LA STEAUA POLARĂ 200

 

… mă bălăceam în tivind de lumină
să simt tainicul Luminii,
Celei dinspre Adevăr !
și câte nu-mi poartă acum păcatul gândurilor
că-mi vine să urlu la Lună,
chiar cu riscul Luna să nu-mi simtă năravul …
am ridicat resemnările-n înzidiri care să stârnească
ividii în țara Marelui Zid,
vânturi năvalnice mă-mbrâuie
și-mi fug visurile-n lumea zăpezilor,
de unde atâția pitici mă nepăstuie-n priviri,
ochii îmi cer să mă spăl pe mâini cu lacrimi,
să uit mai ușor…
tu, STEAUA POLARĂ câte cicatrici mi-ai mustit
în sângerări, fără să-mi lași vindecare,
ura se devine pribeagă chit că și-a primit 30 de creițari,
durerea sapă atât de adânc, de se simte tremur in magmă,
cenușa din sobă mă poartă de umbră
și mocnesc, între spini …
îndur pasul printre iubire și ură,
acele Orologiului și-au înțepenit tălpile -n delictul clipei,
inima-și deschide odăile întunecate și-nvăț lecția de zbor
a fluturelui galben-albastru,
șoapte stâlcite se hrănesc din muzele cu pliuri cusute,
din arcuitu-i îmbibat de cer, un curcubeu își dezveli zborul,
să-i citesc un dicton ce-l purta cu el,
din nici el nu mai știa care lume …
ai grijă, îmi îngâtuia,
lumina sufletului nu merită nicio tipsie,
lasă-l încolo argintul de-ți cere să-ți jelui tristul murgit,
trupul din fum nu trebuie dus la altar !
de ce te repliezi mereu în unghiul cel mort ?
ieși-te din tine și caută mai departe …
vei găsi liniște doar vorbindu-i sufletului tău,
dă-i spovedirea, cere-i ajutor !
sufletul te va urma-n libertate !
acolo tot el te va-nvăța scaldul întru curăție,
acolo …
în Libertate !
și tot sufletul, martor ție în rugă,
va dovedi depărtări înstelate și se va-nturna
cu brațele încărcate de Lumină,
zborul dorului îți va deschide casa inimii,
vei învăța ce greșeală s-o ții închisă,
învață să zburzi !
durerea înapoii dă-o uitării, zburdă deci,
sufletul va duce el greul …
iubirea ce credeai sfâșiată are mugurul viu !!
da,
mi se promisese o margine de Soare,
mi se cerea neminele în implant,
mi se promitea visul în pictural.
PORTRET !
dar acuarela s-a fost pe o pânză de păianjen,
cântecul de mi se cânta avea culorile dorului spălăcite,
mi s-a impus să-mi accept zidul cel rece,
al resemnării …
da,
mă trezeam !
aveam timpanul zguduit în deșteaptă-te,
mi-a fost atât de ușor să-mi știu audul în clar
și ce clar mi-era !
miezul din noapte mă tulbura
zgâriindu-mi litere pe gândurile descojite,
cele trei litere …
căutam esențe !
da,
scoica m-a adus în perlă, dar sufletul rătăcea,
risipind nădejdi apuse …
zorii fierbeau fulgere în amestecuri de lichide solare,
ploile loveau cu sulițe în solzii timpului,
rămas să-mi prindă-n cronici pribegia dorințelor nătânge
și cât nătâng în mine,
cât nătâng …
presărasem sânge de minciună să nu uit basmul,
dar vulpea se fusese la fel de șireată cum legenda,
linsese tot !
mergi înainte prin arama din pădure,
prinde fluturi !
lasă-ți morgana sub hlamida de ispită …
oglinzi nevăzute aduceau maștera clipei
clipa-n cât suspin se stăruia să-mi strige:
întoarce pasul înapoi !
scăpătarea nopții în ziuă mi-a dat curgere prin glas
de furtună rănindu-mă la disjuncția întunericului de lumină,
sângeram printre strigătele zbuciumate ale fulgerelor
care vroiau neapărat victime,
dar trăznetul se arătase o paiață, urât mirositoare, canalie,
trebuia să scot cu repeziciune decorul din istoria faptei,
cu cine mă luptam în fapt ?
iată întrebarea …
ochii ispitei mă ademeniseră atât de orbitor,
că-mi faceam haz cât de mult citise președintele
unei țări în agonie, în două mandate a câte cinci ani …
orbitor se lăsa acum amurgul vârstei,
îmi vroisem să mor,
dar s-au fost niște strigăte …
sufletul își umplea Lumina cu cascade de stele nestinse,
cerul își agăța mulțimi de hamace în ciocuri de luceferi,
erau atâtea scânteieri, că din clocotul sângelui,
