Julia Henriette KAKUCS: Primii ghiocei

Mi-e dor de primii ghiocei din grădina amintirilor mele … Prima zi de martie îmi aducea – o dată cu şoapta plină de afecţiune a acestor clopoţei – şi primele semne ale unui anotimp plin de speranţă. Eram încă la vârsta basmelor, când ghioceii, însoţiţi de mărţişoare – fiecare avându-şi povestea şi semnificaţia sa – , mă aşteptau în mâinile tatălui meu, ale prietenilor şi colegilor mei. Le simt încă răcoarea petalelor în palmele mele fierbinţi. Îmi transmiteau umezeala rece a zăpezii.

Citisem, cândva, că Domnul crease zăpada lăsând-o incoloră, dăruindu-i însă libertatea de a-şi alege culoarea. O şansă unică. Zăpada ar fi putut avea veşmântul oricărei flori. Îmi imaginez spectacolul grandios al dansului floral. Închid ochii şi savurez priveliştea. Petale ce strălucesc în toate nuanţele … În adierea zefirului plutesc mii de flori, fără a da atenţie dorinţei zăpezii. Doar ghiocelul, firav, modest şi timid, trece cu paşi înceţi şi nesiguri. Doar el ascultă rugămintea zăpezii şi i-o împlineşte, dăruindu-i propria sa culoare. De atunci este zăpada albă, iar ghiocelul singura floare  ocrotită de ea.

Te-ai întrebat vreodată cum ar arăta munţii şi văile acoperite de o zăpadă albastră? Primii fulgi ar părea fluturi născuţi din însăşi bolta cerului. Prima pătură aşternută ne-ar aminti talazurile oceanelor… În orice caz, relatările privitoare la zăpada roz până la maroniu, din 11 martie 2010 din Stawropol, ne-au neliniştit. Albul imaculat este frumos. De multe ori întâmplarea face cea mai bună alegere. Înfiorată, ating frăgezimea petalelor. Mi le-ai dăruit tu acum, de 1 Martie. Ce tradiţie frumoasă … Ele trezesc în mine bucuria primăverii. Îmi place să le simt apropierea pe masa mea de lucru, răspândind o aromă dulceagă în vecinătatea lalelelor. Mă întreb dacă ghioceii şi lalelele sunt  înrudite… Noi avem rădăcini comune, dar cum ar fi să avem bulbi comuni? Să păstrăm în noi acea sevă vitală, care ne-ar permite să depăşim perioadele glaciare ale vieţii noastre? Poate că, dacă am avea curajul să ne recunoaştem întotdeauna culoarea părerilor şi a sufletului, am fi mai echilibraţi pe sârma îngustă a vieţii. Limba germană exprimă plastic această necesitate: “Man muss Farbe bekennen”. Tradus mot-à-mot, înseamnă: „trebuie să-ţi recunoşti deschis culoarea, apartenenţa”. Dar unii nu posedă nici o culoare, nu le-a fost dăruită sau nu s-au putut decide pentru una dintre ele. Sunt simple cioburi de sticlă, prin care descoperi părerea altora. Te gândeşti acum şi tu la cristalele transparente ce răspândesc curcubeul? Ele sunt persoanele care ne împodobesc cotidianul, văd alternativele, aspectele multicolore ale vieţii. Refractând, cristalele reuşesc să dezvăluie nuanţele ascunse în spectrul culorii albe.

Privesc petalele ghiocelului, această rochiţă de balet pe scena anotimpului ce se apropie, şi înţeleg că, datorită purităţii ce o emană, a devenit simbolul renaşterii. Renaşterea copiilor alungaţi de acasă, afară, în viscolul unei ierni cumplite, şi care, din bunăvoinţa Cerului, s-au reîntors ca nişte  ghiocei, după cum ne povesteşte o legendă balcanică. Doar în Marea Britanie a ajuns această floare, din pricina culorii sale albe, “floarea morţii” şi nu este adusă niciodată în casă. Curioase sunt asociaţiile născute la privirea gingăşiei …

Vino acum lângă mine. Dăruieşte-ţi pauza căutătorilor pasionaţi de soiuri noi. Catalogul editat de Günter Waldorf prezintă 300 de varietăţi ale ghiocelului.  Am putea să ne uităm împreună la aceste mici bijuterii. Alegeţi un măr. Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Primii ghiocei”

Julia Henriette KAKUCS: 14 Februarie – o zi aproape obișnuită de iarnă

M-am trezit şi astăzi înaintea ceasului meu deşteptător. N-am să înţeleg niciodată de ce anume, dar, de fiecare dată, mă simt învingătoare asupra acestui măsurător al timpului, în momentul în care apăs pe butonul „tăcerii” .

