Marin BEȘCUCĂ
MAGISTER
Confesiunile unui poet
din Grădina Maicii Domnului
– prefață –
Un gând, un suflu, o strălucire din coda de cometă de gând, metafore curgând dintr-o peniță febrilă și de nestăvilit, atât de incisivă și sinceră și totuși atât de temută de marea majoritate a acelora care s-au apropiat de prelinsul ei … cerneala cheamă șipotul cuvântului la descătușare și coala o-mbrățișează atât de firesc, într-un vers ce se curge mai alb decât albul ei și totuși, zămislind atâtea curcubee … poemele lui Marin Beșcucă atrag ochiul minții să se deschidă avalanșelor de construcții metaforice, inedite, așternute de multe ori cu schepsis, alteori atât de directe, încât mintea cititorului o ia la fugă printre ele, neputându-se opri din alergarea căutării tâlcului fiecăreia, emoțiile vin în devălmășie să completeze tabloul și sunt atât de vii, aproape tangibile, încât parcă e suficient să întinzi mâna și să le simți mângâiul în buricele degetelor …
MAGISTER naște de la o asemenea întâlnire, acolo unde metafora și-a răsfirat degetele prin gândurile unui cititor sensibil și erudit care a perceput încă de la primele lecturi bogăția și inovația lexicală, creativitatea fără de margini, inegalabil de prolifică și atât de spontană, de firească, a poetului Marin Beșcucă.
Așa se leagă, pas cu pas, o prietenie virtuală deosebită între poet și cititorul Gheorghe Pârlea, cel care, deși înveșmântat în aura modestiei, este de fapt un personaj deosebit, nici pe departe un necunoscător al valorilor literare românești.
Domnul Trandafir, cum avea să-l alinte mai târziu poetul, fapt datorat statutului său de învățător, în care parcă sălășluiește mitul acelui personaj, dascălul de odinioară, descris în povestirea omonimă a ilustrului Mihail Sadoveanu, transpiră cunoaștere prin fiecare por, atât de profundă încât se simte parfum filozofic literar și de analiză de la distanță.
Și, ca să întăresc aceste spuse, îmi permit să inserez aici unul dintre comentariile dânsului pășind pe urma publicațiilor poetului. Este unul dintre multele prezente pe Facebook (o parte le voi aduce aici !), lumea în care cei doi interacționează, eu fiind martorul absolut la toate:
Sunt onorat, D-le Marin Beșcucă ! Vă reiterez mirarea şi preţuirea – efecte automate asupra mea, cititorul virtual – stări induse de forţa Dvs. creatoare, expresie a bogăţiei sufletești şi a capacităţii inestimabile în a valorifica diversitatea de nuanţe a tezaurului limbii române. Izvorul Dvs. creator excede puterea noastră de absorţie. Eu vă privesc ca pe un “fenomen”, ca pe un “accident măreţ al peisajului” literar, virtual (am reprodus o apreciere adresată lui Sadoveanu de George Calinescu, care, în accepțiunea mea, are un corespondent în ceea ce sunteți ca poet).
Cititorul – care aici este mai mult decât un simplu cititor ! – percepe substraturile cele mai rafinate ale creației poetului, fapt care îl bulversează, e atâta sinceritate și uimire, cheia descifrării nu îi pare deloc străină, lacătele minții nu au valoare pentru el, de parcă ar fi descoperit pe undeva ‚‚iarba fiarelor’’… și totul atât de firesc !
Iar poemele beșcuciene transpiră pură filozofie, uneori, pe cât de greu de contemplat și pătruns, pe atât de limpede, dacă te vii în lectură cu sufletul curat și cu mintea liberă de orice gând … te lași în scalda versului, iar acolo unde mintea nu reușește să deslușească, subintră sufletul, care percepe subliminal mesajul poetic și trăirile ardente ale suflului creator. Cert este că Marin Beșcucă nu se limitează la un unic subiect în poezie, el trece cu ușurință de la iubire la social, de la politică la suflet, de la limitatele valori umane la nemărginirea dumnezeirii, pasiunea pentru scris prinde forme originale și nemaîntâlnite în plan poetic la alți autori. Cu toate acestea, neîndoielnic, atât în placenta plămădiri versului cât și în ființa poetului, în lăuntricul cel mai adânc, două sunt constantele care ies la lumină, primordial, aș putea spune: DUMNEZEU și IUBIREA.