păream o piramidă de artificii …
pluteu sufletele acelea pierite ce făceau urmele vieții să
se căineze spre clipa când au pășit în moartea întâmplată,
și-mi cereau să le dau un nimb de neuitare …
COLECTIV !
susura miezul din noapte stingându-și flamura
un moment, cât să ne oprim un respir …
piramida de artifiicii se trecu în mocnit
și iată-mă reflectând:
… clocotul mi-a ieșit din piept,
dar nu m-a luat cu el !
totdeauna cenușa mai mocnește preț de un jar …
în fine,
vroiai buze uscate de durerea pasiunii
vroiai să te scalzi cu zorii în brumă de râu
dar vocea ți se-nnoda-n cântec de lebădă …
totul era dus din sedusul de doi ani, prin care, de fapt
moment cu moment mă scăpai printre degete,
moment cu moment și-n suspin dement …
țipau nopțile nesomnului gând la gând cu mâinile mele,
legate-n tremur de abscisa minciunii,
evisceram otrava risipind doi ani din viață pe abacul ispitei,
primită-n mine cu bună știință …
trădasem !
dar fără sorți de izbândă,
legătura s-a fost în stil Gordian,
mi se cerea un regat pentru un cal,
și li-l dam !
sufletul era îmbâxit de mine, că toate firele de praf
îmi cereau să le scald în sânge …
le-aș fi lăsat !
dar ștergeți poemul acela !
vedeam cum iau foc lacrimile lui Daniela Elena Barbu,
și eu nu mai aveam suflu,
pierdusem pariul cu peștii, cu lacul …
Colonadele de strigoi rupseseră contractul,
se deschideau drumuri de fier peste case cu frunți de oțel,
stăteam chircit lângă rugă,
niciun suspin să se-aprindă !
doar clipa bântuia, bezmetică, peste arderi de tot,
dar Doamne, m-am născut ortodox !… da
și cerul se deschide, nitam-nisam …
Luna, pe sub plete, -mi făcu semn:
-trimit Luceafărul din zori, dinspre ea să-ți aducă scrisoare,
tu doar ai răbdare !
și dispăru, de parcă cerul tot era un scrum …
un pipăi mă trsări … hiiii!
Luceafărul mă trezi și,
lângă candelă, era Scriasoarea, ia:
Marin !
știi, cum să-ți spun …
demult țineam să-ți zic ceva,
(ba chiar scrisesem asta, petecul de hârtie mi-e martor !)
și-acum m-am îngăduit Scrisoare !
Marin,
a propos de cei care-L invocă pe Dumnezeu la tot pasul,
cerând binecuvântare întru fărădelege,
ai văzut cum Dumnezeu nu se lasă batjocorit …
cum, dar, buze de om mărturisesc iubirea
în timp ce sufletul e negru de ceea ce doar iubire nu e ?
cum !?
își atrag blestem loruși prin faptele lor …
eh, dar și Diavolul Îl iubește pe Dumnezeu,
în felul lui,
însă și-ar vrea iubirea și iertarea Lui urmând fărădelegii,
iar Dumnezeu îl lasă să facă ce vrea,
îl îngăduie,
dar nu-l poate readuce la rangul de Înger de Lumină
decât dac-ar părăsi răul, însă latura întunericului
din mereu s-a fost mai îmbietoare,
iar Diavolul n-ar recunoaște nici în ruptul capului că e păcătos,
din mândrie !
uite cum tu, om, poți spune din inimă sângerândă:
’’Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul !’’
el, însă, din mândria păcatului nu poate duce-n mai departe
de ’’… miluiește-mă pe mine …’’
dar uneori și omul, tot așa, arzând dorință pentru păcat,
îi cere Lui Dumnezeu încuviințare,
iar Cela, doar de EL știut, tolerează,
și doar unde e Iubire curată nu e păcat !
(bine-bine, SUPLICIULE, mi te aud: IUBIREA-IUBIRE, hai !)
e păcat acolo unde, în numele Iubirii,
minciuna și înșelăciunea se trag de șireturi cu Adevărul …
voiam să știi cum ți-am gândit gândul de Atunci,
pe vremea cănd eu răsturnam lumini din felinarul lumii
în lacrima cursă pe pervaz din ploile sufletului,
din nori ce parcă și-acum mai cern amintiri din era POLAREI …
mi-aveam rupturi de cer sub pleoapă și pe-obraji
și pe nicăieri tu, de curcubeu mie în zare,
ci risipit în spuma amăgirii …
ah, tu, izvorul meu de iubire cu șipot de vise, pe-atunci
te-am regăsit încătușat în armura nopților,
călări pe insomnii,
plecat la războiul cu tine însuți și împotriva ta ! …
