Mi-e dor de primii ghiocei din grădina amintirilor mele … Prima zi de martie îmi aducea – o dată cu şoapta plină de afecţiune a acestor clopoţei – şi primele semne ale unui anotimp plin de speranţă. Eram încă la vârsta basmelor, când ghioceii, însoţiţi de mărţişoare – fiecare avându-şi povestea şi semnificaţia sa – , mă aşteptau în mâinile tatălui meu, ale prietenilor şi colegilor mei. Le simt încă răcoarea petalelor în palmele mele fierbinţi. Îmi transmiteau umezeala rece a zăpezii.
Citisem, cândva, că Domnul crease zăpada lăsând-o incoloră, dăruindu-i însă libertatea de a-şi alege culoarea. O şansă unică. Zăpada ar fi putut avea veşmântul oricărei flori. Îmi imaginez spectacolul grandios al dansului floral. Închid ochii şi savurez priveliştea. Petale ce strălucesc în toate nuanţele … În adierea zefirului plutesc mii de flori, fără a da atenţie dorinţei zăpezii. Doar ghiocelul, firav, modest şi timid, trece cu paşi înceţi şi nesiguri. Doar el ascultă rugămintea zăpezii şi i-o împlineşte, dăruindu-i propria sa culoare. De atunci este zăpada albă, iar ghiocelul singura floare ocrotită de ea.
Te-ai întrebat vreodată cum ar arăta munţii şi văile acoperite de o zăpadă albastră? Primii fulgi ar părea fluturi născuţi din însăşi bolta cerului. Prima pătură aşternută ne-ar aminti talazurile oceanelor… În orice caz, relatările privitoare la zăpada roz până la maroniu, din 11 martie 2010 din Stawropol, ne-au neliniştit. Albul imaculat este frumos. De multe ori întâmplarea face cea mai bună alegere. Înfiorată, ating frăgezimea petalelor. Mi le-ai dăruit tu acum, de 1 Martie. Ce tradiţie frumoasă … Ele trezesc în mine bucuria primăverii. Îmi place să le simt apropierea pe masa mea de lucru, răspândind o aromă dulceagă în vecinătatea lalelelor. Mă întreb dacă ghioceii şi lalelele sunt înrudite… Noi avem rădăcini comune, dar cum ar fi să avem bulbi comuni? Să păstrăm în noi acea sevă vitală, care ne-ar permite să depăşim perioadele glaciare ale vieţii noastre? Poate că, dacă am avea curajul să ne recunoaştem întotdeauna culoarea părerilor şi a sufletului, am fi mai echilibraţi pe sârma îngustă a vieţii. Limba germană exprimă plastic această necesitate: “Man muss Farbe bekennen”. Tradus mot-à-mot, înseamnă: „trebuie să-ţi recunoşti deschis culoarea, apartenenţa”. Dar unii nu posedă nici o culoare, nu le-a fost dăruită sau nu s-au putut decide pentru una dintre ele. Sunt simple cioburi de sticlă, prin care descoperi părerea altora. Te gândeşti acum şi tu la cristalele transparente ce răspândesc curcubeul? Ele sunt persoanele care ne împodobesc cotidianul, văd alternativele, aspectele multicolore ale vieţii. Refractând, cristalele reuşesc să dezvăluie nuanţele ascunse în spectrul culorii albe.
Privesc petalele ghiocelului, această rochiţă de balet pe scena anotimpului ce se apropie, şi înţeleg că, datorită purităţii ce o emană, a devenit simbolul renaşterii. Renaşterea copiilor alungaţi de acasă, afară, în viscolul unei ierni cumplite, şi care, din bunăvoinţa Cerului, s-au reîntors ca nişte ghiocei, după cum ne povesteşte o legendă balcanică. Doar în Marea Britanie a ajuns această floare, din pricina culorii sale albe, “floarea morţii” şi nu este adusă niciodată în casă. Curioase sunt asociaţiile născute la privirea gingăşiei …
Vino acum lângă mine. Dăruieşte-ţi pauza căutătorilor pasionaţi de soiuri noi. Catalogul editat de Günter Waldorf prezintă 300 de varietăţi ale ghiocelului. Am putea să ne uităm împreună la aceste mici bijuterii. Alegeţi un măr. Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Primii ghiocei”
M-am trezit şi astăzi înaintea ceasului meu deşteptător. N-am să înţeleg niciodată de ce anume, dar, de fiecare dată, mă simt învingătoare asupra acestui măsurător al timpului, în momentul în care apăs pe butonul „tăcerii” .
Mă întrebi de ce nu-ți scriu, de ce îți trimit mereu un eseu sau o poezie, de ce nu sunt eu însumi și de ce nu-ți povestesc despre mine. Nu simți cuvintele mângâindu-te? Nu le vezi adunându-mi lacrimile? Nu râzi cu mine când ele devin năstrușnice, zglobii, neascultătoare? Nu dansezi cu mine în ritmul lor?
MĂRUL