EPILOG

România între 1948-1989

Această linie naţional-comunistă, caracterizată prin independenţă economică, sub forma industrializării rapide şi politică în plan extern a permis României să continue deschiderea spre Occident, prin strângerea relaţiilor economice şi diplomatice cu ţările din această zonă. Astfel, în 1967, România a stabilit relaţii diplomatice cu Germania occidentală şi a menţinut relaţiile cu Israelul după războiul din iunie 1967, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, a sosit în România în aprilie 1968, iar preşedintele S.U.A., Richard Nixon a efectuat o vizită, în august 1969. Ceauşescu a impulsionat dimensiunea naţională din politica ţării, a cultivat o atitudine deschisă, liberală, în educaţie şi cultură, prestigiul ţării a sporit. În relaţiile cu Moscova, el a mers mult mai departe în ceea ce priveşte atitudinea sa de independenţă. Încă de la prima sa vizită la Moscova, în septembrie 1965, el a cerut lui Brejnev, succesorul lui Hruşciov, restituirea tezaurului României, predat în 1916-1917, iar în 1966, România a pus în discuţie structura pactului de la Varşovia.

În anul 1967, primul ministru al guvernului român, I. Gh. Maurer, a fost primit la Casa Albă, de preşedintele S.U.A., L. Johnson. Această politică externă, dinamică şi imaginativă, în care a avut un rol ministrul de externe, Corneliu Mănescu (1961-1972), a fost însoţită pe plan intern de o liberalizare accentuată între anii 1965-1971, o politică receptivă la deschidere culturală, toleranţă, de modernizare a societăţii şi de bunăstare pentru cetăţenii ţării. Plenara P.C.R. din aprilie 1968 a reprezentat momentul de vârf al destalinizării în România, a fost înlăturat Alexandru Drăghici ministru de interne, a fost reabilitat Lucreţiu Pătrăşcanu şi au fost promovaţi lideri tineri în conducerea partidului, Dumitru Popescu şi Ion Iliescu.

În februarie 1968, prin reforma administrativă, au fost reînfiinţate judeţele, municipiile şi primăriile, ca unităţi administrativ-teritoriale, autonomia locală făcea primii paşi, regiunea autonomă maghiară a fost desfiinţată şi înlocuită cu trei judeţe locuite majoritar de aceşti etnici, Mureş, Harghita şi Covasna. În domeniul învăţământului, s-au înfiinţat noi universităţi la Craiova, Braşov şi Galaţi. În primăvară 1968, vizita generalului de Gaulle în România aducea un nou prestigiu ţării şi lui Ceauşescu, preşedintele francez a fost primit cu un entuziasm spontan, debordant. Momentul culminant al politicii independente a guvernului român şi a lui Ceauşescu a fost condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, la 21 august 1968. Ceauşescu a sprijinit pe Alexander Dubcek, liderul „primăverii de la Praga“, promotor al politicii „socialismului cu faţă umană“, pentru independenţa sa faţă de Moscova, nu pentru liberalizarea iniţiată acolo. În zilele din 1968, s-a constituit ad-hoc o trilaterală România-Cehoslovacia-Iugoslavia, ce amintea de Mica Înţelegere interbelică. Dinamismul şi deschiderea către lume au continuat şi în următorii doi ani, în august 1969, preşedintele Nixon a venit în România, iar în octombrie 1970, Ceauşescu a vizitat S.U.A. În perioada aceasta, ţara noastră a fost primită în G.A.T.T.(1971), F.M.I. şi B.I.R.D.(1972).

Apoi, oarecum pe neaşteptate, Ceauşescu a decis să renunţe la liberalizarea regimului şi, după o vizită în ţări comuniste din Asia, în China maoistă, în iulie 1971, el a lansat „Tezele din iulie“, un program de revenire la o politică ideologică rigidă, practic, o întoarcere la stalinism. În politica internă, iulie 1971 a reprezentat prima deziluzie pentru români, vor urma şi altele. În plan cultural-estetic, în literatură şi artă, această orientare a avut consecinţe nocive, care s-au agravat în anii ′80. Birocraţia de partid, Securitatea, ideologia vor domina tot mai mult viaţa socială şi politică în anii ′70-′80. Însă Actul final al Conferinţei de la Helsinki, din 1975, sublinia importanţa drepturilor omului în Europa, în Cehoslovacia, este elaborată „Carta ’77”, de un grup de intelectuali, în frunte cu scriitorul dizident Vaclav Havel. Scriitorul Paul Goma aderă la cartă şi în scrisoarea de adeziune, spune textual cehilor: „Voi vă aflaţi sub ocupaţie rusească, noi ne aflăm sub ocupaţie românească.“ După cutremurul din martie 1977, a urmat „cutremurul oamenilor“, după expresia lui Goma, greva minerilor din Valea Jiului, octombrie 1977, constituirea primului sindicat liber, S.L.O.M.R. (1979), din iniţiativa lui Vasile Paraschiv. Relaţiile cu Occidentul încă se menţineau, în 1975, statul român a primit clauza naţiunii celei mai favorizate din partea S.U.A., iar preşedintele american Gerald Ford a vizitat România.