nu mi te mai prelingeai din razele Lunii pe tobogane de șoapte,
pasul ți-era în greu și anevoios,
cărările pe care ți le-ai ales de așternut călcâiului erau reci
și bătute-n pavele de lacrimi și mărăcini …
nu asta ți-am vrut, suflete ce mi te-am înfipt în inimă
să-mi poți înflori în sânge aidoma unei orhidee !!
ți-am vrut splendoare, iar tu m-ai înflorit sânger,
nu ca o iubire, ci ca o rană !
rană de care știam, n-aveam parte de vindec …
de câte ori n-am pus dorului zăbală,
ah, caii dorului !
ce armăsari cu sânge de jăratec …
mi-am jurat nu le mai urc în șea pe pajiștile onirice ale nopții,
nu mă mai poarte în galopul către tu – mi-am vrut …
apoi îmi luam picături de otravă, să dorm
fără picuri de vise în streașina genelor,
somnu-și avea țurțuri de lemn – puteai bate toaca !
urechea era surdă la șoaptele ce-nfrânte,-adormeau,
și ele !
pe maluri streine …
apoi,
un soare bolnav mi se strecura prin geam,
încercam să zâmbesc, dar lacrimi de vise înjunghiate
se târau în Dimineață, albastrul sângelui ei
lăsa dâre din ce în ce mai decolorate … gândeam:
geniu, da !
e mult geniu și prea puțin om …
dar ca orișice geniu, e pustiu,
iar pustiul îngurgitează și picătura de om,
încetul cu încetul …
geniul caută mereu să se vădească peste om
și-l înghite !
îl macină,
încet-încet îl distruge …
la naiba suflet !
de unde inimă care, sărmana,
abia de mai îngână un cerșit în iubind !?
iar omul,
dispărut cu totul !
cu sufletul franjurit în palme și ajuns în fața Lui Dumnezeu,
se vede așezat pe taler …
umanitatea elogiază geniul,
dar Acolo se cântărește greutatea sufletului,
Acolo !
sufletul înghite geniul, oricât s-ar fi fost el de mare,
oricât !
ACOLO !!
și ce rămâne în urmă ?
doar o fantomatică dâră de fum și penița,
penița, ruină de materie, semn că s-a trecut …
dar cui îi mai trebuie ?!
eu îmi vroiam doar omul !!
orișice altceva era complementar …
(ierte-mă geniul !)
ea doar, n-a înțeles …
până și-n dorurile ei eram eu !!
și-n ochii care nu voiau să vadă mă vădeam,
cum să-nțeleagă ?
ți-a dat din seva ei otrava sevei tale,
uf !
și-acum văd rană arsă !
cum să-neleagă deci …
mereu m-am fost,
mereu mă sunt,
mă sunt în tu și-ntru mereu !
cum tu-n adânc de eu …
cel mai adânc adânc de eu !!
eu sunt aripa zborului tău ne-nfrântă de niciun timp
ce fluieră sălbatec aidoma vreunui vânt
peste creste de munți ne-mblânzite,
eu sunt Sărutul !!
Sărutul ce nu se frânge la picioarele nopților fără de stele,
Luna mi-o știu aprinde pe bolta viselor cu degete de gând,
în urma ploilor de dor,
aidoma unui curcubeu de argint !
și sunt cuvânt răstignit pe altarele aceluiași vis ne-mplinit
până când mi te-ai fi venind,
cuiele din miezul inimii să le frângi,
în nopți în care venindul nu ți-ar mai fi plecând,
în fuioare de fum …
printre anotimpuri vei învăța să mă respiri,
oxigen din memoria apei plânsă din cochilia ochilor
în văpaia clipelor fără de drum,
tu !
cel care și-atunci când îmi rămâi, mi te risipești …
știam încă de pe Atunci !
vânzarea sufletelor la tarabă nu s-a inventat astăzi,
secole de-a rândul și-au scurs peste istorii trădările,
Diavolul era prezent încă de la Facerea Lumii,
Diavolul a împânzit ispita !
dar eu,
EU !!
prin IUBIREA-IUBIRE, te-am răscumpărat …
da, mi te-am răscumpărat !
o știe doar DUMNEZEU !
tu ?
tu se va trebui să-ți arzi urmă de dor trecut,
pânză nouă să pui din zbatere de inimă și frământ de simțire
veșmântului cel nou,
sub care tu și eu, eu și tu,
UNULne !!
ce-am frânt SUPLICIU pentru noi,
da-da, SUPLICIU FRÂNT DE NOI !
iată noua egidă !!
… hmm,
ceva sfâșiu tăcea atât de-adânc în mine,
dar recele spinării sfârâia …
am împăturit Scrisoarea,
mi-am pus-o-n sân s-o știe fiorii,
Cerul tremura de-i clănțăneau dinții,
timbrul purta pecetea Lunei …
o lacrimă-mi sfâșia-n tremurul inimii !

