Sub nimbul ceresc, zboru-i ca de fluturi
Temători roiesc, dar blânzi, zgribuliţi.
Născuţi ca’ntr-o vrajă, par că sunt arginturi,
În baltă de lacrimi, ei cad hăimesiţi.

Amurgu-n fâşii, pe coame de vise,
Umple iarăşi zarea-n fulare de plumb,
Raze din neant par săgeţi aprinse,
Cad la întâmplare pe drumul ce-i strâmb.

Nămeţi se înalţă-n afară de timp,
Statuete zac cu haine curate,
Extazul transmis de albul anotimp,
Va fi antidot, viselor furate.

Iarna e de astăzi, de ieri a plecat,
În culori mai blânde peste hău, tăceri
Pe obraz iar cerul, sori mi-a agăţat,
Să îmi dea lumină, îngerii, de ieri.

———————————

Maria CĂLINESCU

17 decembrie, 2018

Umbra de-ntuneric dispare, cum n-ar fi,
Pete de culoare par stelele ce tac,
Născocitor de vorbe e gându-n plină zi
Adăpostire vrea, nu am ce să-i mai fac.

Înveşnicesc prezentu-n doruri încărcat,
Cu iz de liliac şi flori albe de soc,
Făclii de curcubeu, îngeri au aruncat,
Stropii de speranţă-s cernuţi, de limbi de foc.

Întregesc tabloul c-un buchet de vise,
Tatuat cu-arginţii din luna arzândă,
Pulsu-ncetinit ca-ntinderile ninse
Îmi răsfrânge-amurgu‘n inima flămândă.

Vantu-aduce norii curaţi, fără de ploi,
Miroase-a mere coapte, se disting iar zori,
Luna indecisă îşi scaldă chipu-n noi,
Ca dulcea himeră, lumea-i sub ninsori.

Sensuri scurse-n hău au semnul fericirii,
Surâsul nou născut, pulbere de vrere.
Ne’mblânzite aripi dăruie iubirii
Visul împlinit alung-orice durere.

———————————

Maria CĂLINESCU

9 decembrie, 2018

necuprinsul caută adăpostul sub aripi de plumb
vântul dă tonul unei sumbre balade
luna dezbrăcată de raze mângâie timid
fețele nevăzute ale lumii

la streașina timpului
cad petale albe într-un zbor ireal
ninge, ninge iar
îmbată sufletul cu aromele reci

vraja se așterne lent
pictează universul cu forme cristaline
îmbracă totul în felul ei îngeresc

clipele se opresc într-un ocean de tăcere
par o nălucire, par un mister
dulcele iz de visare
își caută izvorul în inima mea.

———————————

Maria CĂLINESCU

23 noiembrie, 2018

tăcerea generează tristeți
gândul mistuie speranța porților deschise
mintea nu mai generează vise
mor nenăscute

adun în cuvintele ce-am strâns
în suflet pentru suflete
conturează viata în tot și toate
ca o primă lecție de supraviețuire

vibrația dorului rămâne veșnică
mângâie îndrăzneț ochii uscați de vânturi
scuipă foc
tatuează clipele ce se preling în vraja
ce înfioară gândul interzis

frânturi de curcubeie construiesc printre umbre
leagăne de pace
amurguri sălbatice copleșesc
ca o stare de solitudine supremă

toate dispar într-un vis cu aripi imaculate
doar eu rămân și… tăcerea.

———————————

Maria CĂLINESCU

19 noiembrie, 2018

 

Se oglindesc tăcute în lac,
Privindu-și triste goliciunea,
În stuful umed, un pitpalac
Parcă-şi îngână rugăciunea.

În sita vremii, un vânt turbat
Se-neacă lin în pustiime,
Căci doruri multe-a adunat,
Povești nescrise, fără nume.

În prundul rece, obosit,
Rămase-s mărturii din vară,
Când cerul cald părea vopsit
Ca o minune, bunăoară.

Se lasă noaptea ca o vrajă,
Îmbrățișând tăcerea oarbă,
Peste copacii goi, de strajă,
O lacrimă scapă prin iarbă.

Dar, iată-o pată de culoare,
Monotonia bălții sparge,
E-o lebădă rătăcitoare,
Pată de alb ce se răsfrânge,

În semn că liniștea nu doare,
Când albu-apare, nu dispare,
Ea dă lumină și candoare,
Sfidând, chiar valuri curgătoare.

———————————

Maria CĂLINESCU

17 noiembrie, 2018

luna e plină de taine
vrajă de-a curmezișul lumii
liniștea glacială se așterne peste umbre
conturează imensitatea

 

clipa măsurată în gesturi magice
mă face să ies din timp
gândurile învăĺuite în mătasea catifelată a nopţii
îngăduie viselor să se prefacă în fluturi

 

fusul timpului toarce clipe necunoscute
desăvârșește victoria unui val de simțire
salvează viața dintr-un palid abis
dorul construieşte un pod de vise
urzeşte calea întoarcerii

 

mainile nopții țes aripi (trupului în descompunere)
pentru zborul cu iz de eliberare

totul pare un simplu desen pe nisip
iar eu…o existență tatuată în timp.

———————————

Maria CĂLINESCU

29 octombrie, 2018

spulberă tonalități sumbre de culoare
toarnă aurul peste pământul zdrenţuit
pentru a nu creea distonanţe cromatice

 

luciri de infern rece
cad asemeni unor aripi frânte
frunzele (o vagă iluzie) plutesc la întâmplare
cruste de cer apar si dispar
într-un joc magic descriu un exil al tăcerii
în flăcări diafane

 

razele anemiate par
răspunsurile himerelor vieții de dincolo
prevestesc întoarcerea în sine

 

noaptea ascunde noian de secunde
ticsite într-o viață
visele învață să moară
departe de orice închipuire lumească

 

…totul moare într-o limbă incertă

———————————

Maria CĂLINESCU

18 octombrie, 2018

Am dus mereu pe umeri uzi,
sfinţite rugi, tu să le-auzi,
ca nuferi albi, o! ce splendoare,
am dat ‘noptărilor candoare.

 

La sfat am stat cu gânduri bune,
şi mi-am păstrat cursul în lume,
am dus pe val tot ce-i duios
zbor de frunze-n vals frumos.

 

Şi, am vibrat în cânt divin,
ca-naripaţii care vin
în primăvară, toamna pleacă,
lăsându-mi timp sortit să tacă.

 

Am îngheţat în geruri aspre,
oglinzi am fost, reci şi albastre,
ghețari ades m-au încuiat,
ca-ntr-un zălog de soartă dat.

 

Am respirat prin copca spartă,
am rezistat furtunii…dată,
dar am cerșit alt…răsărit
să mă dezgheţe, n-am murit.

 

Şi, tot săpând un curs mai bun,
chiar veşniciei mă supun,
ca afluenţii (copii) să mi-i cresc
la sânul meu, fiindcă-i iubesc.

–––––––––––

Maria CĂLINESCU

17 octombrie, 2018