lacrimile-mi tremurate,
Abia de chipu-ți deslușesc.

Cum parcă m-a-ngrozit tăcerea
Aș vrea pe nume să te strig,
Dar depărtarea de-ți e vrerea,
Mă-nvăluie năpraznic frig.

Când gându-mi bate-n uși închise,
Zdrelindu-mi zilele în timp,
Pe-altarul sufletelor ninse
Am mai jertfit un anotimp.

Întreabă dorul meu de tine.
Speranța încă n-a murit.
Mai arde-o primăvară-n mine.
Iubirea mi-a înmugurit.

 

Dacă nu mă mai iubești

Dacă nu mă mai iubești, slut regret adânc mă roade,
Că deși suntem alături, stăm pe două baricade.
Cum ajunse hâda ură să decidă pentru noi?!
Când am dat pacea-ngerească pe un nesfârșit război?!

Dacă nu mă mai iubești, teama pune stăpânire
Pe-a mea inimă rănită ce-a intrat în amorțire.
Pe-ai mei ochi plini de tristețe, stă de veghe plânsul meu.
Pe-a mea gură, orice zâmbet s-o schimonosi mereu.

Dacă nu mă mai iubești, zilele-mi vor fi cernite,
Moartea își va ține toastul cu licorile-otrăvite.
Totu-i gri cât vezi cu ochii, niciun verde împrejur;
Numai muguri de nădejde văd, scăldați în clar-obscur.

Dacă nu mă mai iubești, visele-mi se zbat năuce.
Fără aripi de speranță, au trăirile caduce.
Răsturnând clepsidra vieții peste marginea de timp,
Împietri-voi exilată-n al uitării anotimp.

Carmen, dulce poezie

Carmen, dulce poezie,
Cânt duios în armonie,
Înflorită orhidee
Dezbrăcată de clișee.
Pe ai lumii mari poeți
Să te cânte îi înveți.
Continue reading „Mihaela BANU: Întreabă dorul meu de tine (versuri)” →

Copii ai nimănui şi-ai tuturor …

 

Un gând tresăltă-n vis pe-aripi zburând:
Copii uitaţi de cei din lumea-ntreagă,
Pe care toţi părinţii îi reneagă,
Aş vrea să vă văd feţele râzând!

 

Din trupuri prea plăpânde care gem
Sub haina nemiloasă a uitării,
Tresăltă, ca Neptun, din spuma mării,
Speranţa să vă-nchin un nou poem.

Născuţi din neiubire şi destin
Ori fii ai sărăciei nemiloase,
Pe masa voastră stat-au mai mult oase,
Paharul vostru fost-a un suspin.

Viaţa vă este-un crâncen câmp de luptă
Voi, îngeri cu aripile tăiate,
Cu suflete plăpânde, tulburate,
Voi păsări ce zburaţi cu-aripa ruptă.

Nu vreţi la masă frimituri scăpate,
Avizi sunteţi de-o şoaptă de iubire
Cum este orice om, fără-osebire,
Cu visele întregi, imaculate.

Copii ai nimănui şi-ai tuturor,
Făcuţi de viaţă ca să stea-n genunchi,
Din trupurile lor ‘nălţa-voi trunchi-
Stol de cocori din sufletele lor!

Şi-n drum ameţitor de carusel
Vă voi urzi-n războiul vieţii fire,
Iar printre lacrimi, împletind iubire,
Voi face scutul vostru de oţel!

Speranţa să vă-nchin un nou poem
A devenit talaz pe-ntinsul mării,
Iar haina nemiloasă a uitării,
E numai petice, nu mă mai tem …

Iubesc orice picur …

Iubesc orice picur, risipă de cer,
Ce curge spre mine cu pasul stingher.
Mănunchi de șiroaie-mpletite-n fuior
Stingând cu stopi tainici frântura de dor,
La care mai sper.

Prelins lin pe trupu-mi și-n suflet ajuns,
Iubesc orice picur, al bolții răspuns,
Ce cade de-a valma-ntre cer si pamânt,
Rostind parcă-n șoaptă un singur cuvânt,
Ce nu-i îndeajuns.

Și ploaia zurlie răzbește prin nori,
Culege în drumu-i cântări de viori.
Iubesc orice picur pe umeri prelins,
Ce-n păr diademe de perle mi-a prins,
Ca roua din flori.

Calzi picuri de ploaie prin vânturi răzbat,
Săruturi aștern peste sâni, apăsat.
Stau singură-n ploaie gândind la cel drag.
Iubesc orice picur ce-mi face șirag,
Din visul uitat.

Zăbrelind zadarnic zborul
         – Sonet –

Zeci zefire zgândărind
Zorii zilelor zburlite,
Zornăie zale zorite
Zvelte ziduri zămislind.

Ziua zburdă-n zări zvâcnind.
Zac zorele zvânturate-
Zumzet, zarve zvăpăiate,
Zelos zimţii-şi zăngănind.

Continue reading „Mihaela BANU: Mă-amăgesc precum poeții (poeme)” →

Să socotesc iubirea mea?!

Să socotesc iubirea mea în clipe,
Iubita mea cu trupul diafan,
Când umbra ta, ca pe-un solar cadran,
A prins în trupul meu să se-nfiripe?!

Să socotesc iubirea mea în ore,
Iubita mea cu plete de copt lan,
Cu chip nepământean, de porțelan,
Ce risipești parfum de pasiflore?!

Să socotesc iubirea mea în zile,
Iubita mea cu șold rubensian,
Dar să-mi înec dorințele, profan,
La pieptul desfrânatelor dalile?!

Să socotesc iubirea mea în ani,
Iubita mea cu glezne de cancan,
Pășind la brațu-ți ca un narcoman,
Când ne-om plimba sub desfrunziți castani?!

Te strig …

Te strig imensitate a sufletului meu,
În primeniri de ziuă să mă renaști din rouă,
Fă inimi rânduite să cânte amândouă,
Ca-ntr-un acord frenetic al lirei lui Orfeu!

Te strig intensitate a dorului nebun,
Deschide-ți larg fereastra spre limpezite ceruri
Și din seninul bolții înșiră-mi giuvaieruri,
Cu care-aș vrea destinul iubirii să îmbun!

Te strig nemărginire a timpului hapsân,
Întoarce iar clepsidra și slobod lasă ceasul
Și-n contopiri divine, când ni se-nalță glasul,
Așterne-mi infinitul sărutului pe sân.

Lucrul să-mi duc la sfârșit

Continue reading „Mihaela BANU: Versuri” →