În martie 1974, după retragerea lui Maurer, Ceauşescu a fost proclamat preşedinte al Republicii Socialiste România, de M.A.N., iar din acel moment el a condus singur, concentrând întreaga putere în stat în mâinile sale şi ale familiei. După introducerea dictaturii ideologice, în iulie 1971, a urmat, în martie 1974, instalarea unui regim prezidenţial autoritar, neostalinist, nociv, cu efecte devastatoare în toate planurile. Economia socialistă, birocratizată, costisitoare şi energofagă, a intrat şi ea în declin, în aceşti ani, datoria externă a ajuns în 1980, la 10 miliarde dolari, iar pentru plata ei, populaţia a fost supusă la mari privaţiuni până în 1989. Semnele crizei se înmulţeau, ca şi critica la adresa lui Ceauşescu, la Congresul XII al P.C.R., el este contestat de Constantin Pârvulescu.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (109)” →

EPILOG

România între 1948-1989

De aceea, regimul a urmărit să distrugă  biserica greco-catolică, care deţinea înainte de 1948, 1,5 milioane de credincioşi, 1725 de biserici şi poseda proprietăţi întinse. Regimul a manipulat contopirea („unirea”) celor două biserici, bunurile şi proprietăţile au fost confiscate, lăcaşurile clerului unit au fost redate bisericii ortodoxe, iar la 1 decembrie 1948, biserica greco-catolică a fost suprimată, diocezele au fost desfiinţate, iar episcopii acesteia au fost închişi şi au murit în închisoare. La 4 august 1948, prin Legea cultelor, ministerul cultelor primea dreptul de control asupra tuturor bisericilor recunoscute. Deşi era afirmată „libertatea de conştiinţă şi credinţă”, restricţiile erau numeroase, activitatea cultelor era limitată la cadrul propriu religios, în schimb, statul plătea salariul preoţilor. Biserica ortodoxă a fost supusă controlului, iar regimul  manipula instituţia bisericii, în timp ce îi limita libertatea de mişcare în societate, proprietăţile şi fondurile bisericeşti au fost confiscate de statul comunist, instituţiile sale de învăţământ au fost preluate sau închise. Bisericile care s-au opus controlului statului, au fost persecutate, biserica romano-catolică a fost lovită, episcopii săi închişi, dar a supravieţuit, fiind tolerată deoarece cuprindea numeroşi maghiari în rândurile ei. În schimb, biserica greco-catolică, care cuprindea credincioşi români, aşa cum am văzut, a fost desfiinţată.

Un aspect însemnat al istoriei contemporane a românilor l-a reprezentat rezistenţa anticomunistă. Aceasta s-a manifestat imediat după pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul României, în 1944, şi a continuat sub forma unor mici formaţiuni de partizani, în adăposturile oferite de munţii Carpaţi, până la începutul anilor 1960, ultimul partizan a fost ucis în munţii Banatului, în 1962. Rezistenţa anticomunistă românească se explică prin represiunea politică declanşată, în special după 30 decembrie 1947. În noaptea de 15 mai 1948 (,,Noaptea Sf. Bartolomeu a neamului românesc”!) au început marile arestări ale oponenţilor regimului, începând de la legionari până la social-democraţi şi comunişti (Titel Petrescu, Gh. Cristescu, Lucreţiu Pătrăşcanu). Între 1949-1953, au fost arestate şi închise peste 70.000 de persoane, supuse unui regim de exterminare la Canal sau în închisorile de la Sighet (unde a fost exterminată elita politică a ţării), Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat, Jilava şi Piteşti, în ultima închisoare, a fost atinsă culmea terorii, prin experimente monstruoase, diabolice, asupra deţinuţilor, în special studenţi legionari.

Represiunea politică a fost una dintre cele mai dure din Europa de Est, s-a atenuat puţin, după moartea lui Stalin (martie 1953), însă după revolta din Ungaria din 1956, represiunea a fost reluată cu mijloace necruţătoare, lovind mai ales intelectualii şi studenţii. După istoricul Vlad Georgescu, între 1945-1964, au fost arestate şi închise aproximativ 500.000 de persoane, dar trebuie să adăugăm pe cei 80.000 de ţărani închişi, care erau împotriva colectivizării, pe titoişti (sârbi), pe şvabii din Banat, deportaţi în Bărăgan, pe cei din detaşamentele militare de muncă ale tinerilor cu origine „nesănătoasă“, ceea ce înseamnă că numărul celor închişi a fost mult mai mare. În închisorile comuniste a fost distrusă elita politică şi intelectuală a neamului românesc: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin I. C. Brătianu, Gh. Brătianu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Constantin Argetoianu, Constantin Titel-Petrescu, Nechifor Crainic, Corneliu Coposu ş.a. Distrugerea elitei româneşti a reprezentat crima cea mai mare a regimului comunist.