Pe vârful picioarelor, cu uşurinţa felinelor, mă strecor în camera de lucru. Cafeluţa umple, cu aroma ei îmbietoare, spaţiul adormit al încăperii. De pe monitorul computerului, îmi fac cu ochiul mesajele sosite pe aripile nopţii. Sunt multicolore, ca ţi aripile fluturilor de primăvară. Roşul cifrelor de pe Facebook, galbenul pliculeţului care-mi anunţă Mail-urile ţi portocaliul punctului de pe Skype, îmi dovedesc. încă o dată, că lumea s-a globalizat, într-un spaţiu virtual.

Din căldura plăcută a camerei, privesc dansul fulgilor. Ninge… O pătură nouă de zăpadă acoperă peisajul citadin. Albul înfrumuseţează strada şi acest atrium, flancat de locuinţe şi birouri. Într-un colţişor, se înalţă, îngheţat, trandafirul uitat acolo, în zilele unui ianuarie îngăduitor. Este lumânarea argintie a lunii februarie.

De două, trei zile, am o mică răceală. Nu mă deranjase până acum prea mult, dar astăzi simt că vocea nu-mi va reveni nicicum. După al treilea ceai de muşeţel şi salvie, pe care-l beau cu disciplina unui om hotărât să-ţi continue activităţile cotidiene, mă dau bătută. Ceea ce numisem, râzând, ieri, o „răceală clarinet” se dovedeşte a fi, totuşi, o „răceală cobză”… Recunosc că nu înţeleg nici acum de ce un instrument cu coarde exprimă un fenomen căruia o trompetă i-ar fi mai potrivită…

În fine… Rezolvarea acestei probleme de origine etimologică şi semantică o voi amâna. Va trebui să merg întâi la specialist.

Orelistul din vecini are ore de consultaţie de la 7. După cele zece minute, în care eu mă scuz, în sala de aşteptare, că nu pot decât şopti, iar vecinul meu de scaun se scuză că nu mă poate auzi, mă ia în primire medicul. Nu necesită decât câteva minute fugitive pentru a-mi spune că am o laringită acută. Interdicţia de a vorbi îmi sugerează cadoul ce-l voi face familiei astăzi, de ziua Sfântului Valentin. Voi tăcea! Indiferent ce se va întâmpla, ce mi se va spune, voi tăcea! Zâmbesc deja la efectul surprinzător al acestui fenomen…

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: 14 Februarie – o zi aproape obișnuită de iarnă”

Julia Henriette KAKUCS: An Nou

AN

NOU

Și

 

anul

 

se apropie

 

de un sfârșit

 

inevitabil, știut,

 

sărbătorit de fiecare.

 

Pe bolta gândului apare

 

aroma unei întâlniri, ce-ar fi putut

 

prin vraja mângâierii tale și un sărut pierdut

 

să nască-n iarna – ce se lasă grea – mugurii de nea

 

ai ghioceilor

 

uciși de vremea rea.

 

IIII

 

IIII

 

La anul? Vom vedea …

Julia Henriette KAKUCS: Taina scrisului (99) – Taina mea

Mă întrebi de ce nu-ți scriu, de ce îți trimit mereu un eseu sau o poezie, de ce nu sunt eu însumi și de ce nu-ți povestesc despre mine. Nu simți cuvintele mângâindu-te? Nu le vezi adunându-mi lacrimile? Nu râzi cu mine când ele devin năstrușnice, zglobii, neascultătoare? Nu dansezi cu mine în ritmul lor?

Nu înțelegi că ceea ce nu pot spune nimănui, ce nu pot șopti, ce nu pot striga, ce nu pot cânta, tot ce sunt și tot ce este în mine, îl povestesc tuturor?  Nu știi că cel mai bun ascunziș este de a-ți lăsa comoara la vedere?

Scriu… Îmi aleg cuvintele cu grijă, le iubesc, le respect și le cunosc puterea. Mă ridică spre cer sau mă strivesc. Aduc zâmbete și lacrimi. Sunt darnice sau zgârcite. Le aștept cu bucurie, dar și cu teamă. Le las în mine să crească și să nască tablouri. Da, eu pictez cu ele ceea ce simt, ceea ce gândesc, ceea ce trăiesc în grădinile în care uneori se pitesc și himerele vieții noastre.

Dar povestea cuvintelor mele începe demult… în regatul tăcerii… în împărăția beznei… în carcera fără uși, fără ferestre… Mică eram și pregătită să absorb întreaga lume în mine. Ce aș fi putut eu să-i dăruiesc în schimb? Poveștile mele, vorbele ce treceau multicolore prin fața ochilor mei, învăluite în sunete blânde sau vijelioase. Lumea copiilor surzi am cunoscut-o de la primii mei pași și scrisul era una din posibilitățile de a comunica cu ei. Tărâmul copiilor orbi a fost o revelație pentru mine. Atâtea cuvinte spuse, vorbite care aveau nevoie de un conținut. Cum să explici culorile celor ce nu le-au văzut niciodată? Cum să explici bezna și lumina crepusculară? Noi toți avem nevoie de cuvinte pentru a ne dezvălui – sau ascunde – gândurile… Noi toți… chiar și cei care își aleg deliberat puținii parteneri de conversație…  Nenumărate sunt capcanele comunicației… Cei prinși în ghiarele lor rămân tăcuți, închiși în spatele unor ziduri greu accesibile, asemeni grădinii uriașului lui Oscar Wild. Dar și acele porți se pot deschide… scriind… Uneori refuzăm însă să vorbim cu hârtia. Atunci coala rămâne albă, avem blocade de scris. Atunci tace și penița.

