Sunt un iubitor al poeziei lui Eminescu. La fel ca și mulți alți oameni, vorbitori de limba română. Chiar pot adăuga că, din acest punct de vedere, fiecare iubitor de poezie are un Eminescu al lui. Unii iubesc poeziile sale de dragoste, care pătrund la suflet. Alții iubesc poezia lui filosofică, reprezentată de renumita „Glosă”. Alții iubesc „Luceafărul” și poezia sa mistică. Unora le plac poeziile care descriu natura și frumusețile ei, codrul. Altora le place poezia cu aspecte sociale, istorice și patriotice. Dar toate reunite îl reprezintă pe Mihail Eminescu poetul. O reunire așa cum o vedea criticul și istoricul literar George Călinescu. Pe unii îi interesează și proza lui Eminescu, precum piesele sale de teatru, poate insuficient analizate, parțial uitate. O lume romantică, de acum 130-160 de ani, cu multe aspecte încă discutabile în ziua de astăzi. Există cercetători ai istoriei vieții și operei lui Eminescu, numiți „eminescologi”: numele genialului poet a produs și un termen academic în limba română. Dar ce se întâmplă cu o parte însemnată a operei eminesciene, mai „prozaică” și care pare uitată, sau este folosită de unii intelectuali și oameni politici în afara conținutului ei real, deși este sora (poate mai puțin cunoscută) a operei literare a marelui poet? Mă refer la publicistică.
Un ziarist mi-a spus odată că un articol de ziar trăiește o singură zi, aceea în care trăiește ziarul în care a apărut. Dar ce influență socială au respectivele articole? Care este situația articolelor de presă adunate ulterior în volume? Influențează ele oare asupra societății și asupra posterității, mai ales dacă autorul lor este un personaj important în viața politică și culturală? La această ultimă întrebare pot răspunde pozitiv, mai ales atunci când mă refer la publicistica eminesciană.
Analiști și critici s-au referit la această publicistică în forme diferite, toți considerând –o însă un aspect secundar în opera lui Eminescu. O prezentare istorică a acestei teme a fost făcută încă în 1932 de către istoricul literar Dumitru Murărașu, în lucrarea „Naționalismul lui Eminescu” (teza sa de doctorat, reeditată în 1955 la Madrid, în exil, apoi într-o ediție prescurtată la București, în 1994). Dintre mențiunile bibliografice prezente în această carte, amintim de contemporanul lui Eminescu, scriitorul Bogdan Petriceicu Hașdeu, adversar politic al său, care a afirmat că poetul s-a îndreptat spre gazetărie fiindcă nu avea ce mânca. La începutul secolului al XX-lea, un observator afirmase că Eminescu n-ar fi avut pricepere pentru problemele timpului, altul că articolele politice nu-i fac cinste, al treilea că Eminescu nu înțelegea nimic din viața politică și economică a României și a fost un pătimaș. Criticul Eugen Lovinescu afirma că Eminescu a fost un pamfletar de idei, dar un pamfletar regretabil. Unii oameni s-au opus chiar republicării articolelor publicistice ale lui Eminescu. Alți analiști au afirmat însă contrariul.
Afirmația lui Nicolae Iorga (1903) este că Eminescu n-a colaborat la ziare pentru o bucată de pâine, ci fiindcă avea un suflet cald, doritor de a face bine neamului întreg, mai presus de clase și mai presus de hotare. Gala Galaction afirma că atunci când Eminescu scria, făcea acest lucru cu tot sufletul, iar invectivele și blestemele din articolele lui țâșnesc ca din izvoarele psalmistului. Dumitru Murărașu observă concepția naționalistă a lui Eminescu, ce reiese în toate amănuntele din activitatea lui de ziarist și citează afirmația criticului Garabet Ibrăileanu, după care întotdeauna la Eminescu chestia socială ia aspectul de chestie națională.
Se poate afirma că Mihail Eminescu a fost unul dintre ziariștii cei mai importanți și mai influenți din România în perioada 1875-1883. Activitatea publicistică el și-a început-o încă mai devreme, înainte de 1870, ca student. El se manifesta în acest domeniu nu cu scopul de a câștiga ceva bani, ci din idealism patriotic: era un domeniu în care avea ceva de spus. Temele erau atât situația din România, cât și situația românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. De la început, el s-a manifestat ca un naționalist romantic de orientare paseistă, idealist în gândire, un om care avea ceva de spus, iar acesta era motivul pentru care făcea publicistică.