Despre unul dintre acele poeme insuflate de apropierea Divinității Absolute, care a dus la un monolog interior, înțesat de întrebări și doar percepții subtile de răspunsuri, în care poetul nostru își lăsase gândurile pradă unor frământări existențiale devastante, același distins Gheorghe Pârlea sublinia o intuiție, aproape un răspuns perfect în sintonie cu poemul:
Un psalm al unui David de azi … De ce să privim cerul raportându-ne doar la stele, când, de când e lumea, Cerul e identificabil cu Persoana absolută, cu idealul Iubirii, cu arca Salvarii, cu forța Iertării … Și ce dacă ne îndoim ? Oare nu asta ne e însușirea care ne umanizează fundamental ? Căci numai noi ne balansam (prin intermediar) între: To be or not to be … (în limba intermediarului) …
Exact, ați intuit și domniile voastre, mesajul, dilema existențială nu e monopol Shakespearian, dar e inserat aici ca o aducere-aminte a marilor spirite creatoare … iar când fluidele intră in sintonie, sufletele se lasă într-o contopire aproape nefiresc de firească, e aproape imposibil să nu le percepi căldura suflului până în măduva senzorialului. Așa s-a ‚‚născut’’ spiritul MAGISTER, acolo, în virtual, cel care s-a autointitulat un simplu învățător, pentru poet a devenit un punct de reper de neclintit, MAGISTER este ÎNVĂȚĂTORUL, cel care a reușit, insinuându-i-se în inima versului, să-l explice cumva celor care nu au avut îndrăzneala să se apropie mai mult, îndemnând la descoperirea unui poet de excepție, nu pentru că o spun eu, Mărțișor, eu doar relatez ceea ce am perceput încă din primele lecturi ale creației sale: un potențial nemaiîntâlnit, inepuizabil, inegalabil, cum spuneam și la începutul simplei mele relatări.
Cuvintele mele sunt sărace, dar am spus odată, într-o explozie de sinceritate admirativă, celui care se așterne pe hârtie cu suflet cu tot: ‚‚TU TE–AI NĂSCUT POEM, tu nu scrii, TU TE SCRII !’’… iar MAGISTER, parcă în prelungirea gândului meu, veni adăugând:
Sunteți, dle.Marin Beșcucă, poetul care “curge” în ritmul râului de munte, Cuvântul dvs. urmează ondulația șuvoiului. Aș fi ales ca element de comparație pentru “curgerea” trăirii dvs. poetice – timpul fizic – ca să evoc consecutivitatea curgerii, permanența, dar ceva nu merge în această alegere, căci timpul e liniar, monoton, or versurile dvs. nu urmează un astfel de ritm. Ele sunt împotriva timpului: sunt “contra conometru”, cum însuși recunoașteți. Sunteți deci un concurent al lui Cronos, un … super-Cronos. Sau altfel spus, în ce privește durata de conectare la starea poetică, sunteți un … Superman (și, apropo de personajul de film, mă întreb când vă dezechipați de recuzita care-l transformă pe omul comun în super-om?). Sincera mea prețuire !
Și da, Marin Beșcucă este un scriitor care pare a fi într-o continuă competiție cu timpul a cărei goană e necontenită, versul său fiind o specie de Perpetuum Mobile, concepția lui creatoare violând orice lege cunoscută a dinamicii poetice prezente sau trecute. Și totuși, el însuși, poetul, se zugrăvește cu extremă umilință spunându-și ‚‚eu, biet om’’. Magister pare să îi dea o forță de nedescris, aproape că nu realizează asta, dar observatorul din mine stă mereu la pândă și scoate luminii ceea ce s-ar vrea invizibil, pentru mulți … iar eu, eu am zărit mugurul acestei prietenii încă din primul zvâcnet, deși e o prietenie atipică, legătura dintre cei doi fiind una strict legată de considerente literare, aici nu există influențe străine, două spirite libere în sensul cel mai profund al acestei conotații, unul emițător, iar celălalt receptor, la fel ca în cea mai elementară definiție a comunicării, însă în perfectă sintonie, aproape simbiotică.
Mai spilcuiesc încă unul dintre aspectele acestei relații între cei doi instaurate:
Cuvintele mele însă nu sunt efectul prieteniei în sine, ci reacția la forța creatoare a poetului asupra cititorului copleșit de mirare.
Sau, raportându-se la Universul poetic beșcucian, Domnul Trandafir afirmă candid că este, fără a exagera nici măcar o infinitezimă:
… o lume originală și de aceea o pătrundem greu: nu ne e … familiară. Chiar asta înseamna poezia mare, dădea de înțeles George Călinescu: poetul facil umblă prin locuri comune, arhicunoscute, cel care scrie ce nu s-a mai scris e … cel care rămâne. Prețuire Poetului !
