Paşoptismul este paradigma României moderne. Fără corifeii revoluţiei de la 1848, România nu ar fi existat. România este o creaţie ideologică a acestor gânditori care au ales sincronismul cu Occidentul pentru evoluţia şi propăşirea societăţii româneşti. Ioan Stanomir în cartea „Aşteptând revoluţia. Paşoptismul şi vocile sale” (Ed. Humanitas, 2020) reuşeşte să ofere o isagogie a paşoptismului românesc şi implicaţiilor sale în evoluţia României moderne. Cartea se vrea demitizatoare şi o încercare indelebilă a vechilor interpretări istoriografice despre acest fenomen major. Stilul cărţii este cursiv şi pe alocuri fermecător, autorul reuşind să surprindă tensiunea ideologică a creaţiei paşoptiste care străbate secole. Personalităţile paşoptiste au ceva din IL Caragiale, prin discursul lor grandilocvent. Par personaje de teatru, care nu au nicio îndoială privind credinţa lor reformatoare a României pe culmile progresului. Ioan Stanomir reuşeşte să surprindă exhaustiv discursul complex şi complicat al paşoptistilor. Însăşi ideea de România şi români este o creaţie livrescă a acestor patrioţi, care „peste noapte” devin din munteni şi moldoveni adevăraţi români patrioţi. S-au născut în Moldova şi Muntenia şi au murit în România, creaţia lor politică. Autorul evită să facă o analiză a rădăcinilor numelui de român din „rumân”, formă socială a statutului ţăranului din spaţiul danubian. Portretele lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, Alecu Russo, Ion Brătianu sau Ion Ghica ne oferă radarul simţămintelor acestor corifei fanatici ai înnoirii sociale prin revoluţie. Caragiale avea dreptate privind inconsecvenţele morale aşe paşoptiştilor; anarhistul radical CA Rosetti devine catalizator al parlamentului care girează monarhia. Ioan Stanomir surprinde disjuncţia dintre revoluţionarii moldoveni şi cei munteni. Cei din Ţara Românească erau adepţii radicali ai proiectului mazzinian, nişte conspiraţionişti de tip carbonar, faţă de revoluţionarii moldoveni, care au acceptat proiectul evoluţionist al reformelor graduale şi modelul prusac de societate, bine conturat de Mihail Kogălniceanu. Până la urmă, marea parte a revoluţionarilor au devenit oameni de stat autocraţi, punând în practică cu autoritate proiectul paşoptist: unirea de la 1859, principele străin, războiul de independenţă şi proclamarea regatului. Ion Brătianu este cel mai peren exemplu, cum un anarhist revoluţionar devine un om de stat autocrat. Până la urmă ideile revoluţionare depind de ce parte a baricadei eşti. Radical în opoziţie, autocrat la putere, cu instrumentele dictaturii la mână. Paşoptismul nu a fost doar fundamentul liberalismului, radicalismului roşu, dar şi al conservatorismului modern. Imaginarul colectiv al României contemporane este rodul gânditorilor paşoptişti. Dincolo de „formele fără fond” paşoptismul a fost o paradigmă structurală a schimbării societăţii. Nu s-a trecut doar de la işlic la ţilindru în modă, ci şi în instituţii noi create.