Majoritatea articolelor publicistice ale lui Eminescu au apărut în ziarele „Curierul de Iași” (1876-1877) și „Timpul” (București, 1877-1883), deși articole publicistice ale sale au apărut și în alte ziare și reviste. Este perioada în care el a fost redactor la aceste două ziare, ambele conservatoare. Să nu uităm că Eminescu a fost un conservator convins, gândirea lui politică și socială prezentându-l ca pe unul dintre ideologii publiciști ai partidului conservator. El s-a manifestat împotriva partidului liberal în mod deschis, unele articole – și chiar poezii – conținând atacuri împotriva acestui partid și chiar atacuri la persoană împotriva unor personalități liberale precum Ion C. Brătianu și Constantin A. Rosetti. Perioada ideală a istoriei României, din punctul de vedere al lui Eminescu, era trecutul, prima jumătate a secolului al XIX-lea. Eroii ideali erau din trecut, cei considerați patrioți, naționali, ziditorii națiunii române, precum domnitorii Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul: ei erau cei admirați de Eminescu. În plus, el avea o simpatie deosebită pentru domnitorii din familiile Basarabilor și Mușatinilor. Decăderea a început, după părerea lui Eminescu, odată cu anul 1848. Totuși Eminescu a manifestat respect față de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, domnitorul liberal; problemele legate de corupție, politicianism, sărăcie, exploatarea masei s-ar fi manifestat în special după abdicarea lui forțată, de care era vinovat tot partidul liberal.
Deși modern în gândire, Eminescu era un adversar al liberalismului și al capitalismului, al unor legislații pe care le considera nepotrivite. Dintr-un anumit punct de vedere se poate afirma că era influențat de teoria formei fără conținut a lui Titu Maiorescu în ceea ce privește organizarea politică, socială și economică a României post-pașoptiste, precum și a instituțiilor ei. De fapt, el nu cerea revenirea la forma organizatorică veche, ci reorganizarea socială și politică de așa natură încât situația României să se îmbunătățească: prin crearea unei baze legale și nu numai, ci și practice, pentru îndreptarea stării morale și educative a țărănimii, considerată de el clasa de bază a statului, prin încurajarea muncii naționale. Opoziția lui cea mai puternică era împotriva politicianismului, cosmopolitismului nepotrivit, îndreptării tineretului spre activități funcționărești care nu solicitau prea multă muncă și încurajarea acestei îndreptări. El cerea politicienilor să fie patrioți, dar nu spera acest lucru în privința lor, mai ales în privința celor liberali, dar nu numai. Din acest punct de vedere, putem compara publicistica eminesciană cu sora ei, poezia pamfletară: cele cinci Scrisori, Epigonii, Ai noștri tineri.
Eminescu se opunea și pasivității sociale, emancipării femeii (afirma că, dacă s-ar da drepturi politice femeilor, parlamentul, cu cele două camere ale lui s-ar transforma în două haremuri), pătrunderii unor „străini greci și bulgari din sudul Dunării” în viața economică și politică. Acești „străini” erau de fapt în conducerea partidului liberal muntean, așa-numiții „roșii”. Era oare gândirea lui Eminescu – atât poetică, cât și publicistică – reacționară? O putem considera într-adevăr în cadrul „forțelor reacționare”, după cum putem înțelege din analiza lui Eugen Lovinescu? Rămâne o întrebare. De fapt, Eminescu nu voia renașterea trecutului, nu era atât de pesimist și paseist, ci critica prezentul, voind îmbunătățirea lui, aducând exemple din trecut. Era de fapt critica prezentului prin trecut.
S-a afirmat că Eminescu a fost antisemit iar antisemitismul lui s-a manifestat prin publicistică. Este greu a răspunde acestei afirmații cu exactitate.
Pentru a înțelege gândirea lui Eminescu asupra evreilor trebuie să analizăm situația generală a României în anii 60-80 ai secolului al XIX-lea și poziția evreilor în țară în aceeași perioadă. Pe de o parte, era vorba despre o țară abia întemeiată, cu diferențe mari de la o regiune la alta, precum și între oraș și sat, o țară în plin proces de modernizare și europenizare forțată, dar care se cerea mai lentă: de aici și teoria formei fără fond. O țară care și-a câștigat independența abia în anul 1877, cu un preț politic și uman ridicat. O țară cu o economie agrară, dar în care poziția relațiilor de muncă agricolă era problematică. Reforma agrară din 1864 desființase claca, eliberase țăranii, împroprietărise o parte dintre ei în funcție de poziția lor socioeconomică. Dar sistemul proprietății necondiționate, al arendărilor și „legea învoielilor agricole” din 1868, sistemul cametei și dificultățile climaterice care influențau culturile agricole și implicit viața țăranilor, ca și situația lor morală și culturală, respectiv analfabetismul, lipsa asistenței medicale și atracția spre cârciuma satului agravau situația. La toate s-au adăugat menținerea imașurilor în mâna marilor proprietari, fapt care îngreuia creșterea vitelor de către țărani și determinase scăderea numărului capetelor de vite, ceea ce complica munca agricolă, producția agricolă și transportul, determinând și diminuarea populației rurale; pe de altă parte, fragmentarea loturilor proprietate țărănească datorită împărțirii moștenirilor. Toate aceste aspecte împingeau țăranii să facă datorii, împrumutându-se de la cămătari. Împrumuturile erau însoțite de dobânzi ridicate, urmând ulterior dobânzi la dobânzi, ceea ce agrava situația și determina ruinarea unei părți mari a țăranilor, în special a celor săraci. În felul acesta s-a născut „chestiunea țărănească” în România.