Bineînțeles, ca să puteți pe deplin înțelege, ar trebui să vă cufundați serios în lectură și nu, nu vă speriați, poemul său nu este unul ermetic, poemul său deschide ferestrele minții către un altfel de limbaj al cunoașterii lăuntrice, ceva complicat de simplu, sau poate doar simplu, dar extrem de complicat, cum de multe ori îi place poetului să se raporteze la versul său. Gheorghe Pârlea însă reușește cumva să pătrundă dincolo de scoarța acestui complicat, care nu este deloc o aparență, poezia lui Marin este saturată de profunzimi uneori amețitoare, sunt atâtea metafore care dau năvală în simțiri, plecând uneori de la un vers relativ banal, construcțiile sale urmăresc mereu un crescendo specific, le vezi urcând Everestul, apoi dând năvală peste cel care citește aidoma unei avalanșe care dă totul peste cap, răsturnând până și cele mai complicate teorii filozofice, revenind mai apoi cu nonșalanță spre concepte bazilare cum ar fi lăfăiul într-un sărut, tremurul unui mângâi, fiorul unui pătruns de privire …
Gheorghe Pârlea, cum vă spuneam, chiar dacă nu realizează sau, din enorma sa modestie, nu vrea să recunoască, reușește chiar mai mult decât o autentică pătrundere în acest univers poetic, ceva îl împinge spre analiză, între cei doi canalul comunicării funcționează aproape perfect, poetul și cititorul se simt reciproc.
În sufletul poetului, deopotrivă, Domnul Trandafir își câștigă aura de MAGISTER în fața căruia simte nevoia de a se confesa, de a împărtăși celui care este în măsură să înțelegă mare parte a frământărilor sale interioare și să le explice cumva celor care încă nu au reușit să pătrundă dincolo de scutul metaforei.
Deși poetul, într-un nu foarte departe, îi cere favorul unei cronici literare, Magister se vrea rămâne în umbra simplității și, într-o convorbire căreia i-am fost martor pe Facebook Messenger, el afirmă:
Dle Marin Beșcucă, trebuie să vă dau niște relații despre persoana mea, căreia Dvs. îi acordați un credit excedentar. Sunt un simplu învățător, pasionat de literatură (ca cititor și, sporadic, ca autor de exerciții aflate în proximitatea literaturii). Trăiesc “la țară” și, în consecință, am o gospodărie pe cap care îmi ocupă 5-6 ore pe zi. Stau prost și cu vederea (am cataractă la ambii ochi, într-un stadiu operabil). Scriu și public rar texte pe care nu le pot considera altfel decât “exerciții literare”. Îmi permit, foarte rar, și câte o “impresie de cititor” asupra unor cărți “ușoare” ale unor apropiați. Dumneavoastră sunteți un poet complex, profund. Ar fi firesc să fiți deja în atenția unor exegeți consacrați. Transfigurarea Dvs. poetică are profunzimi pentru care eu n-am capacitatea și instrumentele necesare spre a le sonda. Desigur, faptul că am privilegiul de a avea cărțile Dvs. în biblioteca mea – oferite cu o generozitate pe care nu o merit – impune datoria de a semnala acest răsfăț al meu prin voia Dvs.
Dar, revine cu o undă de promisiune și, infirmând cumva cele spuse în precedență, confirmă o bucurie poetului:
Chiar aveam în intenție să se întâmple asta. Prin urmare, fie și sub influența factorilor perturbatori deduși din cele de mai sus, când voi găsi oportunitatea pentru acest gen de exercițiu o voi face cu plăcere. Nu chiar curând, fiindcă sunt implicat, între altele, în alcătuirea unei monografii de uz local pe care trebuie să o termin în luna iunie. Tot respectul și admirația celui cu privilegiul întâmplării de a vă cunoaște (evident, prin intermediul nobilului Dvs. Verb) !
