E vremea de-o gingașă primenire
– Pantum –

 

E vremea de-o gingașă primenire.
Întreaga viață-mi pare mai frumoasă.
Când mi se zbate fără contenire,
O inimă zvâcnind tumultuoasă.

 

Întreaga viață-mi pare mai frumoasă
Când rătăcesc cu mintea în neștire.
O inimă zvâcnind tumultuoasă,
S-a îmbătat din plinul de iubire.

 

Când rătăcesc cu mintea în neștire,
Inima mea, o pasăre sfioasă,
S-a îmbătat din plinul de iubire,
Nemaigăsindu-și drumul către casă.

 

Inima mea, o pasăre sfioasă,
Nu cere sfaturi, pilde, lecuire.
Nemaigăsindu-și drumul către casă,
E vremea de-o gingașă primenire.

 

Înțeleapta împăcare
– Tautogramă –

 

Înrobit în întristarea
Întâlnitelor înfrângeri,
Îmi înflăcărează îngeri,
În întreg, întruchiparea.

 

În înalturi înstelate
Întrebări îmbietoare,
Îndelung în închisoare,
Înfloresc înfiorate.

 

Învingând înșelătoare
Înălțimi însingurate,
Înadins înaripate,
Încăpeau în înserare.

 

Îmi însemn învățătura
În înscrisuri îngroșate,
Îndestul încercănate,
Înjghebând întăritura.

 

Înțeleapta împăcare,
Îndreptată, îmbunată,
Încheia îngenuncheată,
Învingând în încercare.

 

Să-ți scriu mici slove-n carnea mută …
– schaltinienă de dragoste –

 

Sub cerul nopții înstelate ne sărutăm ca doi nebuni;
E-un fel de dulce răzbunare pe timpul ce s-a scurs în van,
Cel care deopotrivă fost-a și bun prieten și dușman,
Dorindu-ne să treacă-n fugă, cu ale iernii legiuni…

 

În toamna stoarsă de-a ei vlagă, în recea noapte de brumar,
Săruturi să se spargă-n pieptu-ți, în valuri de efuziuni,
Sperând ca până-n primavară, ca-ntr-un sentimental bazar,

 

Să le expui fără-a le vinde, să-mi vadă dorul ce mocnea,
Ce rătăcit-a iarna-ntreagă, deși la gura ta râvnea

 

Să-ți scriu mici slove-n carnea mută, ca cel mai iscusit zețar.

 

Surâsul se statornicea
– Tautogramă –

 

Se strâng stihiile spre seară,
Stârnind salbatice scântei.
Subtile spaime se strecoară,
Surpând sfărâmături de stei.

 

Continue reading „Mihaela BANU: Să-ți scriu mici slove-n carnea mută (poezii)” →

Ne învârtim în cercul vieţii …

 

Ne învârtim în cercul vieţii,
Unde nimic nu-i cum am vrea.
Nimic nu-i alb, nimic nu-i negru,
Ci doar amestec de vopsea.
E-o lume crudă, contrastantă,
Mixtură de iubiri şi uri,
Cu zâmbet trist, vesel, grimase
Schimonosind aceleaşi guri.
Pierduţi ca bobu-n lanul galben
De-o adiere scuturat,
Împinşi de-a valma-n caruselul
Ce se învârte ca turbat.
E-o lume de lumini şi umbre,
În care-i greu să te strecori
Fără să rătăceşti în beznă,
Visând să te trezeşti în zori.
Ne învârtim în cercul vieţii
Trecut, prezent şi viitor.
Nimic nu-i alb, nimic nu-i negru,
Iar noi, doar piese de decor.

——————————-

Mihaela BANU

Târgoviște

14 februarie 2020

Revista Logos&Agape

Al verii ultim trandafir

 

Al verii ultim trandafir

Născuți din pulbere de stele,
De la-nceput avem menirea
Să ne întrecem ca și ele,
Să scotem din adânc sclipirea.

Cât vraja vieții ne-nconjoară
Uimindu-ne cu-a sale cânturi,
O nesfârșită primavară
Ne-o clocoti prin trup și gânduri.

La capătul trăirii noatre,
Dând mâna soartei intrinsece,
Ne vom întoarce printre astre
Și-n nemurire-ncet vom trece.

 

Întâmplări de-amor …

 

Cel îndrăgit de-alte femei
Iubea în taină ochii ei;
Frumoșii ochi, de-agat, căprui,
Dar nu spusese nimănui.

Iar ea pe altu-l îndrăgea,
Cu ochii mari de peruzea.
Și-ades, frumoșii ochi căprui,
Plângeau vădit de dorul lui.

Atâtea întâmplări de-amor
Sfârșesc în flacăra de dor;
Chiar dragul tinerei dudui,
Iubea o fată cu pistrui …

Și fata de care vă zic
Iubea un ditamai voinic.
Privise-n ochii lui verzui,
Când poposise sub gutui.