Dar nici situația evreilor nu era strălucită. Deși în ambele Principate exista o populație evreiască stabilită în mod treptat, în secolele XVI-XVIII, numărul evreilor crescuse după războiul ruso-turc soldat cu pierderea Bucovinei (1775) și mai ales în perioada Regulamentului Organic, datorită emigrărilor din Galiția. Majoritatea evreilor se stabiliseră în Moldova, datorită poziției ei geografice. Proprietarii de moșii constataseră că această imigrație le poate fi utilă: evreii așezați în grupuri în puncte comerciale puteau transforma un sat în târg, iar cei instalați ca familii izolate în sate puteau arenda moșii, porțiuni de moșii, puncte de vamă, sau cârciumile satelor. Chiar dacă unele lucruri erau interzise, de exemplu arendarea cârciumilor, ele se făceau, nerespectându-se legile, datorită setei de câștig a proprietarilor și datorită corupției. Mai târziu a apărut concurența între arendași în privința prețului arendei. Proprietarii de moșii cereau o arendă mare, iar arendașii, atât evrei cât și creștini, se concurau între ei oferind sume tot mai mari, oricum mai mari decât cele oferite de concurenții lor. Ulterior, ei își scoteau banii și câștigurile din munca agricolă a țăranilor, ca urmare a subarendărilor și a legii învoielilor agricole. Pe de altă parte, în orașe era o populație evreiască săracă.
Din alt punct de vedere, numai o parte relativ mică a evreilor imigrați în special în Moldova erau integrați lingvistic și cultural. Mișcarea de Haskala începuse să pătrundă, dar deocamdată multe familii evreiești refuzau să-și trimită copiii la școlile „moderne” sau la școlile publice. Majoritatea evreilor erau „hasidim”, iar aspectul lor exterior era diferit. Din punct de vedere juridic, evreii nu erau cetățeni, ci străini, fie cu cetățenie străină, fie fără cetățenie.
„Emanciparea israeliților”, despre care se vorbise la revoluțiile din 1848, nu fusese pusă în aplicare, după cum nu fuseseră puse în aplicare prevederile Codului Civil propus de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Articolul 7 din Constituția de la 1866 interzicea încetățenirea străinilor care nu erau „de rit creștin”, fapt care oprea încetățenirea evreilor și le interzicea exercitarea profesiunilor care solicitau cetățenia română. Polemica pentru emancipare debutase la începutul anilor 60. Congresul de la Berlin (1878) decisese ca România să acorde cetățenie „israeliților”, dar guvernul român refuzase. Dintre cele trei posibilități – încetățenire imediată a tuturor locuitorilor evrei, recte emanciparea; încetățenirea treptată pe grupe; naturalizările individuale – guvernul român alesese metoda naturalizărilor individuale. Era metoda propusă de Eminescu în calitate de ziarist. Este „chestiunea israelită”. Datorită ocupațiilor evreilor ca mijlocitori, arendași și comercianți la sate, cele două chestiuni din viața României antebelice – țărănească și israelită – s-au dovedit unite una cu cealaltă. Fapt observat și de Eminescu și care a fost constatat după primul război mondial, când au fost soluționate ambele și a fost introdus votul universal.