Rezistenţa anticomunistă propriu-zisă a fost ceva spontan, iar grupurile de partizani acţionau separat, în anumite zone, revoltaţi de violenţa ieşită din comun a regimului comunist. Aceste grupuri avea denumiri specifice, precum: „Sumanele Negre”, „Haiducii Muscelului”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Vlad Ţepeş”, „Graiul Sângelui” ş.a. Grupurile de rezistenţă au acţionat în Munţii Apuseni (grupul maiorului N. Dabija), în Munţii Banatului (grupul colonelului Uţă şi al legionarului Spiru Blănaru), în Munţii Făgăraşului (condus de legionarul I. Gavrilă Ogoranu), în nordul acestor munţi, şi de colonelul Arsenescu şi fraţii (ofiţeri) Arnăuţoiu, în sudul lor, în zona Muscel şi Argeş. În cadrul acestui grup, acţiona şi Elisabeta Rizea, din Nucşoara. Acest grup a activat în zona respectivă în anii 1949-1959. Mai amintim grupul din Bucovina, din 1944, condus de Vladimir Macoveiciuc, de fraţii Ion şi George Vatamaniuc, în 1955, apoi grupul de rezistenţă din nordul Dobrogei, din munţii Măcinului şi Babadagului şi Deltă, condus de legionarul Gogu Puiu, apoi de fraţii N. şi D. Tubulea, de fraţii Croitoru şi de fraţii Gh. Tomoşoiu. Conducătorii acestui grup au fost anihilaţi, iar grupurile lor au fost lichidate. Ultimi conducători ai rezistenţei anticomuniste executaţi au fost colonelul Arsenescu şi fraţii Arnăuţoiu, în 1960, la Jilava. După 1956, în urma înfrângeri revoluţiei din Ungaria, şi ca urmare a pasivităţii Occidentului, luptătorii pentru libertate au fost descurajaţi, iar în jurul anului 1960, lupta anticomunistă a încetat, fiind lichidate ultimele  cuiburi de rezistenţă anticomunistă.

După lichidarea rezistenţei anticomuniste, prin represiune nemiloasă şi demararea măsurilor economice, prin centralizarea şi planificarea industriei şi  relaţiilor agrare, regimul comunist se considera consolidat, iar lupta politică în interiorul partidului unic a izbucnit pe faţă. Încă în 1952, înainte de moartea lui Stalin, liderul comunist Gheorghiu-Dej a eliminat grupul „moscovit“ din conducerea P.M.R. (Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu), iar după moartea lui Stalin (1953), temându-se de un rival posibil, a hotărât eliminarea fizică a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Acesta fusese arestat încă din 1948, anchetat şi deţinut câţiva ani, fără judecată, apoi i s-a intentat un proces, după tipicul stalinist, a fost condamnat la moarte şi executat, în aprilie 1954. Gheorghiu-Dej a preluat preşedinţia consiliului de miniştri, în iunie 1952, pe care a deţinut-o până în octombrie 1955, apoi din prudenţă, în urma destalinizări iniţiate la Moscova, a renunţat la şefia P.M.R., între aprilie 1954-octombrie 1955. În acest interval de timp, conducerea partidului a fost exercitată temporar de către Gh. Apostol, locotenentul său, iar în octombrie 1955, Dej a revenit la conducerea P.M.R., iar postul de prim-ministru al guvernului a fost preluat de Chivu Stoica.