Ioan Stanomir reface şi un excurs istoriografic al paşoptiştilor în viziunea istoriografică comunistă. Nicolae Bălcescu care a murit sărac şi „la timp”, fără să beneficieze de deliciile ajungerii la putere, a devenit pentru comunişti, radicalul ideal, părintele proto-comunsimului social, în schimb Ion Brătianu, care a „trădat idelul social al anului 1848” pentru burghezie şi a instaurat monarhia, a fost perceput ca un „trădător” al celor mulţi, de către istoricii comunişti. Nu toate vedetele de la 1848 au rămas în panteonul panegiric al istoriei. Un Dimitrie Brătianu sau Cezar Bolliac, deşi în viaţă erau eroii sau literaţi de succes, după moarte devin „pigmeii” istoriografiei comuniste sau post-decembriste. Vasile Alecsandri este perceput parnasian, ca un poet raţional, blocat în seninătatea pastelurilor de la Mirceşti, un colţ de rai al ieşirii din bătălia politică şi a istoriei. Ioan Stanomir îşi face o obsesie din Al. Ioan Cuza, pe care îl percepe în termenii istoriografiei comuniste, personaj de piese de teatru ideologice, ca un părinte al patriei osificat de propagandă sau tezism. La propriu, istoricul se luptă cu imaginea idilică a domnitorului creată de istoricii comunişti, dar care în realitate era altceva. Să te războieşti pasional cu imaginea lui Cuza creată de către comunişti este o formă de alterare şi întunecare a adevărului istoric. Simpatia monarhistă a autorului crează idiosincrazii false privind reperarea corectă a domnitorului Cuza, un reformator profund al României moderne, care nu poate fi confundat cu viaţa sa privată, facilă. Şi Kogălniceanu îşi nota în jurnal cu fidelitate adulterele, dar asta nu înseamnă că nu a fost un mare om de stat care s-a legat reforma pământului pentru ţărani de la 1864 şi declaraţia de independenţă de la 1877. „Filo-germanismul” monarhic al autorului răzbate sporadic în carte, considerând eşecul paşoptismului ca eşecul României Mari. Critica lui Cuza fiind în oglindă cu realizările lui Carol I, în realitate regele a dus mai departe cu succes politica începută de paşoptişti şi de către Cuza, omul de la 1848. „La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Continue reading „Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?”
Drama românilor din Ucraina a atins cote alarmante, ajungându-se la un proces activ de deznaţionalizare şi genocid etnic cultural. Administraţiile comunelor româneşti sunt dezmembrate administrativ de Kiev într-un proces agresiv de destructurare a comunităţii românilor.
Actualele proteste violente din SUA se folosesc de moartea nefericită a lui George Floyd pentru a impune în realitate o agendă culturală neo-marxistă dură în societatea americană. Furia protestatarilor nu are nicio legătură cu democrația și statul de drept, ci doar cu impunere a unui stil de viață totalitar stângist în cea mai puternică țară de pe glob. Violențele tinerilor protestatari se aseamănă cu ”revoluția culturală” din anii 1960, din China comunistă a lui Mao Zedong. Aceeași dorință distructivă de a se demantela vechile valori: familie, religie, tradiție, cultură, democrație și drepturile omului. Totul se aseamănă cu un iconoclasm în maniera khmerilor roșii ai lui Pol Pot. În America se distrug statui și monumente ale libertății, la fel ca statuile lui Buda din Afganistanul controlat de talibani. Cea mai mare democrație a lumii culege roadele unei politici de extrema stângă permisivă și promovată în mediile universitare din SUA, care au eliminat toate valoriile ierarhice culturale tradiționale și obiectivitatea științifică și drepturile democratice. Corectitudinea politică care a eliminat dezbaterea publica, dialectica, a exclus de fapt democrația din discursul cultural și politic. Corectitudinea politică este în realitate anticamera comunismului, lipsa libertății. În universitățile americane idologia a bătut știința, iar viziunea comunistă a învins impunând dictatura propagandei ideologice împotriva celor care gândesc altcumva decât socialiștii, de la Marx, Lenin, Marcuse sau Sartre. Acest dezechilibru intelectual demarat în 1968 a dezechlibrat balanța culturală. Stânga extremistă a învins știința, democrația și bunul simț în America. Acum asistăm la impunerea agendei extremiste de tip Antifa în politica și societatea americană. Violențele din marile orașe americane se aseamănă cu haosul impus și indus de pe bulevardele din Moscova și Petersburg din vara lui 1917 înainte de revoluția din noiembrie.