Cum îi vede Eminescu pe evrei? La ce aspecte din viața și poziția lor socială se referă el? Cât din publicistica lui se referă la evrei? Începem cu răspunsul la cea de a doua întrebare. Pe baza unei analize statistice aproximative făcută de academicianul Dimitrie Vatamaniuc (1920-2018), în studiul introductiv la volumul: „Mihai Eminescu – Chestiunea evreiască” (București, 1998, reeditat 2010), din circa 1500 articole publicistice ale lui Eminescu, mai puțin de 100 se referă la evrei și la „chestiunea evreiască”. Profesorul Vatamaniuc a adunat aceste articole în volumul citat, culegându-le din ediția academică a operelor lui Eminescu pentru a le face accesibile publicului cititor mediu. Articolelor întregi dedicate temei evreiești le adaugă fragmente de articole dedicate altor teme, dar care includ porțiuni dedicate problemei evreiești. Dar nu sunt numai articole referitoare la evrei și „chestiunea evreiască” în România, ci și în țările vecine sau apropiate: Prusia, Rusia, Austria, Ungaria, Franța (în acest caz referirile sunt la „Alianța Israelită Universală”), Turcia (în privința Conferinței internaționale de la Constantinopol, decembrie 1876-ianuarie 1877), precum și la provinciile Galiția și Bucovina, aflate în fruntariile Imperiului Bicefal. Clasificarea articolelor, așa cum apare în volumul editat de academicianul Dimitrie Vatamaniuc pe capitole, este: Chestiunea evreilor (în limbajul lui Eminescu, pe baza limbii române din timpul său: „Cestiunea izraelită”); Congresul de la Berlin și „Constituția” României; Conferința internațională de la Constantinopol și evreii din România; Situația din România și presa românească condusă și susținută de evrei; Evreii în Prusia, Rusia, Ungaria și Austria: Aspecte culturale.
În articolele lui Eminescu referitoare la evrei și la „chestiunea israelită” observăm un element care apare ca un laitmotiv: rolul negativ al partidului liberal, care era partidul de guvernământ. Eminescu, ziarist aparținând partidului conservator aflat în opoziție, redactor al oficiosului acestui partid, „Timpul”, făcea politică din opoziție, criticând guvernul. Astfel, el critica poziția guvernului în problemele centrale ale statului: demografică, economică, socială, politică. Asemenea critici apar în majoritatea articolelor pe temă evreiască referitoare la această problemă. În problema demografică el critică poziția guvernului față de imigrarea necontrolată a evreilor emigrați din Rusia, Austria și Turcia. Totuși, cifrele menționate de el sunt exagerate: circa 600.000 de evrei imigrați recent s-ar fi aflat în România, populând Moldova și orașul Iași în mod special și începând să populeze și Bucureștiul. Eminescu încearcă o analiză demografică bazată pe statistici referitoare la natalitate și mortalitate în rândul românilor creștini și al „israeliților” din diferite județe ale României, cu populație evreiască mai mare (Moldova) și mai mică sau aproape inexistentă (Muntenia și Oltenia), afirmând teama că populația românească creștină din Moldova este în scădere. Cauza ar fi alcoolismul dezvoltat datorită cârciumilor proprietate evreiască la sate, cârciumarii vânzând băuturi de calitate inferioară primejdioase sănătății, precum și specula. Vinovat este, bineînțeles, guvernul liberal, mai ales ministrul său de interne C. A. Rosetti, care tolerează abuzurile și corupția, permițând arendarea cârciumilor rurale de către proprietari unor evrei săraci imigrați din Galiția, ajutați să se îmbogățească de comunitatea evreiască, în loc de a se arenda cârciumile unor localnici cu drept de vot, alegători.
Eminescu se teme de scăderea populației țărănești, fapt care ar influența asupra situației sociale și politice a României, țară agricolă. Putem afirma că, deși unele cifre publicate de Eminescu pe baza statisticilor oficiale, sunt reale, alte sunt inexacte. Deși lupta lui împotriva alcoolismului este justificată, ca și lupta împotriva speculei, unele afirmații ale lui au un caracter de pură polemică politică: evreii nu erau singurii cârciumari și singurii speculanți din mediul rural. În privința aspectului economic, observăm că Eminescu era cunoscător al unor lucrări economice clasice, printre care scrierile lui Carey, Malthus, David Ricardo, Eugen Duhring, pe care le citise în original sau în traducere germană. El făcea diferența între „problema socială” și socialism, polemizând în acest sens atât cu partidul liberal și cu oficiosul său, ziarul „Românul”, cât și cu alte ziare, unele de influență sau proprietate evreiască, precum „Fraternitatea”, „Apărătorul”, „Cumpăna”. Elementul comun al acestor ziare era orientarea lor liberală, susținând ideea statului bazat pe contract social, afirmată de Jean-Jacques Rousseau. Eminescu se opunea acestei idei, lucru pe care îl susține în articolele sale în mai multe rânduri: teza sa era cea a statului natural, național. Această teză, bazată pe ideea romantică a statului națiune, al locuitorilor săi nativi aparținând unui singur popor, capătă un aspect special la Eminescu. El paralelizează acest sistem politic cu cel al statului bazat pe contract social, exemplificând cu America. Fără a polemiza împotriva Americii, acceptând faptul că acest stat se bazează și se conduce după ideea liberală, Eminescu respinge această idee pentru România, afirmând că ea este un stat național natural, al unui singur popor.