Continue reading „Mihaela BANU: Născuți din pulbere de stele (versuri)” →

Am să cobor cortina

Am să adun bobițele de rouă
Din câmp năuc de răzvrătiri fierbinți,
Scăldându-le în umbrele cuminți,
Până răsare-n noapte luna nouă.

Am să le cânt sub cer surpat sonate,
Să-înec durerea-n plâns de iarbă viu,
Sub pasul zilei duse-ntr-un târziu,
Cu ale ei poveri înverșunate.

Am să cobor cortina-n faptul serii
Pe spice ce se coc în galben lan,
Iar timpului ce nu s-a scurs în van,
Am să-i închin o cupă a-nvierii.

 

Nimic în lumea asta
      – Sonet –
Continue reading „Mihaela BANU: Poeme” →

În urma lor neșterse urme lași
– Sonet –

 

Cât de ghiduși îți sunt sfioși-ți pași,
Ce merg aiurea, lunecând desculți.
Nevrând auzul nopții să-l insulți,
În urma lor neșterse urme lași.

De înger pașii-ți, solii tăi oculți,
La fericirea mea-s veșnic părtași.
Tăcerea ta îi face mai gingași …
Ființă scumpă, când te miști, exulți.

Aș vrea să mi te-alături la altar
Cu pasul lin, asemeni unui zbor.
În calea ta petale să presar,

Din coșul încărcat cu flori de dor.
Să sorb râvnitul buzelor nectar,
Fiind chezașe șoaptele de-amor.

 

 

Mi-ai dăruit cu el un colț de rai

Mi-aduc aminte când mi-ai dat în dar,
De ziua mea, c-așa mă răsfățai,
Un ultim trandafir; era brumar …
Mi-ai dăruit cu el un colț de rai.

Stătea plecat cu capul în pământ,
Văzând cum flori aidoma-ntomnau.
Părea că ați făcut un legământ,
Iar ochii tăi o pavăză-i erau.

Era de-un roșu nemaiîntâlnit.
Sărutu-ntre petale ascunzând,
Tăcerea-ți povestea cât mai iubit;
Mi l-ai întins cu ochii surâzând.

Continue reading „Mihaela BANU: Colaj liric” →

 

Din flori de nufăr
    – Sonet –

 

Din flori de nufăr împletit-a punte
Natura, peste luciul nesfârșit,
Lumina-n cupa lor s-a cuibărit,
Zădărnicia timpului să-nfrunte.

Suav miros, în rătăciri nomade,
Spărgând hotarul șubredei blazări,
Desferecat, se scurse din visări,
Scăpând din încâlcitele năvoade.

De prin străfund de lacuri, ca-n oglindă,
Gemene flori și-ntoarnă al lor chip,
Tânjind spre cerul ancorat în grindă,

După străvechiul lumii arhetip
Și-n cercuri infinite se perindă,
În sacru ritual, stereotip.

 

 

În toamna gri
  – Sonet –

Copacii-s palide fantome
În toamna gri, cu chipul slut,
Când frunzele-nturnate-n lut
Țes noi covoare policrome.

Continue reading „Mihaela BANU: Versuri” →

Salvați planeta cât nu-i prea târziu!

Salvați planeta cât nu-i prea târziu!
E-n sacrul cod nescris, din tată-n fiu.
Strămoșii din morminte se ridică.
E zestrea bunei mame pentru fică.
Pământul e-o cutie de conserve?!
Aveți de schimb, pe banca de rezerve?!
Nu înțeleg, de mă tăiați bucăți!
Pe-agenda voastră-i la banalități?!
Pădurile dispar în ritm de samba.
Din toți bojogii strig la voi: Caramba!
Al drujbei glas vă pare plin de-antren?!
Copiii voștri-au drept la oxigen!
E aerul ce-l respirăm, otravă …
Planeta, casa noastră,-i grav bolnavă.
Oceane, râuri, toate-s gropi comune.
Le-ați năclăit, lipsiți de rațiune …
Loviți în Terra fără nicio jenă …
Gunoaie văd, nu pești, lângă-o carenă.
Din nordu-ndepărtat până la sud,
Vedem cu toții adevărul crud.
Calota de ghețari s-a subțiat.
Pământu-n colaps, trebuie salvat!
Din est la vest, e-un fenomen funest:
Ne coacem verile, ca pâinea-n țest.
Voi cei ce-ați dereglat al ei ecart,
Opriți planeta, să-i dăm un restart!

Toamna

Toamna s-a înfășurat
Într-o mantie de foc.
Norii, cerul l-au brăzdat,
Cu figuri l-au desenat,
Echivoc.

Parcă-ntregul univers,
Hârjonindu-se-n balans,
Pe avers, ori pe revers
Lasă orișice demers
În suspans.

Cad tiptil în hău hapsân
Filele din calendar.
Timpul e al lor stăpân-
I se cuibăresc la sân,
N-au habar!

Soarele s-a micșorat
Și în jocu-i pueril,
După nori stă gheboșat,
Până vântul i-a luat
La cadril.

Continue reading „Mihaela BANU: Poeme” →

Vine toamna!

 

Vine toamna! Vântu-n pale,

Poartă frunzele-n spirale.