Între singurătate şi destin
Să trăieşti frumos şi să spui mereu:
< Viaţa e-o poveste, e stare, e emoţie, e vis…
ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă !>
Asemeni picturii lui Bruegel – iluzie şi vis -,
năluci par oamenii
ca-ntr-un teatru al umbrelor ni se desfăşoară.
Căutând dantela veche a amintirilor,
oglinda viitorului rămâne numai trecutul.
Prin trecerea discretă a serii,
într-o zi crudă de noiembrie, o intuiai pe lumina lunii.
– Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre!
………………………………………………………………………………
– Conştiinţa-i o provocare!
Fiecare-şi are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea.
Ce vor, de fapt, femeile? – Să fie iubite!
Să se privească în oglinda lor, să se cunoască şi releve!
De ce se caută jumătăţile spre completarea sferei
separate la începuturile lumii? Nu există indicatoare!
Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze de lumină.
O poartă deschisă-ntre lumi, o întâlnire-cheie,
rezonanţa pe care-o simţi perfectă.
Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea destinului!
Cuvinte cu-adânci înţelesuri,
o singură viaţă nu poate să le pătrundă.
Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse. Regăsiri.
Întrebări. Răspunsuri. Explozii de lumină.
Culori de cuvinte, cuvinte de iubire,
de dor, de durere,
şoapte, poveştile memoriei. Oamenii vin, pleacă.
În ceaţă dispar lucrurile!
Amintiri concentrice. Rămân sentimentele.
– Bărbaţii iubesc recţiile femeilor,
dar nu au timp să le cunoască, să le iubească.
Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea te-aştept.
Nu există constrângeri când iubeşti! – îi spuneai.
Pătimaşe sărutări, un vis eşti, mă răvăşeşti!
– Dorinţa-i reciprocă, intră în visul meu,
acoperită erai de sărutări. Peste tot câte una,
să dai drumul fluturilor spre înălţimi,
Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi respiraţia!
Pe tine te cunosc, structura ta o am, o nebunie de emoţii
simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului!
În casa cu grinzi de lemn,
în acea casă te-am văzut singură.
Acolo, în mine, s-a născut ceva!
În liniştea nopţii doream să fii cu mine,
dorinţa de a-ţi simţi conturul feţei
şi-al trupului a prins viaţă.
În gândul nopţii am ajuns lângă tine,
în vis ai fost cu mine, vie, adevărată, adorabilă.
O veşnicie a durat, o clipă, dorita clipă!
Am reţinut repetiţia:
„atinge-mă cu respiraţia ta!”
Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa, vie,
ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea,
prin unda iubirii căutăm adevărul Luminii.
– Avem nevoie de iluzii,
vreau ecoul acelei camere, un alt timp!
Acolo ne risipim şi ne-adunăm
înainte de venirea zorilor?
Nemăsurată-mi e dorinţa de-a fi cu tine,
nu pot reda emoţia!
E doar iubirea, chemarea ţi-am simţit-o!
– O lume paralelă realităţii,
dincolo de conştiinţă este perfecţiunea!
Voi intra în visul tău! Divină întâlnire,
perfecţiunea iubirii prin evantaiul de simţuri!
Ne-atingem sufletul, comunicăm prin priviri,
apa vie din fântâna interiorului!
Prin tot ce trăim ne-activăm,
înflorind lotusul iubirii, cerurile se deschid.
– Mi-ai venit în vis, salbatico,
îmi transferi totul prea mult!
Închid ochii şi-acolo te văd în zbucium,
strigăt în strigăt – extaz şi durere –
ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia!
Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.
Să păstrăm pietrele noastre,
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Nu ştie nimeni când cade o stea (poeme)”
IRINA LUCIA MIHALCA: În ”LITERELE CĂRȚII TALE”, toate tainele – enigmele, în fondul lor, premise providențiale de explorat se succed și o urmăresc permanent pe poeta Irina Lucia Mihalca, o conduc spre serviciul descifrarii cuvântării lor conotative, atât de bine relevat în versurile: ”În cartea ta era scris numele meu / cu litere numai de noi ştiute.”… Lărgimile și hedonismele senzualității, mai mult organice în fond, sunt prezențe lirice hiperbolizate și intens explorate, apoi relevate estetizat, chiar în starea nativă, în versurile: ” Se simte un aer nerespirat vreodată / – seva pădurii senzuale – ”. Cunoașterea vieții doar prin imagini gândite constant, nu este altceva decât recuzita poetică de bază a Irinei Lucia Mihalca, pe care aceasta înțelege să o expună la vedere și să lucreze cu ea, chiar în acest poem, în versuri diamantine, precum: ”Îmi vindeci ochii / – sărutul delicat pe pleoapele închise -,/ trezindu-i din amorţeală.”. Spre finalul acestui interesant poem se observă cu o pregnanță tensivă, nerăbdarea creatorului liric de a-și contopi creația cu cea a creatorului universal – cu cea a Providenței, spre a contribui, astfel, cu partea sa la armonia universalului leibnizian, o contribuție însemnată și interesant expusă în versurile: ” Respir adânc clipa aceasta,/ inimile noastre, cu fiecare respiraţie / sunt contopite tot mai mult, / până va fi doar una, / într-o armonie completă. ” Este un poem bine structurat și încărcat de un existențialism adânc spiritualizat, care reușeste în bună măsură să incite gândirea și îl poate transcende facil pe cititor din temporalitatea cotidianului, în esența sa, materială, în cea a logosului metafizic, pe un domeniu al universalității gnomice, predilect și dominant în arealul creator al acestei poete cu numeroase profunzimi savante în abordărie sale poetice! Felicitări!