Totuși, în articolele sale, în repetate rânduri Eminescu vorbește despre toleranța religioasă a poporului român și a domnitorilor Moldovei și Țării Românești în evul mediu și ulterior. Această toleranță s-a manifestat în privința tuturor religiilor, inclusiv în privința evreilor. Mai mult, ea a fost mai mare față de evrei decât față de musulmani, deși ultimii erau cuceritorii Principatelor. Eminescu citează aspecte de toleranță față de evrei în timpul domnitorului Ștefan cel Mare, adăugând că singurul caz de expulzare a unor evrei a avut loc în timpul domnitorului Petru Șchiopul, iar acesta nu se baza pe un element religios, ci pe problema concurenței între negustori de vite. Eminescu subliniază însă alt aspect. Evreii reprezintă o nație separată, complet diferită de cea română. Ei nu se pot asimila în cadrul acesteia, datorită religiei lor diferite, comportării lor diferite, ocupațiilor lor diferite. În privința religiei evreilor, „mozaismul”, Eminescu nu cere convertirea evreilor la creștinismul ortodox, religia țării: din acest punct de vedere, el nu se opune diferenței religioase. El cere evreilor schimbarea aspectului exterior și a portului, ceea ce avea loc deja în București, ca și adoptarea limbii române în familie, în viața de zi cu zi, în ținerea registrelor contabile. Cu alte cuvinte, românizarea lingvistică era o condiție „sine qua non” pentru acceptarea evreilor în societatea românească și pentru naturalizarea individuală a fiecărui evreu. El nu uită să adauge că din cei circa 600.000 evrei aflați în România (din nou cifra exagerată, dar care, apropo, circula în mod neoficial atât în România, cât și în afara ei, în asemenea măsură încât influențase și pe scriitorul ebraic Hillel Kahane în cartea sa „Geliloth Haaretz”) sunt totuși câteva mii care au adoptat limba română și profesiuni utile, iar aceștia merită să fie încetățeniți.
Din acest punct de vedere, Eminescu respinge articolul 7 al Constituției din 1866. El afirmă că apartenența religioasă a unui străin nu trebuie să fie o piedică în calea încetățenirii lui și recunoașterii lui ca român: religia este un element în care omul s-a născut și o păstrează toată viața, iar ideea de convertire formală interesată este respinsă de Eminescu. Articolul 7 din vechea Constituție trebuia modificat oricum, ca fiind nedrept, afirmă el. Dar modificarea trebuia să aibă loc în alte condiții, din interior, prin înțelegere, nu printr-o decizie luată din străinătate și afirmată prin articolul 44 al Tratatului de la Berlin. Eminescu vedea acest articol ca pe un act de nerespectare a suveranității României. Mai mult decât atât: el vedea intervențiile organizației „Alliance Israelite Universelle” (Alianța Israelită Universală) în favoarea evreilor din România ca fiind făcute de un guvern evreiesc mondial, guvern străin, trecând peste suveranitatea statului român, deci ca pe un amestec în problemele interne ale României. Polemica împotriva acestei organizații este de asemenea un leitmotiv în prezentarea problemei evreiești din România. Din acest punct de vedere, Eminescu, adeptul naturalizărilor individuale și oponentul emancipării generale a evreilor, este pătimaș, putem spune chiar furios. În mod special, el pornește la atac polemic împotriva Alianței Israelite Universale atunci când liderii ei cer guvernelor Puterilor Europene să nu recunoască independența României și transformarea ei din „provincie privilegiată a Imperiului Otoman” și principat lipsit de independență în regat independent. El se referă la atitudinea lui „Alliance Israelite Universelle” și a altor organizații pe care le vede ca fiind variante ale acesteia (dovadă că Eminescu nu cunoștea suficient organizarea instituțională evreiască din țările europene) – „Anglo-Jewish Association” și „Israelitische Allianz” din Viena, precum și la liderii organizațiilor locale ale lui „Alliance Israelite Universelle” din România. El merge și mai departe: din punctul lui de vedere, acești lideri ai organizației locale din România a lui „Alliance Israelite Universelle”, care căpătaseră cetățenia română în anul 1879 ca urmare a modificării Constituției și începutului naturalizărilor individuale, sunt trădători și ipocriți. Motivul? Ei primiseră cetățenia română, declaraseră că se identifică cu această țară, afirmaseră patriotismul românesc, dar continuau să activeze într-o organizație străină dușmană României, care cerea liderilor politici străini nerecunoașterea ei. Nu era nici primul, nici ultimul caz în care Eminescu avea o asemenea atitudine naționalistă. Anterior el protestase prin câteva articole împotriva faptului că lideri evrei din România se adresaseră „Alianței Israelite Universale” pentru a interveni pentru a se acorda emancipare, deci încetățenire cu drepturi depline, tuturor „israeliților români”. Reacția lui Eminescu fusese: dacă afirmă că sunt patrioți români, că se identifică cu România, că ea este țara lor natală, vor ca ea să le acorde cetățenia, din ce cauză se adresează în acest scop unei puteri străine și nu guvernului României? Eminescu adăuga că, în acest caz, să fie puterea străină cea care să le acorde cetățenia și era extrem de critic față de ei, considerând că acesta ar fi un act antinațional, iar respectivii nu merită să primească cetățenia română. A urmat opoziția puternică a lui Eminescu față de propaganda „Alianței Israelite Universale”, față de activitatea ei în România și față de Adolphe Cremieux, președintele acestei organizații.