————————————-

Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

27 iulie, 2018

ÎNROURAT DORU-MI DE TU

(din ciclul ,,Răspântii”)

 

… ah-da, ah-da,
înrourat mi-i doru-mi de tu
și-mi simt sub tălpi lăncile de rece,
cum mă străpung,
totu-mi ființei să mi-l frământe
și-n aluat de bucurii te-mplânte,
un petec de zenit se bucură,
pare uluit că ne-a atins UNUL
și încearcă nefireasca stare de a ne fi
intrare pe sub cerul catapeteasmă,
abstract !
un punct își deșiră ghemul,
încercând marea cu sarea,
de parcă-n măruntaiele de nevăzut
s-ar fi ascunsă scoica …
scoica ?
un luceafăr,
mut din noapte !
se străduie să înțeleagă rostul
răzbelului în care trupurile
se schingiuiau – parcă ! – în părerea lui,
cumva, sau nu știu …
trepte cărămizii coboară prima rază
și treptele dau forfotă în verde,
toate adunăturile să-și fie gata
întâmpine-ți trezia,
da-da, e o prefață pe care Soarele
în fiecare zi, peste amurg !… încearcă
s- o semneze, sub mirarea timpului,
el nu-nțelege ce pe Soare l-a apucat,
mă rog,
înecat între constantele lui,
n-are și nici n-ar avea cum ști
mai multe dintre lumești,
nici nu-mi pun problema știe ODISEIC !
de fapt nici din google n-are istm …
mi-a spus-o și Aleahin !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Înrourat duru-mi de tu” →