Pentru a-şi menţine hegemonia, după retragerea din Austria, U.R.S.S. a iniţiat o structură politică şi militară, Tratatul de la Varşovia, în mai 1955, alcătuită din statele comuniste satelite, inclusiv România. Pe plan economic, funcţiona în cadrul blocului sovietic, încă din februarie 1949, organizaţia C.A.E.R., în scopul cooperări economice între statele blocului comunist. Condamnarea lui Stalin la Congresul  al XX-lea al P.C.U.S., din februarie 1956, i-a surprins pe lideri comunişti români, în primul rând pe Gheorghiu-Dej, care era vulnerabil prin politica promovată în epoca stalinistă. Însă, cu multă abilitate, conducătorul P.M.R. s-a opus destalinizării şi liberalizării în partid şi în societate (iniţiată deja în alte ţări comuniste), atitudine care a fost continuată prin sprijinirea intervenţiei sovietice împotriva revoluţiei din Ungaria din toamna lui 1956. În România au avut loc demonstraţii ale studenţilor şi muncitorilor la Timişoara, Cluj şi Bucureşti, însă ele au fost potolite prin măsuri severe. Conducătorii comunişti români, pe de o parte, şi-au afirmat fidelitatea faţă de blocul comunist şi de intervenţia Moscovei, iar, pe de altă parte, au cerut retragerea trupelor sovietice şi rechemarea consilierilor sovietici din ţară. După o nouă epurare, în 1957, în conducerea P.M.R., la cererea părţii române, în iunie 1958, cei 35.000 soldaţi sovietici au părăsit teritoriul ţării, dar a urmat o nouă perioadă de teroare stalinistă (1958-1961) şi intensificarea colectivizării agriculturii încheiată în 1962. Au urmat schimbări în conducerea statului comunist, în 1960, Gh. Gheorghiu-Dej a fost ales preşedinte al Consiliului de stat, iar în 1961, Ion Gh. Maurer a fost desemnat prim-ministru al guvernului.

Conflictul dintre Bucureşti şi Moscova s-a declanşat din cauza Planului  Valev, din februarie 1964, care prevedea constituirea unui complex economic internaţional, cu o suprafaţă de 150.000 km² şi o populaţie de 12 milioane de locuitori, la care să participe România, Bulgaria, U. R.S.S. România urma să „participe” cu 42% din teritoriu şi 48% din populaţia ţării! Acest plan era un atentat la suveranitatea statului român şi a fost respins de liderii de la Bucureşti. Acest conflict cu Moscova avea loc într-un context extern favorabil, determinat de divergenţele dintre China şi URSS, ceea ce a permis statului român să adopte „Declaraţia” din aprilie 1964, în care se afirma independenţa, egalitatea dintre state şi neamestecul în treburile interne. „Declaraţia din aprilie” a marcat începutul unei politici autonome în cadrul blocului sovietic şi, în acelaşi timp, al unei noi orientări în politica externă şi internă a statului comunist român, o politică realistă sprijinită de o bună parte a populaţiei. Înlăturarea lui Hruşciov, în octombrie 1964, a consolidat ruptura liderilor comunişti români cu Moscova. La cererea conducătorilor de la Bucureşti, consilierii KGB din România au fost retraşi, în decembrie 1964.

O consecinţă internă a noii orientări politice a României comuniste a fost acordarea unei amnistii largi, în aprilie şi iulie 1964, când deţinuţii politici au fost eliberaţi şi închisorile politice desfiinţate. În acelaşi timp, au fost strânse relaţiile cu ţările occidentale, în iulie 1964, primul -ministru Maurer a efectuat o vizită în Franţa, în cursul căreia s-a întâlnit cu preşedintele De Gaulle. După moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, conducerea PCR a fost preluată de Nicolae Ceauşescu, sprijinit de Maurer, care avea să continue cu fermitate orientarea politică independentă faţă de Moscova. În 1965 a fost adoptată o nouă Constituţie, prin care noua denumire a statului devenea Republica Socialistă România, iar P.M.R. şi-a schimbat denumirea în P.C.R.

—————————————–

Ioan POPOIU, istoric

25 mai 2020

EPILOG

România între 1948-1989

Situaţia României, după 30 decembrie 1947, este surprinsă exact de Onisifor Ghibu, în memoriul adresat lui Petru Groza, în martie 1949:  „Aţi pornit la drum înşelând poporul cu formula demagogică a democraţiei, a domniei poporului, pentru ca în realitate să introduceţi cea mai blestemată dictatură, nu numai politică, ci şi culturală şi economică. În locul libertăţii, aţi introdus robia şi teroarea, sub toate aspectele cele mai crunte ale lor. Aţi făcut din România o uriaşă temniţă pentru majoritatea absolută a cetăţenilor ei, aţi făcut din ea un infern. Aţi transformat statul român în cel mai sadic exploatator al propriilor săi fii. Aţi prostituat sufletul neamului, bătându-vă joc de el, cum nu şi-au îngăduit să facă nici fanarioţii odioşi de odinioară, nici stăpânirile străine, sub care am fost sortiţi să gemem veacuri de-a rândul…“.