Eminescu a mers și mai departe, făcând referiri critice la încetățenirea franceză a evreilor din Algeria, susținând că aceștia nu cunosc limba franceză în chip suficient și nu o vorbesc în familie, iar încetățenirea lor ar fi un act de nedreptate față de populația arabă a Algeriei, care a protestat, sperând în același regim. De aici se vede și neînțelegerea de către Eminescu a unor probleme legate de dubla identificare evreiască, față de comunitatea etno-religioasă pe de o parte și față de țara natală pe de altă parte, raportul între religia și etnia iudaică – și țara, administrația ei și patriotismul față de ea. Din punctul său de vedere, „rasa evreiască” reprezintă o colectivitate care nu poate fi integrată în România și asimilată cu poporul român sau „rasa românească” prin căsătorie, datorită religiei lor , limbii lor diferite, unității și solidarității dintre ei. De aceea, ei nu pot fi încetățeniți „en bloc”, emancipați, ci doar naturalizați în mod individual, de la caz la caz.
Putem adăuga încă un caz, pe baza unui articol publicistic al său. Eminescu aproba și chiar lăuda încetățenirea en-bloc a foștilor combatanți evrei din armata română, luptători în războiul pentru independență, 888 militari. Interesant este că aceeași atitudine o avusese și filosoful Vasile Conta, cunoscut ca anti-evreu, iar Eminescu laudă atitudinea lui favorabilă față de această încetățenire, criticând însă abuzurile în alte cazuri. Atitudinea lui Eminescu în privința naturalizărilor trebuie pusă în legătură cu teza lui, după care sunt și „evrei patrioți români”, intelectuali românizați, meseriași utili. Eminescu a încercat și să facă deosebirea între evreii modernizați, integrați, asimilați cultural (se referă la unii lideri evrei din Italia) și așa-numiții „jidani”, masele de evrei imigrați din Rusia. După părerea lui, ultimii erau inutili economic, parazitari, care trăiau din speculă, concurență neloială, uzură, determinând sărăcirea românilor și care, dacă ar fi primit cetățenia română și implicit dreptul de a cumpăra proprietăți la sate, ar fi provocat ruinarea țăranilor (în acest sens, el compară situația din România cu cea din Galiția). Dar și mai mult: el întreabă ce pot avea în comun israeliții spanioli din București și israeliții „de rit occidental” din același oraș cu imigranții „jidani” din Moldova și chiar cu același fel de imigranți emigrați din Rusia și stabiliți la București după ce și-au ras barba și și-au tăiat perciunii, siliți să facă acest lucru pentru a se putea integra economic pe calea comerțului neloial. Eminescu cere „israeliților” spanioli și celor de rit occidental încetățeniți să se desolidarizeze de acești „jidani” imigranți.
Alt aspect afirmat de Eminescu se referă la emigrarea evreiască din Rusia, Austria și Turcia în România. În Austria (inclusiv în Galiția și Bucovina) evreii au primit emanciparea, drepturi egale cu toți ceilalți locuitori. În Rusia, evreii sunt egali cu rușii. În Turcia, situația evreilor s-a îmbunătățit. Eminescu își pune următoarele întrebări: Atunci, din ce cauză vor să emigreze în România și fac acest lucru chiar în mod ilegal, într-o țară în care consideră că nu au drepturi și protestează în acest sens? De ce nu rămân în țările lor natale? Tot el își dă răspunsul. După afirmația lui Eminescu, este vorba de poziția evreilor în economie și în societate. Evreii ar fi necesari în economia țărilor insuficient dezvoltate, în cadrul cărora este loc pentru intermediari, precupeți, cămătari, speculanți, comercianți dispuși să înceapă săraci, cu vânzare de produse proaste concurând negustorii creștini corecți, meseriași care fabrică produse de slabă calitate, dar ieftine, concurând astfel meseriașii creștini buni, care devin ruinați. Eminescu adaugă că numărul unor asemenea oameni este în creștere, ceea ce produce o problemă economică gravă, urmată de o problemă socială. Eminescu acuză evreii că nu vor să se îndrepte spre o profesiune utilă, dar în paralel acuză guvernul că nu ia măsuri în acest sens, pentru a împiedica specula, camăta, concurența neloială.