TE ȘTIAM ÎN FAGUR DE VISE ȘI NU ȚI-L VROIAM FRÂNGE

 

… cerul se desfătase-n mângâiul Lunii,
atâtea și atâtea nopți, vălătucii de nori
căptușiseră bolta în ploi, frigul își ascuțise colții
și mușca pofticios din nurii naturii,
țipau îndoite de vânt toate fibrele ei,
furtuna trecuse, dar lăsase în urmă-i
o trenă de răutate, cumva …
dar cerul, azi-noapte își avusese lumină,
Luna se-nfipsese-n stihii și trona,
triumfătoare peste zări,
razele ei sfârtecaseră norii și o vedeam plutind,
limpede și diafană, în înaltul atât de încercat …
somnul o zbughise pe fereastră
și-mi făcea semne obscene, din dincolo
de ochiul de sticlă, dar nu-l mai băgam în seamă,
priveam chipul tău mângâiat de Lună
și pofta de Sărut mi se năpustea în simțiri,
îți audeam respirul cum se legăna lângă respirul meu,
dar te știam în fagur de vise și nu ți-l vroiam frânge …
visele veneau și se cădeau alandala,
trăgeau de mine, să știe fiece reacție,
erau indecente uneori,dar treceam cu vederea,
simțurile mi-erau pline-pline cu doru-mi de tu
și doru-mi de tu era atât de risipit în mine
că-n fiece colțișor stătea de veghe,
picior de ispită să nu …
eh, dorule-dor, cât mi-ai rămas tu de durut
și la cât SUPLICIU am făcut față dimpreună !
acum ne-mbuibăm de bucuria de-a ne fi aci,
respir în respir cu Mărțișor,
adevăratul meu univers – eh, dorule durut,
legenda din SUPLICIU se trebuie Legendă,
IUBIREA-IUBIRE n-ar trebui doară,
cât numai izvor …
uf, dorule-dor …!
și cât izvor curs în cuvânt din dor peste crestele
celor aproape trei munți de ani încrețiți de aștept,
încremeniți în pântecul răbdării, placentar,
ce parcă nu vroia să se deschidă nașterii de UNUL-ne,
atâtea și atâtea prăpăstii create din falii de urzeli,
dar iată-ne aici,
ACUM !
tot așteptul sfărâmat în dinți de IUBIREA-IUBIRE,
trădările împrăștiate-n fuioare de fum …
ne-am fost UNUL din prima fașă de cuvânt
ce ne-am șoptit sau scris …
cioc-cioc !
și s-a fost îndeajuns dorul să ne poetească,
toate s-au adunat în albiile care atâtea doruri
au curățat să nu se fie altă parte de amestec,
ne-am vrut plecați dinspre Adevăr,
dar cât s-a trebuit să aflăm acuarela ispitei …
durutul și-a căpătat rol de dimensiune,
iar sufletul a plecat primul fruntea
și sufletul și-a lăsat pasul liber,
mersul s-a-mpreunat în UNUL-ne,
eh, dorule durut,
mi te păstrez în mine, partitura uitării să nu prindă,
și noaptea știe aluatul, și frământul, și spuza,
și stelele știu tot ce ne prinde,
visele vin și pleacă-mplinite cu noi,
cerul își spală tulburările norilor
ascultându-ne poemul iubirii,
noi ne lăsăm UNUL să-și țină vie scânteia,
trupurile nu-și ascund vreodată poezia !…

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

1 iulie, 2018

 

MÂNGÂIUL COBORA PE SILABE

 