Aduce apoi, într-o excelentă expunere, una dintre perlele sale de analiză, iar dumneata, cititorule îți poți expune în contradictoriu părerea, dacă nu ești de acord, asupra unui poem care înglobează filozofii demne de invidiat chiar și celor mai mari gânditori ai secolului nostru … conceput de 01 iunie 2018, CONFESIUNI DIN PLACENTĂ (pe care veți avea plăcerea să-l descoperiți în evoluția acestei cărți):
De Ziua Copilului, deduc eu, cititorul puțin pătrunzător în adancimile filozofiei Dvs. poetice, vă dedicați o rememorare a “istoriei” personale. Un parcurs retrospectiv, de la entitatea programată de Dumnezeu spre a se întrupa în placenta mamei, la desăvârșitul corespondent al ei de peste timp. Acum, un spirit rar (pentru mine, nemaiîntâlnit) în ce privește motivația (intrinsecă, firește) și puterea sa de a se dedica contemplării Omului în relația lui cu Creatorul său. În ce mă privește, raportându-mă la complexitatea atributelor care dau naștere creației Dvs. poetice, Dle Marin Beşcucă nu pot decât să vă ofer simplitatea mea, aflată într-o perplexă mirare când, prin Dvs., constat DIFERENȚA care particularizează oamenii. Adaug, firește, consecința: ADMIRAȚIE!
Apoi vine cu unele aprecieri referitoare la un poem care pune (delicat însă) problema educației morale pe care tinerele noastre vlăstare o primesc în acest secol cibernetic, al vitezei și al nepăsării, al goanei către o fericire care, dacă te intri in complicat, nu se mai găsește pe nicăieri, deși pare împrăștiată pe oriunde, în care, nonșalant, un copil își ucide bunica, înjunghiind-o pentru că a îndrăznit să-l oprească de la jocul preferat:
Mă copleșiți, Dle. Marin Beșcucă ! Și – în această răvășită stare de răsfăț neașteptat și nemeritat – simt că nu mai pot alege cuvintele … M-ați gârbovit sub această dulce povară ! Cu voia Dvs., o voi împărți cu acei cobreslași ai mei, acum pensionari, pe vremea cărora încă mai supraviețuia spiritul haretian, pe vremea cărora nepoții sărutau mâna bunicilor, necunoscand ispita cuțitului care ucide blândețea bătrânilor.
Par oare acestea cuvintele unui necunoscător ? Forța sa analitică este excepțională, sinceră și chirurgicală, à propos de cuțit … MAGISTER este acel spirit acut și neobosit care știe perfect unde să caute și ce trebuie să găsească, de aceea poetul nostru, de undeva, DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI, alege să i se confeseze poetic lui … de ce tocmai lui ?… nu mă întrebați, citind, veți afla ! Ce pot eu să vă spun este faptul că acești doi iluștri s-au ‚‚simțit’’ unul pe celălalt, și-au găsit tacit ‚‚perechea’’ analist – analizat, între ei existând o anumită simbioză, cum am amintit și la începutul relatării mele, iar respectul și admirația sunt reciproce, fiecare a văzut în celălalt ‚‚floarea de colț’’ …
Sunteți rar, între ceilalți – nu zic unic, fiindcă nu pot avea imaginea întregului care vă include. Dar eu chiar intuiesc unicitatea poetului din Dvs. în peisajul poeziei care îmi e la îndemână.
Și da, peisajul poeziei astăzi este atât de vast, dar, din păcate, mereu se ivesc unii care-l vor îngustat în tipare reduse și care, în loc să promoveze inovația, geniul creator, originalitatea, se înghesuie la a sufoca orice depășește limitele propriilor lor puteri de pătrundere, sunt acei critici literari care n-au învățat încă acel concept de critică costructivă, e atât de ușor să ,,demontezi’’ ceea ce n-ai fost nicicând capabil a construi … gândul m-a dus fără să vreau la Alex Ștefănescu, Marele … ha, ha !
Încă de la prima lectură am simțit în poemele lui Marin spiritul ,,vinovatului de frumos’’ cum învăluie și năucește simțurile celui care se afundă în lectură, versurile sale nu sunt deloc ușoare, nu sunt un firav șipot de pârâiaș, sunt Dunăre cu izvor năvalnic, albiile filozofiei lui sunt adânci, atât de adânci !… odată prins în vârtej nu poți decât să te lași dus de val … iar valul te poartă prin atâtea dimensiuni ce deseori se suprapun, poetul știind pătrunde cu adevărat universul interior uman, iubire, ură, zbucium, viață, moarte, credință, social, politic, teluric, celest, nu este ungher nescotocit, până și timpul pare că nu mai are unde să se ascundă … trecut, prezent, viitor, trec toate prin sita metaforei lui, cum ar zice MNERU: nanometric ! Și o spune și Magister altfel, dar la fel de minunat:
Văd în dl. Marin Beşcucă – poetul care ne copleșește cu zbuciumul său în a dezlega, prin verbul versului, tainele ființării umane – punctul de la intersecția dintre Verticală și Orizontală. Punctul acesta e omul “delegat”/predestinat spre a percepe și trăi – și în numele celorlalți semeni – epifania întâlnirii Cerului cu Pământul. E atâta presiune asupra Poetului, suportată și în numele nostru, încât numai cititorul, prin empatia specifică “martorului” la suferință, îi poate “depresuriza” parțial starea, spre a suporta o nouă reîncărcare și menținerea perpetuă ca punct aflat la răsCRUCEA Verticalei cu Orizontala.