Recent am văzut o carte cu titlu special: „Eppur si muove… și totuși continuă”, de Veronica Rozenberg. Cartea a apărut la editura „Smart” din București, la sfârșitul anului 2019. Titlul mi s-a părut interesant și m-a făcut să vreau s-o citesc. Nu orice carte primește drept titlu o frază atribuită lui Galileo Galilei. Deși nu știm dacă marele învățat renascentist a făcut această afirmație, sau fraza i-a fost atribuită și a creat o legendă, devenită clasică. Preluată de autoare, ea reflectă realitatea imediată, din viața acesteia.
Situația actuală, printre altele datorată pandemiei de CORONA 19 a redeschis o problemă care atrăgea atenția într-o măsură mai mică: situația oamenilor vârstnici. Vârsta a treia. Bătrânii.
Acum câteva zile am reînceput să răsfoiesc o carte pe care am citit-o acum aproape un an. M-a tentat parcă tema și mai ales titlul ei ciudat: „Caietul din sertar”. Titlu însoțit de un subtitlu explicativ: „Jurnal israelian, 1987-2017”. Observații personale ale unei scriitoare israeliene de limba română, timp de treizeci de ani. Cum a văzut autoarea societatea israeliană sub toate aspectele acesteia. Cartea include textul unui jurnal personal, cu însemnări strânse laolaltă, poate cu unele mici reveniri, care le completează. Aș spune, parafrazând titlul, că este nu numai caietul din sertar, ci și sertarul cu amintiri din caietul autoarei. Răsfoind acest caiet, pătrundem în sertarul personal al ei, în gândurile ei din trecut. De fapt, nu este numai un caiet dintr-un sertar, uitat și regăsit. Este un sertar al trecutului, strecurat într-un caiet. Un prieten al meu, care din nenorocire nu mai este printre noi, și-a ținut un jurnal mai mult de cincizeci de ani, dar nu l-a publicat. Atunci când cineva îl întreba „de ce?”, el răspundea că astfel, când răsfoiește caietele în care și-a scris jurnalul, regăsește și își amintește de ceea ce a gândit și a făcut în urmă cu 10, 20, 50 de ani în urmă, în aceeași zi. Era filosoful israelian Yakov Lavie, de binecuvântată amintire.
Tora, Învățătura, reprezintă Cartea de bază a poporului lui Israel. Ea i-a fost dată de Dumnezeu prin Revelația Sinaitică. Moșe (Moise) a urcat pe Muntele Sinai, iar preoții (Cohanim) și poporul au rămas la poalele muntelui. Și Muntele Sinai fumega tot, iar poporul au văzut glasurile Celor Zece Porunci. Ei au primit Tora întreagă, nu numai Cele Zece Porunci (Decalogul), ci cele 613 porunci ale ei (TaRYaG Mițvot). Dumnezeu le-a predat Tora, iar obligația lor a fost nu numai să o păstreze, ci și să respecte poruncile ei. Îmi amintesc un catren al epigramistului B. Spic (respectiv Bernard Spiegel, cu care eram rudă), activ la Comunitatea Evreilor din București la începutul anilor 1970. Epigramă care a circulat prin viu grai (atunci nu putea fi publicată), dar care plăcuse fostului Șef-Rabin dr. Moses Rosen și soției sale Amalia Rosen, atunci când Șef-Rabinul se străduia să atragă spre Comunitate cât mai mulți evrei și să-i facă să înțeleagă conținutul și sensul iudaismului. Epigrama se referea la un evreu căruia îi plăcea să se plimbe cu un sul de Tora în brațe în sinagogă, de la și spre Chivotul Sfânt: „Tu, ce ești un bun evreu,/ Un lucru trebuie să știi:/ Tora ca s-o duci nu-i greu;/ Mult mai greu e ca s-o ții”. Joc de cuvinte care spune mult. Acest catren avea și o variantă în idiș, cu același sens și aceeași metodă de expresie.