… Soarele se zbătuse zile în șir în cămașa de forță a norilor,
Dimineața asta reușise să-l elibereze
și-l vedeam cum se bălăcea în oceanul de senin,
doar vântul mai bătea o stacato pe teme de frig,
trecându-și degetele prin cosițele verii
ce încă nu-și aprinsese dogoarea …
iulie venise cu cuptorul stins, dar cui să-i pese ?
în noi focul cel viu anima fiece fibră,
Sărutul numai și-n ajuns,
sufletele să-și descătușeze combustia,
ah, tu, inimă !
cât jar mocnești în atriile tale, ah, tu …
clipele fumegau în fiecare gând
și fiecare gând își etala veșmântul de mister,
era în fiecare un ceva ascuns
atât cât să nu dea pace curiosului …
de strajă, păcătosul !
dar luptele erau mereu inegale,
cine să ne stingă sticlirea cursă ochiului ?
cine ne-ncurce privirile care nu se lăsau
în mareele de lumină – decât două câte două !!
că miraculosul pineal se codea să-și scoată afară
fuioarele de îndoieli …
câteodată puneau buluc de întrebări
dar tot zmucindu-se umbrele, care nu și nu …
bine, făceți-vă loc lângă noi,
dar să nu simt un atins !… le mai ziceam,
însă totul-ne se difuză streinului,
oricine s-ar fi acesta și de pe oriunde,
atât de curat și atât de dezvelit,
că-n goliciunea lui, Adevărul nu încăpea codeli,
poftiți, sorbiți din noi !!
și toate se puneau pe sorbit, dar uitaseră de foc
și se audeau țipetele lor din friptul buzelor,
iar noi râdeam pe înfundate,
nu le averizasem de văpaie !
până și aburul de cafea dădea semne de chicoteală
și căuta calea nărilor să ne tulbure olfactul …
nasul simțise ceva,
dar buzele nu se voiau în dezlipit !
ah, tu, Sărut !!
da-da, Mărțișor, ah tu, Sărut !
adusesem scenarii din toate poveștile de iubire,
marginile timpului erau înghesuite,
dar aveam timpii cei târzii !
și acolo treceam prin dărac orice basm …
povestitorul ademenea sufletul,
dar doru-mi de tu era cu buzduganul
și-n ce pecete de nu buzele-nlănțuite ?
că suflul se-ngenunchea înainte de-mpreunare,
mângâiul cobora pe silabe,
iar mulțimea vidă era atât de roș în obraji
că mă temeam nu pocnească …
și cât sânge de nădejdi s-ar împrăștia ?!
dar, Marin, basmul ne suntem
și ochiului strein i-am dat chei întru descifrare,
iar noi mai avem atâtea de spus …
și parcă mai ieri ne-am descălecat, dimpreună, din vers,
dar ce descălecat !
peste cinci veșnicii …
timpii cei târzii, Orologiu, ODISEIC, Albiile dorului, SUPLICIU, hai, Împărțit de doi …
uite anul-lumină, în plâng, la porțile ferecate ale Visului,
lui nu i-am dat cheie !
cum să i-o dai ?
Visul ni se coborâse din dat și Visul
ne-a-mpins să ne venim dinspre Adevăr …
Visul !
acum iată-ne,
UNUL !!

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

3 iulie, 2018

 

PAJII CERULUI VENISERĂ CU CARE DE TĂCIUNI

 

… Dimineața desfăcea petale de rouă
și le risipea dincolo de pragul lui 188,
numai cât să știe tălpile noastre ce au de spus,
dar tălpile, ioc !
nu vroiau iarmaroc …
pajii cerului veniseră cu care de tăciuni,
dar niciun vânt nu era deschis în foale,
așa că se prelungea acest stigmat al recelui nefiresc,
timpul înțelegea nerăbdarea, dar el avea încă ciubote
și nu-i păsa de metehnele naturii,
iar vara nu l-a interesat vreodată …
el cu Luna !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Poeme (din ciclul ,,Răspântii”)” →