Aşadar, prin lovitură de stat, la 30 decembrie 1947, regele Mihai, sub ameninţarea unui război civil, a fost silit să abdice, iar P.C.R. a preluat întreaga putere în ţară. În aceeaşi zi, Parlamentul, dominat de comunişti, a proclamat ,,republica populară”, după model sovietic, împotriva adevăratei voinţe populare, exprimate la 19 noiembrie 1946, care era monarhia constituţională. Actul politic comunist de la 30 decembrie era, de fapt, dictatul unui grup politic minoritar, marionetă a ocupantului străin. Prin constituirea Republicii Populare Române şi alegerea unui prezidiu al acesteia, se puneau bazele statului comunist. Acesta a fost apoi rapid înregimentat în blocul politic sovietic, prin semnarea unui tratat de prietenie între R.P.R. şi U.R.S.S., la Moscova, între 2-4 februarie 1948. În acest context, au fost semnate şi trei protocoale, pentru înfiinţarea societăţilor mixte Sovrom, iar la 4 februarie, a fost semnat un protocol, prin care Insula Şerpilor (17 ha) era cedată URSS, fapt consemnat într-un simplu proces-verbal, din 23 mai 1948. Sub umbrela protectoare politico-militară sovietică, noul stat comunist se putea consolida nestingherit şi pentru aceasta era necesară întărirea partidului politic unic. După dizolvarea partidelor politice democratice (P.N.Ţ, P.N.L. şi P.S.D.I.), ultimul act l-a reprezentat contopirea forţată a P.S.D. (Rădăceanu) cu P.C.R., la congresul din 21-23 februarie 1948, şi constituirea Partidului Muncitoresc Român (P.M.R), cu program, ideologie şi organizare comunistă, marxist-leninistă. În fruntea P.M.R. se afla Gh. Gheorghiu-Dej, ca secretar general, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, secretari, grupul celor patru lua deciziile cele mai importante în partid şi în stat.

În martie 1948, au fost organizate noi alegeri, după tipicul comunist, unde Frontul Democraţiei Populare (F.D.P.), alianţă politică, alcătuită din P.M.R., Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară, a obţinut peste 90% din voturi ( 405 locuri din 414). Alte partide politice participante la alegeri, PNL, condus de P. Bejan şi Partidul Ţărănesc Democrat, condus de dr. N. Lupu, au obţinut doar câteva locuri în adunare. După alegeri, noua adunare, numită de acum înainte, Marea Adunare Naţională, a adoptat constituţia statului comunist, RPR., la 13 aprilie 1948, care avea ca model Constituţia comunistă stalinistă din 1936, M.A.N. era constituită dintr-o singură cameră şi era organul legislativ al noii puteri comuniste, care adopta legile, fără însă să le dezbată, propuse de guvern, organul executiv, dar aceste instituţii erau pur decorative, nu exista o separaţie a puterilor, întreaga putere în stat aparţinea P.M.R. (comunist).

Constituţia proclama o serie de libertăţi şi drepturi, însă acestea nu puteau fi folosite împotriva ordinii comuniste şi nu au fost respectate niciodată. După întrunirea ei, M.A.N. a desemnat un nou guvern, care avea în frunte tot pe Petru Groza, dar conducătorul real al cabinetului era liderul comunist Gh. Gheorghiu-Dej, prim vicepreşedinte. Posturile cheie erau deţinute de comunişti: Ana Paucher, la Externe, V. Luca la Finanţe, Teohari Georgescu la Interne, Emil Botnăraş la Apărare, Avram Bunaciu la Justiţie, iar Dej deţinea şi ministerul Economiei Naţionale. În iunie 1952, Gheorghiu-Dej a preluat şi formal conducerea Consiliului de Miniştri (a guvernului), iar Petru Groza  a fost desemnat preşedinte al Prezidiului M.A.N., până la moartea sa, în 1958.

Funcţia principală a statului comunist a fost, la început, cea represivă, de obstrucţionare sistematică şi permanentă a drepturilor şi libertăţilor. În acest scop, a fost înfiinţată, prin decretul numărul 221, din 30 august 1948, Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), Securitatea, cum mai era cunoscută, după modelul N.K.V.D. Această instituţie era împărţită în zece departamente sau „direcţii” şi avea rolul de a asigura „securitatea Republicii Populare Române împotriva complotului duşmanilor externi şi interni”. De fapt, scopul instituţiei era menţinerea, prin orice mijloace, oricât de brutale, a regimului comunist la putere, noul stat, proclamat la 30 decembrie, se autodefinea ca un stat poliţienesc (totalitar). Conducerea superioară a Securităţii era alcătuită în totalitate din agenţi ai serviciilor secrete sovietice (N.K.V.D.). Un astfel de agent sovietic, evreu din Transnistria, Pantiuşa Bodnarenko (românizat, Gh. Pintilie) a ajuns şef al Securităţii, adjuncţii săi fiind Alexandru Nicolski (Boris Grünberg), evreu din Chişinău, şi Vladimir Mazuru, ucrainean din Bucovina de Nord.