Ce reprezintă sărbătoarea de Șavuot? Ce caracter are? Ce poziție deține ea în calendarul ebraic? Răspunsul la aceste întrebări arată că este o sărbătoare menționată în Tora, cu caracter unic, special și totodată complex. Acest lucru poate fi înțeles din însăși denumirile ei, opt la număr, fiecare indicând un anumit sens, conținut și aspect. Șavuot este una din cele trei sărbători care includea obligația pelerinajului evreiesc la Ierusalim, cunoscut asupra modului desfășurării sale în perioada celui de al doilea Templu. Spre deosebire de celelalte două sărbători, Pesach și Sucot, ea durează o singură zi în Țara lui Israel și două zile în afara acesteia. Data ei exactă nu este menționată în Tora, ci indicată prin calcul. Dispute asupra datei, duratei și aspectelor sărbătorii au avut loc atât în perioada celui de al doilea Templu de la Ierusalim, cât și în perioada redactării și înregistrării în scris a Talmudului. Unele dispute au continuat și ulterior, în comunități evreiești din Europa, până în secolul al 19-lea. Un caz în acest sens a fost polemica între scriitorii ebraici Hirsch Mendel Pineles din Galați și Moses Waldberg din Iași în anii 60-70 ai secolului al 19-lea.
Din seara de ajun a celei de a doua zi de Pesach începe numărătoarea de Omer. Ea continuă 49 de zile, precedând sărbătoarea de Șavuot, care este a cincizecea zi. Numărătoarea de Omer era legată de aducerea primelor roade la Templul de la Ierusalim și de calculul secerișului. Ulterior, după distrugerea celui de al doilea Templu, ea devenit o perioadă de doliu, în amintirea celor 24.000 de învățăcei ai lui Rabi Akiva, îndrumați de el să se alăture armatei lui Șimon bar Kochba. Ei au murit într-o epidemie pentru că nu se respectau reciproc, în primele 32 de zile ale numărătorii. La început nu știau cauza: atunci când au aflat-o, a încetat epidemia. Era cea de 33-a zi a numărătorii (LaG BaOmer). În această zi, doliul a încetat. Mai târziu, ziua de LaG BaOmer a căpătat un sens cabalistic. Conform tradiției, în această zi a murit Rabi Șimon bar Yochai, un învățat tannait important, elev al lui Rabi Akiva, unul dintre conducătorii luptei anti-romane. Era în perioada împăratului Hadrianus, în secolul al doilea al erei noastre. Despre Rabi Șimon bar Yochai, cunoscător profund al misticii iudaice, s-au țesut câteva legende. Se știe că el, împreună cu fiul său Eleazar, s-au ascuns într-o peșteră pentru a nu fi prinși de autoritățile romane, care îi condamnaseră la moarte. Ei au stat ascunși în acea peșteră timp de 11 ani, minunea fiind că nu au putut fi descoperiți. Altă legendă este că Rabi Șimon bar Yochai, care a murit în ziua de LaG BaOmer, s-a sacrificat pentru a opri epidemia care începuse: prin moartea lui, a oprit epidemia. Dar pentru că era cunoscător al Învățăturii Secrete (îi este atribuită compunerea Zoharului, în mod legendar) și trebuia s-o transmită învățăceilor săi, iar ultima sa zi din viață, în care urma să moară, era prea scurtă pentru aceasta, Dumnezeu a prelungit-o, amânând apusul soarelui. O legendă asemănătoare a apărut mult mai târziu, în comunitatea sefardă-spaniolă din România, după moartea rabinului sefard Eliezer ben Yițchak Pappo (1785-1828), considerat un ”țadik”, născut la Sarajevo, care a fost rabin la București (1819) și la Silistra (1820-1828). În acest oraș a fost o epidemie de holeră, iar rabinul Pappo s-a sacrificat, a murit în epidemie, iar aceasta a încetat datorită sacrificiului său. Apropo, la mormântul lui au loc pelerinaje până astăzi, la fel ca și la mormântul lui Rabi Șimon Bar Yochai.
Recent am citit o carte de satiră și umor cu caracter special. Motivul acestui caracter special este că autorul, medic de profesie, vrea să fie chemat de pacienți pentru a-i vindeca probabil de depresiune sufletească. Dar cartea este serioasă, privitoare la problemele reale ale vieții cotidiene, deși scrisă într-o formă satirică, incluzând 101 schițe umoristice. Umor zilnic, fără a prezenta o deformație profesională a autorului. Este cartea „CHEMAȚI DOCTORUL”, al cărei autor e medicul Dorel Schor, cunoscut cititorilor și după numele Dorel Șora, dar mai simplu cu titlul de… doctor în umor.