Cât de recunoscătoare sunt că ni s-a dăruit cuvântul!

Cât de important îmi este să-l transmit mai departe…

Cândva ne-am visat pe noi, amândoi. Noaptea era întunecată, iar noi ne aflam pe culmi   învecinate. Ne chemam cu disperare, încercând să ajungem unul la celălalt, să ne auzim, să ne înțelegem mai bine, mai clar, dar cuvintele erau destrămate în sunete răzlețe, iar ceea ce ne-am scris ne învăluia într-o plasă de litere indescifrabile. Voalul alcătuit din litere luminescente era înfășurat în jurul nostru, ne ținea strâns, împiedicând orice mișcare. Gândul aștepta să-l ordonăm în fraze inteligibile și mai ales citibile. Cuvântul cerea să fie scris.

Cred că de atunci încerc asemeni Șeherezadei să-ți povestesc. Ție, cititorului pasionat cu mare experiență, dar și copilului ascuns pe undeva în adâncul tău. Să-ți scriu ție, persoanei lucide, ce se bucură de vraja născută de o voce ce recită, care citește fragmente așternute pe foaia timpului. Metamorfoza cuvântului este totodată și viața noastră…

***

Viața noastră… Ea se întinde pe un mănunchi de foi, cândva albe, gol goluțe, amuțite în așteptare și pe suprafața cărora acum literele mișună asemeni roiurilor de furnici, în linii drepte, disciplinate. Pot fi gândurile încătușate în paginile unei cărți sau este cartea, mai degrabă, rampa lor de lansare? Un fapt îmi pare sigur. Textele necitite mor în singurătate.

Cum a început însă totul? A fost o vreme în care încă – probabil – nu mă adresam ție, deși tind să cred că fiecare rând pe care mi l-am notat ți-a fost destinat. Putem scrie într-adevăr doar pentru noi? Nu este scrisul forma cea mai complicată a spovedaniei?

Miturile nordului, folclorul, s-a transmis de cele mai multe ori oral. În nopțile lungi oamenii și-au povestit legende, întâmplări, le-au cântat, le-au învățat și le-au împărtășit cu fiecare răsuflare, cu fiecare sărut, la fiecare întâlnire. Copilăria narațiunii nu a avut loc pe table de piatră, argilă, papirus sau hârtie, ci era asemănătoare copilăriei mele, când glasul catifelat al mamei îmi dezvăluia atât comorile bibliotecii noastre, cât și conținutul ariilor operelor compuse de Verdi și Puccini. Vocea tatălui meu îmi divulga secretele florilor, ale păsărilor cântătoare, arătându-mi pe hărțile lumii minuni nebănuite. Natura umană era ceea ce-l fascina. Copilă fiind, mezinul familiei, ascultăndu-mi bunicul citind Haggadah – istoria Exodului, a plecării din Egipt – am interiorizat, presupun în mod inconștient, semnificația relatării. cuvântul Haggadah înseamnând a spune, a istorisi. O sărbătoare în care cel mai tânăr întreabă Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Taina scrisului (99) – Taina mea”

Iulia KAKUCS: Poezii mici pentru copii și mai mici

MĂRUL

 

Mama mi-a cules un măr,

Galben ca un soare.

Mușc din soare?

Mușc din măr?

Din ce mușc eu oare?

 

CARUL  MARE

 

În noaptea de mai

căruța cu cai

sună.

 

În tropot ușor

în câte un nor

tună.

 

Căruța s-a dus

spre stele în sus

și iată…

 

Eu cred c-a sosit

De unde-a pornit

odată.

 

 

COCOŞUL

 

Viu  curcubeu

cântă mereu

pe gard.

 

Culorile vii

sunt  mândre făclii

ce ard.

 

Trâmbiță-n zori

un cântec de dor

spre soare.

 

Cocoş pintenat!

Cum de-a uitat

să zboare?

 

ZMEUL

 

Lângă pârâu

eu ţin în frâu un zmeu.

Viu colorat s-a înălţat cu greu.

Ochii-mi deschişi

de stele sunt prinşi

mereu

căci voi zbura

spre steaua mea

şi eu.

 

 

BUBURUZA

 

E-o zi urâtă iară,

Ploioasă şi ursuză,

Dar ştiu că-i primăvară

Căci văd o buburuză.

Continue reading „Iulia KAKUCS: Poezii mici pentru copii și mai mici”