Securitatea s-a consolidat treptat ca instituţie represivă, efectivele ei au crescut de la 1.148 ofiţeri, iniţial, la 13.155, în 1956, la care se adăugau angajaţi civili şi informatori. Consilierii sovietici din structura Securităţii nu aveau încredere în  români, etnici de neam, şi au apelat la membrii minorităţilor naţionale (evrei, unguri, ţigani). În paralel cu Securitatea, funcţiona Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.), în materie de contraspionaj şi investigaţie penală. Alături de securitate, a fost înfiinţată, în 23 ianuarie 1949, Direcţia Generală a Miliţiei, care înlocuia Poliţia şi Jandarmeria, desfiinţate după 1948. Miliţia avea un efectiv de 40.000 de oameni, în 1953, şi cuprindea şi unităţi (trupe) de securitate cu un efectiv de 55.000 de ofiţeri şi soldaţi, pentru înăbuşirea oricărei rezistenţe anticomuniste. Activitatea instituţiilor menţionate, Securitatea, Miliţia şi unităţile Ministerului de Interne, erau justificate de justiţia comunistă, care avea rolul de „a apăra regimul de democraţie populară” (comunist) de orice primejdie.

Odată edificat aparatul statului comunist, el a trecut rapid la transformarea societăţii româneşti, după model sovietic, prin folosirea normelor şi practicilor staliniste. În economie, prin „naţionalizarea” (confiscarea) în folosul statului comunist, a întreprinderilor industriale, băncilor, minelor şi căilor ferate, prin Legea 119, din 11 iunie 1948. Prin acest act, au fost trecute în proprietatea statului 8894 întreprinderi, fără nicio despăgubire, apoi, în 13 august, întreprinderile bancare şi de credit, în septembrie, cele de căi ferate, în noiembrie, instituţiile sanitare particulare. Au urmat, desfiinţarea Bursei de mărfuri, la 18 februarie 1949, şi naţionalizarea imobilelor, prin decretul 92, din 20 aprilie 1950. După naţionalizare, la 2 iulie 1948, se constituia Comisiunea de Stat a Planificării, organ central de planificare economică. Prin aceste măsuri ,,revoluţionare”, era demarată ,,industrializarea socialistă”, fiind inaugurată planificarea centralizată, dar a fost distrusă astfel baza economiei de piaţă liberă. Au fost elaborate două planuri economice anuale, în 1949 şi 1950, apoi opt planuri de cinci ani, între 1951-1989.

În martie 1949, în urma unei decizii a conducerii P.M.P., proprietatea particulară asupra pământului a fost desfiinţată, ceea ce a dus la lichidarea socială a categoriei moşierilor şi chiaburilor (ţărani înstăriţi), care îşi păstraseră pământurile, după reforma agrară din martie 1945. Astfel pământurile, animalele, uneltele agricole ale celor ce stăpâneau terenuri până la 50 de hectare (conform legii din 1945), au fost confiscate în totalitate, un milion de hectare au fost comasate în folosul gospodăriilor de stat şi colective care se vor înfiinţa.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (107)” →

România în perioada postbelică (1945-1947)

În mai 1947, au fost efectuate noi arestări, după ce Anglia şi SUA au ratificat Tratatul de pace cu România, numărul arestărilor depăşind 1.300 de persoane şi se pregăteau alte arestări. După ratificarea tratatului cu România, PCR a decis anihilarea opoziţiei politice, în primul rând a PNŢ, care se bucura de o audienţă politică foarte mare, în ciuda represiunii şi a ocupaţiei sovietice. În urma atragerii liderilor PNŢ într-o capcană, la Tămădău, liderii politici în frunte cu Ion Mihalache intenţionau să părăsească România, pentru a constitui un guvern în exil, la 14 iulie 1947, conducătorii PNŢ, în frunte cu Iuliu Maniu, au fost arestaţi, apoi partidul a fost dizolvat, la 29 iulie, iar sediile şi arhivele au fost confiscate. Preşedintele PNL, Dinu Brătianu a condamnat public arestarea arbitrară a lui Maniu, arătând că nici un fel de motive nu pot justifica deţinerea unui om politic de talia acestuia.

După arestarea şi dizolvarea formaţiunii, conducătorilor PNŢ li s-a intentat un proces politic, o nouă samavolnicie a regimului comunist, desfăşurat între 29 octombrie-11 noiembrie 1947. Cei doi mari lideri ai PNŢ, Maniu şi Mihalache, au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii (ei vor muri în închisorile comuniste, Maniu, la Sighet, în 1953, iar Mihalache, la Râmnicu Sărat, în 1963). Au mai fost condamnaţi la ani grei de închisoare, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, N. Carandino şi alţii.