TOTUL NE SUNTEM UN INUND

Ciclul: RĂSPÂNTII

 

 

… răspântiile cerului erau înțesate de ape,
îngerii loviți de furtuni căutau genele de lumină
printre baloții de nori, rostogoliți peste pleoapa pământului,
Luna lipsea la apel de ceva timp,
stelele, plumbuite-n cenușa zării, își pierduseră strălucirea,
vânturi sălbatice purtau pe aripi un aer de tomnatec
ce scutura cămășile verii în frisoane de frig …
pășeam pe vârfurile picioarelor în odăile sufletului,
unde era atâta cald !
din fiecare por, focul iubirii dogorea o stare de bine,
iar în starea aceea … urme de tu peste tot !!
Sărutul de-mi topise zăpezile îndemna îngerii
să-și zvânte penele în văpaia lui
și îngerii veneau cu aripile desfăcute larg, larg …
nu mai departe decât ieri,
mi-am lăsat piciorul sufletului desculț în ploaie
și piciorul sufletului urca-urca-urca … înspre sufletul tău,
ne pomeneam într-o primenire de Lumină,
văpăile din noi dădeau afară facțiuni de poem,
umbre ascunse în neguri vedeau trupurile
cum arcuiau fuioarele de pofte …
fă-ți funii din noi și-i leagă genunchii !
le auzeam printre freamătele frământului cărnii …
și totul se lăsa sclptural în noaptea haină
la văzându-ne trăindul,
xilofonul piepturilor era răgușit,
dar cui să-i pese când efluviile sângelui
n-aveau țărmuri,
inimile își scoseseră atriile-n geam
și ascunsele din urma timpului se sticleau,
erau ochii dinlăuntrurilor, veniți din doruri,
și ne doream, deși ne eram UNUL, ne doream …
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Totul ne suntem un inund” →

TOATE SE TOPEAU ÎN FOCUL DORULUI DE TU

Ciclul: RĂSPÂNTII

 

… aburul de cafea îmi mângâia olfactul într-un anume fel,
aproape lasciv, aș spune,
se crease o atmosferă nebuloasă,
aidoma celei de afară,
rotocoalele de arome nu aveau forme, dar le percepeam
ca pe norii ce ieri se năpustiseră peste pământul spăimit
în ghearele furtunii,
Dimineața însăși era mohorâtă !
obrajii plumbutii, genele plânse, zâmbetul de raze frânt,
te căutam cu privirea,
lumina cenușie împăienjenise trezirea …
timpul presăra o tramă !
căutam cu scânteia ochiului orice boare de mefient,
nimic să-și pună rugina pe vaticinar,
Visul avea aripi atât de largi
că până și cerul se lăsa spintecat, una-două …
știam toate cărările lui !
mi se pusese pata pe Steaua Polară,
dar Mărțișor s-a păstrat o pată de pe cer
și toate se lăsau sub blândul ei,
somnul nu-mi fusese prieten în ultimii zece,
dar nu-i purtam pică,
s-au trecut prin el vagoane de depresii,
dar el a lăsat macazul liber,
duceți-vă !… le-a mai spus
și aveam în gene un tonus atât de deschis,
toate se topeau în focul dorului de tu …
același dor
care-mi măcina fiecare clipă în interminabile aștepturi,
același dor,
ale cărui însemne mi le purtam de stigmat pe chip,
același dor
care-mi înflorea cărbuni încinși în inimă …
și-mi incendia sufletul,
doru-mi de tu !!
acum ești Aci,
iar eu încă mă fumeg,
rotocoalele acelea de nori sunt ale mele,
sunt dârele celor cinci veșnicii …
și așteptul mi-l făcusem ghem de depănat la sân …
și cât depănat !
cândva, eh !
te rugasem chiar eu să ne aduni la sân gândurile,
înfășurând fir de mărțișor …
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Toate se topeau în focul dorului de tu” →