Verticala și orizontala … lumea imaterială intersectată cu cea materială, sacrul și profanul, Dumnezeu Nemărginirea și Creația Sa limitată, omul … ei da, poetul ne aduce aceste planuri paralele, antagoniste și totodată complementare, intersectate pare-se, nu doar cu Universul său lăuntric, ci și cu transpunerea acestuia în poem, transmițând cititorului mult mai mult decât o înșiruire de sentimente.
Aduc aici un pasaj în care, regăsindu-și unul dintre edictele sale analitice citate într-unul din poemele lui Marin despre și dinspre CREDINTĂ, Magister Gheorghe Pârlea s-a adresat din nou poetului cu deosebită aplecare către mesajul filozofic transmis de către acesta:
Faptul că ați integrat și modesta mea percepție asupra Poetului care sunteți în discursul Dvs. liric de aici, mă onorează. Dar nu e de trecut cu vederea și că, prin asta, ne convingeți că Poetul pe care îl întruchipați dovedește că nu e închis în mod egoist și distant în propria “carapace”, în turnul său de fildeș, traducându-se poetic doar pe sine, ci – din contra – e deschis cu generozitate spre lume, absorbind-o prin ochiul său spiritual, “cel de-al treilea ochi”, apoi reflectând-o și restituindu-ne-o concentrat într-o oglindă cu “marca” matricei sale poetice. Iar noi ne vedem în ea, în oglinda aceasta nefamiliară lumii “nonpoetice”, cu rezerva proprie de (i)material poetic (inactiv) din noi, cu propria noastră resursă poetică, activată spre a putea recepta creația poetică. Și trăim această restituire funcție de valoarea resursei noastre poetice. Poezie există și în cel care nu o poate crea (a spus-o Nichita Stănescu). Altfel, poetul n-ar avea receptor/cititor de poezie. Sunt sigur că Poetul nostru de aici știe bine asta, de vreme ce noi, cititorii, îi simțim pregnant prețuirea. Să i-o întoarcem numaidecât și pe a noastră: Cinstire Poetului!
În egală măsură, pe cât de mișcat poate fi cititorul de mesajul poetic subliminal în pătrunderea înțelesului acestuia, poetul, la rându-i rămâne mut de uimire în fața acestor afirmații, de aici nevoia de ‚,confesional’’, de aici, acest semn de recunoștință pentru acest om deosebit, ale cărui capacități de pătrundere intelectuală în anatomia versului său sunt cu adevărat unice, poetul descoperind în Domnul Trandafir CITITORUL, nu acela care trece doar cu privirea și deslușește cuvinte, ci acela care se intră în inima metaforei, chirurgical, disecând carne, suflet și filozofii de poem … el reușește să realizeze cumva o radiografie a acestor elemente, având la îndemână și instrumentul interpretativ.
Ceea ce eu am adus aici e pentru ca oricare alt cititor ar răsfoi aceste prime pagini să poată înțelege natura acestei relații deosebite cât și gestul poetului de a-i dedica un întreg volum de poeme Domnului Trandafir sub formă confesională, ca de la egal la egal, mai mult decât amical și formal doar în limita în care politețea obligă, MAGISTER este un suflu de sinceritate și se simte reciprocitate în toate acestea !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI: Eu, martorul!!” →
…și e atâta loc sub soare!
În ultimii câțiva ani am citit un număr de poezii/poeme ale poetului Marin Beșcucă. Unele dintre aceste poeme apăreau aproape zilnic în revistele spațiului virtual. Le-am citit cu grijă și prima senzație a fost de intimidare.
Recent, am recitit (după o variantă din CrestinOrtodox.ro), poemul „Cântecul Potirului” de Nichifor Crainic, considerat, alături de „Iisus în celulă” de Radu Gyr”, ca aparținând celor mai frumoase poezii născute în închisorile comuniste, literatură ajunsă sub privirile noastre prin reconstituirea ei după surse orale. Așadar, o literatură salvată de memorie. Și amintesc aici, legat de vehiculul poemului lui Nichifor Crainic, numele preotului Opre Crăciun, supraviețuitor al calvarului de la Aiud.