Guvernul Groza a adoptat o altă măsură economică de întărire a controlului său, prin legea pentru reforma monetară (stabilizarea monetară), din 15 august 1947, prin care regimul lovea în elitele economice care deţineau rezerve monetare. Leul stabilizat avea acoperire de 0.60 miligrame aur, un leu nou fiind egal cu 20.000 lei vechi. La 14 august, s-a adăugat legea 284 pentru cedarea către BNR a aurului, a valutelor şi a altor resurse monetare. Situaţia economică gravă, reparaţiile de război care trebuiau plătite (România a achitat aproximativ 1,5 miliarde de dolari SUA în contul acestor reparaţii), seceta din anii 1945-1946, epurările, arestările au reprezentat un adevărat coşmar pentru România în această perioadă. O altă măsură a fost, în iunie 1947, începerea colectării obligatorii a produselor agricole. Regimul a continuat măsurile represive de îngrădire a  activităţii politice, în octombrie 1947, PSD (Rădăceanu) a fost înghiţit de PCR prin organizarea ultimului congres al PSD (congresul al XVIII-lea), iar în noiembrie 1947, PNL-Tătărescu a fost eliminat de la guvernare, deoarece într-un memoriu făcea rechizitoriul guvernării Groza, arătând greşelile acestuia.

După ce a eliminat partidele politice democratice, PNŢ, PNL (care şi-a încetat activitatea la sfârşitul anului 1947), urmată de arestarea liderilor săi, PSD, spre sfârşitul anului 1947, un singur obstacol se mai afla în calea regimului comunist, regele României, Mihai. El a încercat, încă de la impunerea regimului, în martie 1945, să se opună acestuia, prin „greva regală” (august 1945- ianuarie 1946), să stăvilească pe cât posibil comunizarea forţată a ţării. Alegerile din noiembrie 1946 şi falsificarea voinţei electoratului au reprezentat o nouă lovitură pentru rege, care, lipsit de sprijin occidental, a fost silit să deschidă lucrările Parlamentului şi să recunoască legitimitatea acestuia. România era într-o situaţie disperată, fără ieşire, fiind ocupată de armata sovietică şi condusă de unealta politică a acesteia, PCR. Din nefericire, regimul impus prin forţă, la 6 martie 1945, a fost recunoscut de marile puteri, Anglia şi SUA, prin semnarea şi ratificarea tratatului de pace. Autorităţile sovietice de ocupaţie aveau o atitudine tot mai insolentă faţă de rege, mascându-şi tot mai greu ostilitatea faţă de acesta.

În noiembrie 1947, regele a efectuat o călătorie în Anglia pentru contractarea căsătoriei sale, dar nu a găsit nici un sprijin la oamenii politici englezi. În absenţa regelui, regimul şi-a consolidat şi mai mult puterea prin numirea în fruntea Ministerului de Război a lui Emil Bodnăraş, comunist, care devenea şi comandant suprem al armatei. Mai mult ca oricând, regele era prizonier în propria sa ţară, pe care formal o conducea. După întoarcerea în ţară, la 21 decembrie, unde a fost primit cu toate onorurile, regele s-a retras la Sinaia de sărbători. PCR, hotărât să acapareze întreaga putere în stat, a elaborat planul de detronare a regelui, în 29 decembrie. Chemat la Bucureşti, printr-un telefon al primului ministru, la 30 decembrie 1947, ora 12, au sosit la Palatul Elisabeta, Petru Groza şi liderul PCR, Gh. Gheorghiu-Dej, de faţă fiind şi regina-mamă Elena. Conform scenariului loviturii de stat proiectate, primul ministru Groza i-a cerut Regelui să abdice imediat şi i-a înmânat textul de abdicare spre semnare. Regele s-a opus iniţial, invocând obligaţiile pe care le are faţă de poporul său. El a cerut un răgaz pentru reflecţie, interval în care a constatat că legăturile telefonice au fost întrerupte, garda din Palat fusese schimbată, iar principalele instituţii ale statului se aflau sub pază militară.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (106)” →

România în perioada postbelică (1945-1947)

Personalităţi din FND şi autorităţile de ocupaţie sovietice au făcut mari presiuni asupra regelui şi a mamei sale, Elena, dar Mihai I n-a cedat şi a întrerupt orice legături cu guvernul Groza şi oficialităţile sovietice. În acest fel, s-a născut o nouă criză politică („greva constituţională”), după cea din februarie 1945. La 8 noiembrie 1945, a avut loc o mare manifestaţie anticomunistă la Bucureşti, în sprijinul regelui, care apăra interesele superioare ale ţării, sub deviza „Regele şi Patria”. Au avut loc incidente provocate de comunişti, care s-au soldat cu victime, 11 morţi, 30 de răniţi şi numeroşi arestaţi. În noiembrie 1945, a sosit în România Mark Ethridge, trimisul special al preşedintelui Truman. După convorbirile avute şi analiza situaţiei politice din ţară, el a ajuns la concluzia că România se afla sub controlul total al sovieticilor. Situaţia politică gravă a statului român a devenit o problemă internaţională, politică şi diplomatică, aşa cum se întâmplase în anii Unirii Principatelor (1856-1859).