America este în fața provocării unei revoluții bolșevice în stil nou. Protestatarii se bat cu statuile și morții, pentru victoria finală împotriva democrației, drepturilor omului, proprietății private și libertății de gândire, în vederea impunerii unui regim neo-comunist. Occidentalii din clasele de jos sau de mijloc, care nu au trecut prin socialismul real trăiesc distopic speranța utopiei instaurării unui nou comunism, care nu a fost corect aplicat în fostele țări est-europene, în viziunea lor, de fapt vor fi primele victime ale terorii ce va urma într-o societate totalitară croită după modelul ”1984”, ”Ferma Animalelor” sau ”New Brave World”. Tăvălugul iconoclast pare de neoprit. Statuia marelui patriot democrat Taddeusz Kosciusko din Washington a fost vandalizată de protestatarii comuniști spre indignarea ambasadorului polonez. Guvernatorul statului american Virginia a ordonat ca un simbol important al perioadei confederate, marcate de sclavagism, să fie înlăturat din capitala Richmond. Ralph Northam a declarat că statuia generalului Lee, fost comandant al armatelor confederate în timpul războiului civil din America, onorează un sistem bazat pe cumpărarea şi vânzarea oamenilor. Monumentul înalt de 18 metri dedicat generalului Robert E. Lee dăinuie în Richmond încă din 1890. În ultimii ani, asemenea statui confederate au devenit motive ale unor proteste din partea celor care afirmă că aduc omagiu unei tradiţii de sclavagism şi rasism. Participanții la revoltele din Washington au vandalizat un monument dedicat celor care au fost uciși de regimurile comuniste, imaginile înfățișând și câțiva manifestanți care fac gesturi obscene în fața monumentului, scrie presa americană. „Având în vedere că grupările Antifa susțin în mod deschis ideologia marxistă și ne-au vandalizat monumentul și înaintea acestor proteste, nu este surprinzător că aceste grupări au venit și acum să vandalizeze și să dezonoreze memoria a celor peste 100 de milioane de morți”, a spus directorul executiv al Fundației pentru Memorialul Victimelor Comunismului, Marion Smith.
Pentru cine mai credea că RP China altceva de la Deng Xiaoping, decât un regim distopic comunist şi totalitar, s-a înşelat amarnic. Asistăm la sfârşitul iluziilor despre China comunistă. A rămas un stat dictatorial construit după imaginea însângerată a lui Mao Zedong, care a dus mai departe utopia comunistă după căderea URSS. În ultimii 30 de ani, RP Chineză a reuşit să păcălească SUA, UE şi, în general, democraţiile lumii, că este o ţară care se reformează, care aplică un sistem autoritar, dar totuşi deschis colaborării economice şi culturale cu lumea. În realitate, Chia comunistă s-a folosit de lipsa de vigilenţă a Occidentului edulcorat de propaganda egalitaristă pentru a controla institutţii internaţionale, ca OMS sau ONU, şi de implementa agenda comunistă în Africa, America de sud şi Asia. Odată cu pandemia de Covid 19 s-a dovedit că Chia a minţit şi a fost acoperită de agenţii ei din fruntea OMS, care au blocat o lume întreagă pentru a slăbi economic, politic, cultural şi militar lumea democrată. Din păcate şi Uniunea Europeană a devenit prea flexibilă cu regimul de la Beijing, în ulimii 15 ani nicio critică din partea Bruxellului faţă de încălcările îngrozitoare ale drepturilor şi libertăţilor omului din China. Mai mult, Comisia Europeană a devenit un instrument în mâna Chinei comuniste de a implementa marxismul în Europa şi de a construi statuile lui Karl Marx şi VI Lenin în Germania. Odată cu pandemia de coronavirus SUA a developat mecanismul de control comunist a lumii şi instituţiilor globale de către China. Virusul chinez a fost de fapt mai degrabă unul ideologic, decât biologic. La Wuhan s-a minţit şi a suferit o lume întreagă prin carantinare, un viitor model de societate distopică chinezo-comunistă. China a îngenunchiat moral lumea liberă, iar pe fondul acesta şi-a dat arama pe faţă încălcând tratatul istoric privind Hong Kong-ul şi introducerea controlului asupra fostei colonii britanice.