În aceste condiţii, între 16-26 decembrie 1945, s-a desfăşurat la Moscova, Conferinţa miniştrilor de externe ai Angliei, SUA şi URSS, unde s-a analizat situaţia politică din România. După dezbateri dificile, s-a ajuns la un compromis sovieto-american, prin care, de fapt, guvernul român rămânea sub control comunist şi sovietic: guvernul nu era schimbat, ci doar „completat”! În ianuarie 1946, a sosit în România o Comisie internaţională, alcătuită din reprezentanţii URSS (A. I. Vâşinski), SUA (Averel Harriman) şi Angliei (A. C. Kerr). În condiţii normale, Comisia, instituită de Conferinţa de la Moscova, trebuia să asigure instalarea unui guvern reprezentativ, în spiritul Declaraţiei de la Yalta şi a Conferinţei de la Potsdam. Însă, de fapt, spre disperarea românilor, care-şi puseseră speranţele în cele două puteri occidentale, deciziile au fost luate în numele Comisiei, de reprezentantul sovietic, Vâşinski. La 8 ianuarie 1946, guvernul a fost completat cu doi reprezentanţi, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), iar SUA şi Anglia au recunoscut guvernul Groza, în februarie. Atât şi nimic mai mult! După ce, în septembrie 1944, Anglia (Churchill) a sacrificat România, în decembrie 1945, tot la Moscova, SUA (John Byrnes) a abandonat România în favoarea intereselor de putere ale URSS.

România rămânea sub control sovietic, totuşi, guvernul Groza s-a angajat faţă de cele trei puteri să organizeze alegeri libere şi să respecte libertăţile civile. În perspectiva alegerilor, partidele politice cuprinse în FND au constituit o alianţă electorală, Blocul Partidelor Democratice (BPD), alcătuit din PCR şi partidele subordonate acestuia. În iulie 1946, a fost adoptată Legea electorală, care prevedea acordarea dreptului de vot femeilor, introducea votul pentru tinerii de la 18 ani şi, în acelaşi timp, stabilea desfiinţarea Senatului. Prin aceste măsuri, FND spera să obţină votul celor două categorii, tinerii şi femeile.

Campania electorală pentru alegerile parlamentare a stat sub semnul violenţelor, guvernul pro-comunist urmărind, în fapt, dizolvarea partidelor democratice şi eliminarea liderilor acestora. Aceste partide politice (PNŢ, PNL şi PSD- Constantin Titel Petrescu) au dus o campanie electorală sub stare de asediu: presiunile, intimidările, fărădelegile au fost numeroase, în timp ce în ţară se afla o armată străină, cea sovietică. La 21 octombrie 1946, PNŢ, PNL şi PSD independent s-au constituit în Opoziţia Naţională şi au adresat un Manifest către ţară.

Alegerile parlamentare, din 19 noiembrie 1946, desfăşurate sub ocupaţie sovietică, au avut ca rezultat o mare fraudă electorală. Guvernul Groza şi PCR au anticipat şi pregătit frauda electorală. La 24 august, Groza spunea lui Burton Berry, reprezentantul SUA: „Dată fiind prezenţa armatei ruse în România, alegerile se vor desfăşura potrivit interpretării ruseşti.” Dar încă din ianuarie 1946, conducerea PCR stabilise „câştigarea” alegerilor cu 70-80%, indiferent de mijloace. Guvernul Groza se bucura de sprijinul deplin al guvernului sovietic, iar guvernul englez şi cel american au recunoscut, implicit şi explicit, rezultatul alegerilor falsificate din România. Rezultatele „oficiale” ale alegerilor din 19 noiembrie au fost: BPD-83%, PNŢ-8%, PNL-3%, PSD-0%, Uniunea Populară Maghiară-29 deputaţi. În realitate, alegerile au fost câştigate de opoziţia democratică, dar au fost falsificate: Opoziţia (PNŢ, PNL şi PSD)-79% şi BPD- 21%. După alegeri cele două partide istorice şi-au retras reprezentanţii din guvernul Groza, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), şi-au declarat că nu vor colabora cu un guvern, autor al unor alegeri „pătate cu sânge şi fraudă”. Maniu şi Brătianu au declarat că  nu vor recunoaşte valabilitatea alegerilor şi au cerut susţinătorilor lor să se opună „dictaturii” promovate de un regim impus şi ţinut la putere prin forţă.

Anglia şi S.U.A. au protestat faţă de modul de organizare a alegerilor în România. Cele două partide istorice au decis ca deputaţii lor să nu participe la lucrările parlamentului ales prin fraudă şi au încercat să obţină sprijinul S.U.A. şi Angliei pentru anularea alegerilor şi organizarea altora noi, sub egida O.N.U., dar în zadar.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (105)” →